Prin locurile pe unde am lucrat în ultimul timp, am auzit destul de frecvent sintagma “angajat 3 în 1” sau “angajat pakistanez“. Asta însemnând un angajat care face cât mai multe lucruri, aparţinând unor posturi diferite, iar la salariu se mulţumeşte cu sume foarte mici, umilitoare chiar.

Acum, pentru că sunt în căutarea unui job, m-am uitat pe mai multe site-uri de recrutare online şi am văzut că asta a devenit chiar o regulă. Pe lângă posturile pentru voluntari, la care nu eşti plătit, dar ai o mulţime de atribuţii şi trebuie să fii foarte bine pregătit, am văzut multe anunţuri unde profilul angajatului se încadrează foarte bine în formula “3 în 1″.

De exemplu, pentru un post amărât de operator/administrator de magazin online, pe lângă sarcina de bază, aceea de a actualiza conţinutul site-ului cu produse, descrieri şi preţuri, mai trebuie să îndeplineşti o serie de atribuţii şi responsabilităţi corespunzătoare altor 2 – 3 joburi diferite. Trebuie să menţii legătura cu clienţii şi furnizorii, să administrezi importul/exportul de produse, să închei parteneriate şi contracte de publicitate etc. Deci pentru un post cu muncă de rutină şi probabil plătit la acest nivel, mai trebuie să faci şi pe directorul de vânzări, de marketing şi PR.

Domnule, o fi criză, or fi oamenii nemâncaţi, dar chiar aşa de proşti ne credeţi???

Cam de un an de zile comentez regulat pe blogul lui Arhi. Azi dimineaţă a scris un post scurt în care spunea că este “plecat la cea mai importantă întâlnire din viaţa sa“.

Credeam că e pe la vreo conferinţă, sau forum, ceva, din domeniul mass-media, blogging sau antreprenoriat online. Dar nici vorbă! Arhi a devenit tătic! Am aflat asta din comentarii, pentru că şmecherul n-a suflat nici o vorbă în tot acest timp. Şi nu înţeleg de ce, pentru că ar fi o audienţă pe blog mult mai mare, dacă ar fi vorbit despre acest subiect delicat şi cu mare priză la inimile doamnelor şi domnişoarelor.

Sau poate are exclusivitate pentru vreo publicaţie sau post de televiziune?!

De când am pus prima oară mâna pe un calculator şi până astăzi, nu mi-au plăcut deloc jocurile. Nu mi-am încărcat calculatorul cu zeci de “giga” de”shooter-e”, jocuri de strategie, simulatoare sau alte astfel de căcaturi plictisitoare şi mâncătoare de resurse.

O singură excepţie de la regulă, fac jocurile clasice, vechi, de tip “arcade“. Cel mai mult îmi place Tetris-ul în toate variantele sale posibile. Apoi “Mahjong” şi “Bricks“, jocul ăla în care trebuie să loveşti cu o bilă nişte cărămizi.

Tetris-ul am impresia că dezvoltă inteligenţa şi viteza de reacţie în cazul luării unor decizii. Sunt păreri pur subiective, dar cert este că acesta este jocul care mi-a plăcut cel mai mult de-a lungul timpului.

Astăzi, mi-am adus aminte de el, după o perioadă destul de lungă şi mi-a venit brusc cheful să joc. Aşa că ma căutat pe Internet diverse variante. Am găsit un .exe, dar când am vrut să-l instalez conţinea un virusache troian, aşa că l-am abandonat. Am găsit în schimb o grămadă de variante online, în “Flash“, care sunt foarte mişto şi dacă salvezi fişierul .swf poţi să le joci şi offline.

http://www.tetrislive.com/

http://www.freetetris.org/

http://www.quacked.com/play-game/1190/Tetrix_2

Şi uite aşa am pierdut azi o zi întreagă, fără să fac mai nimic, în afară de a juca Tetris!

Presa din Franţa a început să ne catalogheze ţigani acum 15 ani. Presa din Italia nu ne scoate din ţigani, iar elveţienii ne spun ciori şi  corbi. Norvegienii se plâng că sunt victime ale înşelăciunilor din partea ţiganilor români care le vând cupru pe post de aur.

