Preţuri de până la trei ori mai mari şi salarii mai mici – aşa au simţit locuitorii peninsulei trecerea la moneda europeană în urmă cu nouă ani. Acum ar renunţa şi nu prea la euro.

O datorie externă colosală, un deficit bugetar cu multe semne de întrebare şi mişcări de stradă pe care nimeni nu le ia în seamă, pentru că pur şi simplu nu sunt bani. Toate acestea l-au speriat puţin pe grecul petrecăreţ şi nepăsător, care nu prea mai vrea acum credite noi, nu mai cumpără bunuri de larg consum şi se concentrează pe noi modalităţi de fentare a măsurilor pe care le plănuieşte statul.

Moneda, piatra de moară

În mijlocul dezorganizării, al tuturor informaţiilor contradictorii şi al instabilităţii economice din Grecia, oficialii UE au aruncat mănuşa: moneda euro, dacă nu este folosită corespunzător, ar putea fi „luată înapoi”. Discuţia aduce nori negri pe faţa grecilor, care îşi amintesc şi acum că euro a picat pe capul lor ca „o piatră de moară”.

Peste patru sau chiar cinci ani, românii se vor confrunta cu acelaşi scenariu – preţuri mai mari, salarii poate mai mici, după cum dă bine la rotunjire – şi, eventual, cu adevărate încurcături la ghişee. Sunt câteva extrase din istoria grecilor din urmă cu nouă ani.

Euro constituie un avantaj care le garantează grecilor ajutorul experţilor europeni şi chiar un oarecare sprijin financiar. Aceeaşi monedă unică poate fi privită acum ca un dezavantaj, pentru că nu-i poate ajuta direct să-şi reducă deficitul, prin devalorizarea monedei. Este metoda de care s-au folosit şi se folosesc din plin experţii Băncii Naţionale a României.

Nostalgia drahmei

Nimeni nu ştie cum şi-ar putea lua europenii „moneda înapoi”, dar nici nu şi-ar dori să afle. Excepţie face însă grecul de rând, căruia i se luminează faţa când se gândeşte la drahme. „Produsele s-au scumpit de două sau chiar de trei ori”, spune Irakis Vondikakis, care deţine o mică afacere de sticlărie. „Dacă pe 31 decembrie 2000, un kilo gram de roşii costa 150 de drah me, pe 1 ianuarie 2001 s-a făcut 450 de drahme, adică aproape 1,3 euro, ţinând cont de faptul că un euro era 340 de drahme”, adaugă Vondikakis.

Actualul proprietar al unui restaurant românesc din Atena descrie cum, în 2001, pe vremea când lucra ca vânzător într-un supermarket din Corfu, asista zilnic la următoarea scenă. “Când s-a trecut la euro, mulţi au fost înşelaţi. Gândiţi-vă că, în Corfu, majoritatea grecilor erau analfabeţi. Când cumpărau ceva, puneau teancul cu hârtii pe tejghea”, rememorează Ionel Galbeniţă.

Pe de altă parte, mediul bancar are o optică total diferită. „Piaţa nu mai poate funcţiona în absenţa euro. N-o să găsiţi niciun grec care să nu creadă asta”, potrivit lui George Poulopoulos, deputy general manager business planning and investor relations la Piraeus Bank.

EFECTUL „TRAGEDIEI GRECEŞTI”

Analist: Aderarea României la zona euro ar putea fi mai dificilă

Problemele financiare ale Atenei ar putea afecta, indirect, şi România, care va trebui să îndeplinească mult mai strict condiţiile necesare pentru aderarea la zona euro, apreciază, pentru EVZ, Fabian Zuleeg, analist la „European Policy Centre”, un thinktank cu sediul la Bruxelles.

„Cred că va fi mai dificil pentru celelalte statele membre UE să intre în zona euro, dacă moneda lor este considerată slabă sau dacă perspectivele îndatorării pe termen lung sunt considerate incerte, pentru că statele din zona euro văd acum care sunt dificultăţile pe care le pot avea dacă una dintre ţările care au aderat la moneda unică are probleme”, spune Zuleeg. România şi-a propus să adere la zona euro în 2015. Vorbind despre efectele negative pe care problemele Greciei le-ar putea avea asupra zonei euro, analistul „European Policy Centre” nu exclude un posibil ajutor financiar din partea celorlalte state membre. „În Tratat avem prevederi care stipulează că nu ar trebui să existe o intervenţie pentru susţinerea financiară a ţărilor din zona euro, dar cred că, ţinând cont de dependenţa pieţelor, guvernele UE vor încerca să găsească o soluţie”, spune Zuleeg.

Întrebat care ar fi lecţia pe care România ar trebui să o înveţe din problemele Greciei, Zuleeg insistă pe importanţa realizării la timp a reformelor structurale. Atena a avut ocazia să îşi reformeze finanţele publice, spune analistul, care indică spre anul aderării Greciei la UE, moment care i-a deschis accesul la fondurile structurale. „Un alt moment pierdut a fost cel al aderării la zona euro”. Aceste momente nu au fost folosite, iar acum reforma va fi mai dureroasă, spune Zuleeg.

În opinia analistului, în ţări precum România este necesar un plan pe termen lung pentru reformarea economiei. „Mă refer la reforma pensiilor, reforma salariilor pentru sectorul bugetar, reforma în sistemul de sănătate, reforma generală a cheltuielilor publice, reforma impozitării”, afirmă Zuleeg. (Adrian Cochino)

2001 anul în care grecii au adoptat moneda europeană

“Dacă pe 31 decembrie 2000, un kilogram de roşii costa 150 de drahme, pe 1 ianuarie 2001 s-a făcut 450 de drahme, adică aproape 1,3 euro, ţinând cont de faptul că un euro era 340 de drahme.”,
Irakis Vondikakis, om de afaceri grec

OPINILE UNUI BANCHER GREC

În Grecia, statul are probleme, sectorul bancar se simte binişor

Un mediu bancar stabil, confruntat cu haosul creat de datoriile statului şi panica venită pe turnanta crizei – aceasta este imaginea economiei greceşti în viziunea lui George Poulopoulos, de la Piraeus Bank.

EVZ: În ce situaţie se află băncile?
George Poulopoulos: Proble ma actuală principală este deficitul bugetar. Sectorul privat este întro situaţie mult mai convenabilă, exact opusul a ceea ce s-a întâmplat în Irlanda, unde sectorul bancar s-a prăbuşit şi avea nevoie de ajutorul statului. În Grecia, statul are probleme, în timp ce sectorul bancar se simte binişor. Statul ar putea crea probleme băncilor, care sunt în general comerciale, nu deţin active toxice şi au un capital solid şi stabil. Statul are o datorie mare şi un deficit mare. Perspectivele vizează o creştere economică de 0,2%, în timp ce în 2009 scăderea a fost de circa -1,2%.

Asta dacă luăm ca adevărate cifrele oficiale…
Da. Guvernul a anunţat -1,3%, în timp ce majoritatea organizaţiilor au menţionat -1,5%. Consumul a scăzut şi va mai scădea, iar şomajul a crescut de la 7,5% (cel mai mic nivel din ultimii 10-15 ani) – la 9,5%. Estimarea pentru 2010 e în jurul a 10,5%.

Ce părere aveţi despre legea care impune băncilor să nu execute silit niciun datornic până în vară?
Este o măsură de protecţie pentru cei care au probleme cu plăţile şi au o casă cu o valoare sub 300.000 de euro.

Sunt multe persoane care nu-şi pot plăti creditele?
Nu tocmai, dar numărul lor a crescut în comparaţie cu anii trecuţi. Ultimele date sunt din septembrie 2009: creditele cu restanţă de peste 90 de zile reprezintă 7%, faţă de 4,5% cât erau acum un an.

În alte ţări s-au introdus metode ca reeşalonarea creditului, de exemplu…
Noi am făcut ceva similar. Pentru ipoteci, de exemplu, am oferit clienţilor posibilitatea ca, pentru un an, să plătească doar 50% din rată. Urmând ca diferenţa să se adauge la finele perioadei, cu o extensie de timp negociabilă.

„Potenţialul României este uriaş”

Dacă statul va disponibiliza personal, mulţi nu-şi vor putea plăti datoriile. Există şi varianta reducerii cheltuielilor cu bugetarii?
Potrivit bugetului, acest lucru nu se va întâmpla. Planul este ca statul să reducă deficitul pentru majorarea veniturilor. Există, în prezent, doar un proiect pentru diminuarea numărului de salariaţi prin angajarea unuia singur la doi ieşiţi la pensie.