Toate aceste naţiuni au însă un numitor comun: presa locală, ziariştii din aceste ţări, îşi apără conaţionalii, arătând cu degetul România, naţiune care în proporţie de 70 % ajunge în Europa să se identifice cu sintagma de “Ţigania” sau ţara ţiganilor europeni.

Cum s-a ajuns aici ? Nu discutăm despre impotenţa diplomaţiei româneşti, care şi-a făcut o tradiţie din a fi una din cele mai, nu slabe, ci fricoase, lipsite de reacţie diplomaţii europene, care nu face mai nimic să apere poziţia românilor în lume (în Elveţia ciorile de români sunt striviţi în presă de o săptămână şi nu există încă nicio reacţie oficială a MAE, că doar de aia plătim taxe şi impozite), ci discutăm despre faptul că, în România, este poate singura situaţie în care mass-media, nu numai că nu ia apărarea românilor care tind să fie identificaţi cu etnia rromă, însă promovează o Românie manelistă.

Discutam cu un prieten, manager la o companie elveţiană din România, care,
pe marginea atacurilor la adresa românilor din Elveţia, mi-a transmis aceste lucruri :

“Dragă Iulian

Văd şi remarc, pe bună dreptate, că românii sunt supuşi unui tir de acuzaţii îngrijorătoare în Elveţia. Sincer este prima oară când în ţara mea, conaţionalii mei se pronunţă cu asemenea agresivitate la adresa unei naţiuni europene, însă, hai să vedem cum s-a ajuns aici. Eu, ştii bine, lucrez şi locuiesc în România de 5 ani.

Dragule, sunt şocat de faptul că, în presa română, nici măcar un singur ziar nu a scris editoriale de atitudine faţă de linşajul mediatic la care sunteţi supuşi în Elveţia. Sunt surprins să văd că oficialii din politica voastră externă se fac că nu văd şi că nu aud, şi nu se declară, oficial, măcar îngrijoraţi de escaladarea acestor lucruri la adresa românilor în presa elveţiană.

Păi dacă voi nu vă apăraţi, cine să vă apere ? Ştii de exemplu faptul că, au existat luări de poziţie din partea presei germane, adică au ajuns ziariştii nemţi să-i apere pe români, în vreme ce ziariştii voştri nu spun nimic ? Pentru un elveţian este o chestiune ciudată, pe care o poate elucida doar trăind în ţara voastră. Pentru că, să mă ierţi însă, programele voastre TV abundă de producţii centrate pe imaginea ţiganilor.

De Revelion am văzut o chestiune grotescă, am văzut cum nişte valori istorice ale românilor, erau jucate de către nişte celebrităţi locale cărora voi le spuneţi manelişti.

Fetiţa mea, învaţă la şcoala germană din Bucureşti, iar colegii ei, discută în pauze despre aventurile unei prinţese în filmul “Inimă de Ţigan”. În ziarele voastre, nunţile, divorţurile şi viaţa ţiganilor fac cap de afiş, astfel încât întreaga imagine a ţării este construită în jurul lor, astfel încât, cum vreţi să nu fiţi identificaţi cu ei; adică, cultura voastră ca popor, deja este asimilată de cultura ţiganilor români, şi cred că este un eveniment unic, în care o etnie fără civilizaţie să domine un întreg popor şi aici mă refer la faptul că, vina o poartă mass-media care este centrată şi preocupată să facă audienţă, exacerbând la maximum imaginea ţiganilor, astfel încât, în mod firesc ţara voastră a ajuns să fie asimilată cu locul de baştină al ţiganilor europeni.”

Sinuosul drum al lebedei din Austria către grătarele faraoancelor şi magraonilor a trecut invariabil prin presa română. Iată căa această goană după audienţă, care implică scoaterea în prim-plan a non-valorilor, a maneliştilor, au adus România la stadiul de cultură facută sub coviltirul căruţei.