Nu vor aduce nemulţumiri în rândul oamenilor?
Ba da, e posibil să mai vedem greve.

Ce se întâmplă cu băncile greceşti pe alte pieţe?
Băncile greceşti s-au extins în regiune, mergând după clienţi, când multe companii greceşti au început să investească în aceste ţări – România, Bulgaria, Albania. În cazul nostru, după doi ani, ne-am extins, de la colaborarea doar cu firme greceşti la companii locale. În prezent, faţă de acum trei luni, premisele din regiune s-au îmbunătăţit, mediul economic e mai bun ca în Grecia, unde mediul economic este mai delicat. Suntem convinşi că potenţialul României este uriaş.

RESTAURANT DE LA NOI

La poalele Parthenonului se mănâncă româneşte

Pe unul dintre bulevardele largi ale capitalei elene, într-un pătrat de beton păzit de faţadele anoste ale blocurilor, câţiva copaci îşi întind braţele peste firma de lemn. Literele sunt scrise cu majuscule: “Restaurant Dorna”, iar dinăuntru răzbate o muzică veche, cu acorduri muşcate de un fâşâit inconfundabil.

Aici, Ionel Galbeniţă a pornit în 2006 o afacere de familie, contând pe bucătăria românească şi pe apetitul unui oraş bătut în lung şi-n lat de turişti. Patru ani mai târziu, proprietarul este un om realizat, cu profituri anuale de peste 150.000 de euro şi cu perspective certe post-criză.

Pe Ionel Galbeniţă, recesiunea nici nu l-a afectat atât de tare, din moment ce bilanţul pe 2009 s-a încheiat cu aproximativ aceleaşi rezultate financiare din 2008.

Istoria unei aventuri

La început, acum 14 ani, când a ajuns în Grecia, bărbatul făcea ce făceau toţi românii plecaţi din ţară la mijlocul anilor ’90: suferea şi muncea pe rupte. Ordinea e aleatorie.

Anii au trecut, Ionel Galbeniţă recunoaşte că a avut talentul de a se lipi de greci, iar în 2005 a cunoscut-o pe actuala sa soţie, româncă. Au decis să părăsească Corfu pentru Atena şi au deschis un restaurant. Spaţiul îi costă lunar 1.500 de euro, iar conform unei legi elene chiria creşte anual cu doar 3%.

Un pericol mai mare decât criza: interlopii

Situaţia economică dificilă prin care trece Grecia nu-l miră foarte tare pe român, pentru că în anii petrecuţi aici a învăţat ceva: “Legile sunt făcute doar pentru a fi încălcate”.

Pur şi simplu, taxele sunt o noţiune cvasi-inexistentă pentru grecul de rând. Adevărul este că nici statul nu se prea omoară să-şi preseze cetăţenii. De când a deschis restaurantul, Galbeniţă n-a avut decât un control de rutină. “Aici, ştii când vin să te controleze, se anunţă la televizor cu o săptămână înainte. Ai timp să-ţi pui toate actele în regulă”, admite bărbatul.

Locurile de muncă sunt aproape inexistente

Afaceristul ştie că situaţia sa este mai degrabă singulară: “E foarte greu să găseşti de lucru în perioada asta. Sunt mulţi români fără ocupaţie, pentru că majoritatea lucrau în construcţii. În plus, puţini au acte în regulă. Cei veniţi legal sunt mai norocoşi, pentru că beneficiază de ajutor de şomaj, adică 48% din salariu”.

Un pericol pândeşte totuşi restaurantele româneşti de aici: scandalurile interlope. Galbeniţă îşi selectează, din acest motiv, clientela, iar asta i-a asigurat supravieţuirea: din şapte restaurante româneşti aflate în Atena, în prezent mai funcţionează doar două.

Teodora Trandafir, Vlad Stoicescu, Sursa: www.evz.ro

Articol primit prin e-mail.

Ieri am avut încă două examene, aşa că dis-de-dimineaţă, eram în holul facultăţii, la parter, aşteptând unul din cele două lifturi care urmau să mă ducă până la etajul 8, unde era sala de examen.

Aglomeraţie mare, studenţi agitaţi, cu pahare de cafea de la automat, aşteptând ca şi mine liftul. Aştept ce aştept, dar lifturile nu veneau, sau dacă ajungeau din întâmplare la parter, erau deja pline ochi. După câteva minute, a început să mi se pară suspect şi să-mi fac griji că voi întârzia la examen.

Am observat, împreună cu câţiva colegi, că lifturile se opreau la etajul 1 şi rămâneau acolo, sau porneau în sus, dar nu ajungeau aproape deloc la parter. Nu mi-a trebuit mult să-mi “pice fisa”, că băieţii şmecheri, urcau până la etajul 1 pe scări, apoi luau liftul de acolo şi urcau lejer mai departe, fără să le pese de fraierii care aşteptau la parter.

Aşa că am urcat şi noi la etajul 1 să ne luăm de nesimţiţii de acolo, dar, spre norocul lor, nu am găsit pe nimeni în flagrant.

Nu fac parte din categoria celor care ponegresc ceea ce este românesc, nu scriu “România” sau “român” cu doi de “r”, nu spun că mi-e ruşine că m-am născut aici, dar povestea asta mă face să mă gândesc la un fel de parşivenie care ne caracterizează, pe noi, sau spaţiul blacanic în care trăim. Parcă avem această plăcere de a-l înşela pe cel de lângă noi, de a da “ţepe”, pentru a ajunge mai în faţă şi a arăta că suntem mai şmecheri.

Un scurt-metraj emoţionant, în regia lui Constantin Pilavios, despre valorile familiale, astăzi uitate sau batjocorite. Un filmuleţ care merită văzut şi a cărei descoperire este meritul lui Saccsiv.

Pentru cei care nu se descurcă prea bine cu engleza, iată şi transcrierea literară a filmuleţului:

Tatăl şi Fiul stau în grădină pe o bancă. Fiul citeşte ziarul. Tatăl vede o vrabie şi întreabă:
- Ce e aia?
Fiul se opreşte o clipă din citit, se uită şi îi răspunde:
- O vrabie. Apoi continuă să citească.
Tatăl mai stă puţin şi întreabă din nou:
- Ce e aia?
- Abia ţi-am spus, tată, este o vrabie, răspunde Fiul pe un ton puţin iritat.
Tatăl se mai uită puţin în jur, vede o altă vrabie şi întreabă din nou:
- Ce e aia?
- O vrabie, tată, o vrabie… VRA-BI-E!!! răspunde Fiul tot mai enervat.
- Ce e aia? continuă Tatăl, netulburat.
Fiul deja începe să strige, înfuriat:
- De ce faci asta? Ţi-am spus de atâtea ori, că este o vrabie! Nu poţi să înţelegi???
Tatăl se ridică şi pleacă. Fiul îl întreabă:
- Unde te duci?
Tatăl îi face semn să stea şi după câteva clipe se întoarce din casă cu un caiet în mână. E un jurnal. Îl deschide i-l dă Fiului şi îi face semn să citească.
- Cu glas tare… spune el.
- Astăzi fiul meu cel mic, care acum câteva zile a împlinit 3 ani, stătea cu mine în parc, când o vrabie s-a aşezat în faţa noastră. Fiul meu m-a întrebat de 21 de ori ce era aia şi i-am răspuns de 21 de ori, de fiecare dată, că era… o vrabie. L-am îmbrăţişat de fiecare dată când mi-a pus aceeaşi întrebare, din nou şi din nou, fără să mă enervez, simţind afecţiune pentru copilul meu mic şi inocent.

Fiul se opreşte din citit, îşi îmbrăţişează tatăl şi îl sărută.

De fapt, nu este vorba despre o leapşă propriu-zisă, ci mai degrabă de o provocare lansată de Chinezu. Vă invit să o preluaţi şi eventual să o daţi mai departe. Provocarea porneşte de aici.

Practic ceea ce trebuie să faceţi, este să descrieţi rutina voastră zilnică în calitate de blogger sau internaut, amator sau profesionist. Mai precis, ce faceţi de obicei, după ce deschideţi calculatorul.

În ceea ce mă priveşte lucrurile stau cam aşa:

Apăs butonul “Power” al computerului. Se lansează automat, din start-up, Yahoo Messenger şi FeedReader. Dacă messenger-ul îmi arată e-mail-uri noi, intru pe Yahoo Mail şi citesc mesajele. Verific şi şterg spam-ul. Dacă am comentarii care trebuiesc moderate, intru pe blog şi le moderez, apoi mă uit la statistici, afişări, vizitatori etc. Dacă am mesaje de notificare, de pe hi5, Facebook sau Youtube, s-ar putea să intru şi pe acolo, dar în general, nu.

Odată ce Firefox a fost deschis pentru a citi e-mail-urile, după ce am terminat cu ele, următorul pas logic este să intru pe Echofon (Twitterfox) pentru a vedea update-urile celor pe care îi urmăresc pe Twitter. Citesc cu atenţie fiecare mesaj şi dau click pe link-urile care mi se par interesante şi/sau utile. Citesc toate articolele, eventual comentez, dacă consider că am ce comenta, apoi intru în FeedReader. Citesc ultimele articole de pe blogurile care mă interesează, comentez, dacă e cazul, apoi trec la site-urile de ştiri.

Dacă am timp şi inspiraţie, mă mut pe laptop şi scriu un articol, maxim două, pe care le las pe mai târziu, pentru publicare. Dacă articolele sunt scurte sau bazate mai mult pe imagini sau clipuri video, le postez imediat de pe desktop. După aceea, iau o pauză de calculator, până mai spre seară.

Seara, sau după-amiaza târziu, postez articolele, răspund eventual la comentarii, apoi mai răsfoiesc o dată blogurile favorite şi site-urile de ştiri. Mai comentez, sau continui, dacă e cazul, dezbaterile începute dimineaţă. Asta se întâmplă doar pe blogurile unde se înfiripă dezbateri.

După care urmează perioada din zi dedicată căutărilor pe Google. Caut tot felul de subiecte care mă interesează, vizionez clipuri şi documentare de pe Youtube, Google Video sau alte site-uri de profil. Asta durează până noaptea târziu, când îmi aduc aminte, în această perioadă, că sunt în sesiune şi trebuie să mai învăţ câte ceva pentru examene.

În general, cam asta e!

A fost odată un ţăran sărac şi cinstit, român. (El putea fi deopotrivă bulgar, bosniac, albanez, slovac sau ucrainian, importante fiind – în acest caz – sărăcia şi cinstea. De altfel, în variante, legenda circulă şi în folclorul nou al amintitelor popoare).

În sătucul său natal, izolat de lume, se zvonise că undeva departe, peste nouă mări şi nouă ţări, s-ar fi aflat o baroneasă înstarită, cu dărnicie fără seamăn, care s-ar fi numit Uniunea Europeană. Şi zvonul nu era numai zvon, căci văzuse omul prin vecini, ba pe unul, ba pe altul, fălindu-se cu darurile acesteia.

Într-o bună zi şi-a luat toiagul şi a purces la drum. A bătut la poarta palatului şi i s-a deschis. Doamna cea mare l-a primit, l-a poftit să şadă şi, fiindcă era peste masură de ostenit, l-a îmbiat cu Coca-Cola şi gumă de mestecat. Ţăranul a gustat cu masură din bucate şi nerăbdător, şi-a spus păsul:

“Mărită Doamnă Uniune, am auzit că faci daruri celor nevoiaşi. Eu am acasă, pământ bun, ape limpezi, am şi păduri. Iarna însă-i cam lungă la mine în ţinut, aproape şapte-opt luni pe an. Ca să lucrez bine aş avea nevoie de o pereche de încălţări. Sunt desculţ şi mi-e frig. Doar atât iţi cer”.

Doamna Uniune Europeană l-a măsurat din cap până în picioare şi a rămas cu privirea pironită la degetele acestuia, vineţii, înfrigurate, bătătorite şi prăfuite de drum. Apoi a glăsuit:

“Omule, eşti desculţ şi eu te înţeleg… Dar, tot ce-ţi pot oferi este o bască. Una nouă şi de calitate europeană – Armani. Ţine de frig, de ploaie.”

Omul a luat basca, a oftat dezamăgit, a mulţumit şi a făcut calea-ntoarsă spunându-şi:

“Totuşi e doamnă bună. Putea să nu-mi dea nimic”.

A trecut iarna şi din gerurile sale cumplite, omul a ieşit destul de bine, doar cu un deget degerat.

Apoi vara istovindu-se, a purces iar pe lungul drum al Doamnei Uniuni, spunându-i păsul vechi:

“Sunt desculţ. O pereche de încălţări mi-ar prinde tare bine”.

Doamna l-a privit cu înţelegere şi căldură, l-a ospătat cu Coca-Cola, oferindu-i iar o bască nouă-nouţă, de firmă.

“Daca-i degeaba, merită s-o iau”, îşi spune la întoarcere ţăranul cel sărac şi cinstit.

Iarna a trecut cu chiu cu vai şi în afara altui deget de la picior, numai unul, degerat şi amputat de doctor, omul n-a avut de suferit. A urmat primăvara, vara şi pe când frunzele s-au îngălbenit, ţăranul şi-a amintit de Doamna cea darnică, pornind iar spre ea, să-şi încerce norocul. Dinaintea acesteia şi-a băut cu poftă paharul de Coca-Cola, ba a mai şi cerut unul, căci începuse să-i placă, dar de întors s-a întors tot cu o bască.

Totuşi nu s-a dat bătut.. An după an, a străbătut calea plin de speranţă, primind cu politeţe ştiutul dar. Până într-o iarnă, când zăpezile şi gerurile au fost mai amarnice ca niciodată. Prins cu treburile, picioarele i-au degerat şi doctorul a trebuit să i le amputeze, spre a-i salva viaţa.

Purtat pe braţe de vecini, omul a bătut la poarta Doamnei Uniuni care, iute, şi-a dat seama de trebuinţe, facându-i cadou un cărucior de invalid, cu rotile, nou şi strălucitor, având douăzeci şi una de viteze şi telecomandă. Omul a mulţumit şi întorcându-se în satul său cu maşinăria cea arătoasă a stârnit mari invidii.. De aici i s-a tras un necaz: într-o noapte a fost călcat de hoţi. Aceştia nu găsiseră mare lucru, dar plecaseră acasă cu saci întregi de băşti. Oameni cu frică de Dumnezeu, îi lăsaseră, totuşi, căruciorul.

În prag de iarnă, ţăranul s-a pomenit astfel fără nicio bască. Aşezat comod în căruciorul său silenţios, a pornit iar cale de nouă munţi şi nouă ţări, s-a înfăţişat Doamnei Uniuni şi i-a spus:

“Mărită Doamnă, m-au călcat hoţii şi acum, la căderea zăpezii, sunt cu capul descoperit. Fii bună şi dă-mi o bască, fiindcă ştiu că ai şi poţi”.

Doamna l-a măsurat din cap până la brâu (acolo unde începea căruţul) şi gânditoare i-a spus:

“Bade dragă, eu te înţeleg. Dar, tot ce-ţi pot dărui acum este o pereche de încălţări. Apropo, aşa cum te văd, cred că nu poţi munci. Nu-mi vinzi mie pământul dumitale? Cu banii primiţi ai putea să-ţi cumperi cea mai bună bască”.

Această legendă, ca orice bucăţică de folclor, are autor necunoscut. Dar personajele, din pacăte, le vedem în fiecare zi în jurul nostru…

Primită pe e-mail.

Jeffrey Franks, şeful misiunii FMI în România, face o serie de declaraţii cel puţin  nesimţite, dacă nu chiar obraznice.

Prima ar fi că vom avea în jur de un milion de şomeri în România în anul 2010. “O soluţie ar fi să disponibilizeze 10% dintre bugetari. Alta ar fi să reducă salariile. O combinaţie între cele două ar fi cea mai bună soluţie”.

Mă întreb, cine mai e şi acest căcat dospit, care vine la noi în ţară, pe pământul nostru, să spună câţi dintre noi vor rămâne fără un loc de muncă, câţi vor avea salarii mai mici şi ce trebuie să facă mamelucii din guvern pentru a le da, cu dobândă, banii înapoi cămătarilor??? Şi cu ce drept?

Tot acest porc nesimţit, mai spune: “În momentul de faţă, România îşi permite să meargă cu Dacia; abia peste 30 de ani îşi va permite să meargă cu un Mercedes.”

Deci, după ce că dă ordine în România ca la el acasă, mai este şi arogant şi ne ia peste picior, aşa ca pe nişte bananieri ce suntem.

Acum, lăsând la o parte politica mincinoasă şi teoriile economice sterile şi privind niţel în urmă, ce observăm? De 20 de ani tot împrumutăm bani de la cămătari internaţionali. De 20 de ani tot vin “investitori” străini care se laudă că va curge lapte şi miere în ţară, dar de fapt ne ruinează economia naţională. De 20 de ani tot facem reforme şi suntem în tranziţie.

Şi după toate astea, care este rezultatul? Iar vin delegaţii FMI, care ne spun că suntem “praf” şi trebuie să facem alte reforme, iar împrumutăm bani, care nu ştim unde se duc şi care trebuiesc plătiţi tot din sudoarea noastră.

Până când, aşa? Până când?…

De la semnalarea primului caz de gripă porcină în România, pe 26 mai 2009 şi până azi, au fost declarate 114 decese datorate virusului AH1N1.

Codul galben de avertizare pentru ger a fost declarat pe 22 ianuarie, deci nici măcar de o săptămână şi deja sunt înregistraţi 45 de morţi de pe urma frigului.

Să înţeleg de aici că, dacă gerul ar dura mai mult de o lună, ar bate la cur, rău de tot, gripa porcină???! Fir-ar mama ei de pandemie!

În curând va începe campania de vaccinare cu antigel!

Consiliul Naţional al Audiovizualului a decis, marţi, somarea cu intrarea în ilegalitate a clipului publicitar pentru chipsurile Lay’s, ceea ce implică interzicerea difuzării acestuia, ca urmare a mai multor sesizări primite de Consiliu.

Deputatul Cristina Ancuţa Pocora şi Agenţia pentru Egalitatea de Şanse între femei şi bărbaţi au sesizat CNA cu privire la reclama pentru chipsurile Lay’s, care ar transmite ideea că “o femeie se defineşte exclusiv prin atributele sale fizice” şi ar promova frumuseţea prin chirurgie plastică. Pe de altă parte, şi Agenţia Naţională pentru Egalitatea de Şanse între femei şi bărbaţi (ANES) a sesizat Consiliul Naţional al Audiovizualului cu privire la reclama pentru chipsurile Lay’s din cadrul campaniei “Fii pe fază”, care este difuzată pe aproape toate posturile de televiziune şi care “apelează la stereotipuri sexiste la adresa femeilor”.

Sursa: businessmagazin.ro

Era şi timpul să interzică porcăria asta de reclamă, care îndeamnă puştoaicele să câştige bani pentru a-şi pune silicoane, ca să nu-şi piardă iubitul. Iubit, pe care nu ar trebui să-l aibă la vârsta lor, principala prioritate fiind învăţătura.

Update: În ciuda acestei interdicţii, Pro TV a continuat să difuzeze spotul pe tot parcursul zilei.

Te sui în autobuz şi te aşezi pe scaun, pentru că ai de făcut un drum ceva mai lung. Speri că vei avea parte de o călătorie plăcută în care vei admira peisajul pe fereastră, dar spre ghinionul tău, în spate, apare Mitocanul de Autobuz. Se aşează pe scaunul din margine, lăsându-l liber pe cel de la fereastră.

Mitocanul de Autobuz este uşor de recunoscut după două trăsături de bază: îmbrăcămintea şi faptul că scoate sunete. Da, tot timpul scoate sunete dintre cele mai neplăcute! Se îmbracă obligatoriu din bazarul de la “Europa”. Căciulă trasă până în sprâncene, canadiană chinezească, umplută cu puf, blugi turceşti cu broderii şi sclipici.

Mitocanul de Autobuz îşi începe reprezentaţia. Mai întâi mănâncă cips-uri cu aromă de paprika. Ronţăie… ronţăie… ronţăie… Îşi trage mucii pe nas cu zgomot, până în gât… Ronţăie… ronţăie… I-au intrat printre dinţi… Îşi suge dinţii cu putere… nţţţ… nţţţ… nţţţ. Aşa, mai ronţăie un pic şi îşi aduce aminte că are de dat un telefon. “Alo, ce faci?”… “Uite am fost la piaţă… am luat nişte aripioare, d-alea frumoase”… “Da, şi nişte ficăţei”…”Da’ am uitat să iau ulei!”… “Da, bine, pa…”

A terminat cu cips-urile, acum a trecut la covrig. Rupe bucăţi mari pe care şi le îndeasă cu degetul arărător în gură, ca să încapă cât mai multe. Apoi începe să pritocească cocoloşul în gură, stânga-dreapta, de parcă vrea să îşi înveţe obrajii să joace ping-pong. Îşi mai trage odată mucii pe nas. Cam înnecăcios covrigu’ ăsta! Deschide o cutie de bere şi-i dă pe gât. Aaaaa… ce bună e! Îşi mai suge odată dinţii cu putere… nţţţ… nţţţ… nţţţ. Îşi şterge nasul cu o mişcare rapidă, stânga-dreapta, a mâinii. Mai ia o gură de bere…

Mitocanul de Autobuz rămâne câteva clipe cu capul plecat, dând impresia că ar gândi ceva. Apoi scoate telefonul şi începe să joace un joc, probabil un shooter după zogomote… Pşiuuu! Pşiuuuuu! Pam!” Pşiuuuuuu, pam, pam!. Probabil că jocul i se pare complicat, pentru el, deoarece se enervează şi începe să înjure: “Futu-ţi morţii, mă-tii!!!”

Abandonează jocul pe telefon şi îşi găseşte o îndeletnicire mai interesantă: forajul cu degetul în nas. Şi forează… şi forează… Ai spune că vrea să-ţi găsească creierii rătăciţi prin ţeasta de mitocan. Se pare totuşi că a găsit ceva pentru că a scos degetul şi îl admiră. Apoi îşi freacă iute palmele una de alta la vârfuri, pentru a se curăţa de reziduurile cenuşii.

Am ajuns la Unirii. Mitocanul de Autobuz se ridică şi coboară. Ufff, ce uşurare!!!

Un şoricel privi din crăpătura sa din perete şi îi văzu pe ţăran şi pe nevasta acestuia deschizând un pachet.

-  Ce mâncare să fi adus oare? se întrebă şoricelul… Cu groază îşi dădu repede seama că era o capcană.

Şoricelul se strecură cu mare grijă în curtea animalelor şi dădu alarma:

-  E o capcană în casă, e o capcană în casă!

Găina cotcodăci şi se înfoie, ridică apoi capul şi îi spuse:

- Domnule Şoarece, vad bine că acest lucru te afectează, dar pentru mine el nu are nici o relevanţă.

- Nu pot permite ca acest lucru să mă afecteze.

Şoricelul se întoarse atunci înspre porc şi îi spuse:

- E o capcană în casă, e o capcană în casă!

Porcului îi fu milă de el, dar răspunse:

- Îmi pare foarte, foarte rău, Domnule Şoarece, dar tot ce pot să fac este să mă rog. Te asigur că te vei găsi în rugăciunile mele.

Şoricelul merse atunci la vacă şi îi spuse:

- E o capcană în casă, e o capcană în casă!

Vaca îi spuse:

- Vai! Domnule Şoarece, îmi pare foarte rău pentru tine, dar chiar nu este o urgenţă pentru mine.

Şi aşa se întoarse şoricelul în casă, cu capul plecat şi cât se poate de amărât, pentru a înfrunta de unul singur capcana pusă de ţăran.

În chiar noaptea aceea în casă se auzi un zgomot… Cum ar fi zgomotul produs de o capcana în care s-a prins un şoricel.

Nevasta ţăranului se repezi să vadă ce s-a prins. Pe întuneric, ea nu îşi dădu seama că în capcană îşi prinsese coada un şarpe veninos. Şarpele o muşcă pe nevasta ţăranului. Ţăranul o duse cât putu de repede la spital, şi când o aduse acasă, ea mai avea încă febră.

Oricine ştie că cel mai bun tratament împotriva febrei este supa proaspătă de pui, aşa că ţăranul luă un cuţit şi se duse în curtea păsărilor, ca să facă rost de principalul ingredient pentru supă.

Dar nevasta lui nu se însănătoşi, aşa că prietenele şi vecinele ei veniră să o îngrijească şi stăteau cu ea mai toată ziua.  Pentru a le da de mâncare, ţăranul fu nevoit să taie porcul.

Nevasta ţăranului nu se mai însănătoşi, şi muri la scurt timp.

La înmormântare veni multă lume, iar ţăranul trebui să taie şi vaca pentru a-i hrăni pe toţi.

Şoricelul se uita din crăpătura lui din perete, cuprins de tristeţe.

Aşa că data viitoare când auzi că cineva se confruntă cu o problemă şi tu ai impresia că acest lucru nu te priveşte, adu-ţi aminte: Când unul dintre noi este ameninţat, cu toţii suntem expuşi unui risc.

Suntem cu toţii implicaţi în această călătorie numită viaţă. Trebuie să avem grijă unii de alţii şi să facem un efort în plus pentru a ne încuraja unii pe alţii.

Primită pe e-mail.