Mega-producţii gen “Inimă de Ţigan” sau “Regina”, nu trebuie să uităm că au avut audienţă maximă, de exemplu în ziua alegerilor, atunci când ROMÂNII (nu rromii) au fost mai preocupaţi să nu rateze episodul respectiv, decât să îşi exercite dreptul la vot.

Am făcut această paralelă pentru că, în cursul acestei dimineţi, am discutat telefonic cu Ambasadorul României la Berna.

Domnul Sava, s-a declarat încântat de faptul că sunt preocupat de imaginea românilor în Elveţia, şi sincer mi s-a părut a fi un diplomat, care este plin de intenţii bune, însă este cam legat de mâini şi de picioare. Asta pentru că, dânsul mi-a spus că a informat MAE despre ceea ce se întamplă în presa elveţiană la adresa românilor (s-au lipit ostentativ afişe înfăţişând ciorile de români inclusiv pe străzile oraşelor elveţiene) şi aşteaptă o reacţie a oficialilor români. Însă, interesante sunt cifrele avansate de domnia sa, care ne demonstrează faptul că, Elveţia chiar era ultima ţară din Europa care avea dreptul să ne catalogheze drept ciori, şi să discute despre un referendum care să interzică cetăţenilor români, dreptul la liberă circulaţie pe teritoriul ţării lor.

Astfel, pe piaţa muncii din Elveţia există circa 750.000 de muncitori straini, în această ţară posibilitatea de a munci la negru fiind redusă. Din aceşti 750.000 de muncitori străini din Elveţia, doar puţin peste 3.900 sunt români, adică sub un procent, astfel încât prezenţa românilor este extrem de redusă. Însă, din aceşti 3.900 de români care muncesc în Elveţia şi din cauza cărora nu mai au loc să respire elveţienii, în proporţie de 90 % sunt oameni de o înaltă probitate profesională şi morală: manageri MBA, profesori, medici, adică români care reprezintă cu cinste ţara noastră. Este evident astfel faptul că, cel puţin în cazul acestor atacuri xenofobe din presa elveţiană, MAE trebuia să intervină, pentru că românii se simt efectiv abandonaţi de toată lumea, adevăraţi fii ai ploii.

Un profesor român care preda la catedra unei universităţi din Berna îmi spunea: “Am învăţat la Oxford, predau de peste 20 de ani, însă nu am crezut că o să apuc ziua în care, la curs, studenţii să mă întrebe dacă nu cumva şi eu am rude ţigani în familie ! Nimeni nu ne apără, nici presa română, nici autorităţile române, nimeni, astfel încât nu ne mai rămâne decât să ne punem cenuşă în cap, sau să renunţăm pur şi simplu să mai declarăm că suntem români ! Înainte de ’89 eram priviţi cu simpatie aici, noi românii, eram consideraţi oameni eminenţi, însă în numai 20 de ani, am ajuns să primim în bloc eticheta de ţigani. Şi cum să nu o facă, dacă în presa română nimeni nu vorbeşte de românii de succes, de românii inteligenţi, şi asta pentru că ziarul se vinde numai dacă îl are pe prima pagină pe Guţă, Minune, etc. Eu refuz să mă las manelizat, însă asta se pare că este echivalent cu a renunţa să mă mai consider român.

Ţara mea se cheamă România, nu RRomania!”

Daţi mai departe!

Aşa poate ajunge şi la un ilustru oficial, care să ne apere CĂ DOAR DE ACEEA ÎI PLĂTIM, NU ????????????

Primită pe e-mail.

Ken Rockwell este singurul fotograf care până acum mi-a deschis, cât de cât, mintea şi ochii, faţă de ceea ce înseamnă fotografia. Nu numai datorită creaţiilor sale, ci mai ales prin modul cum ştie să explice ceea ce înseamnă arta fotografică şi ce abilităţi trebuie să-ţi dezvolţi pentru a fi un bun fotograf.

Într-unul din articolele sale, Rockwell foloseşte mnemonica FART (PÂRŢ), pentru a uşura reţinerea paşilor necesari realizării unei fotografii reuşite. Deci avem de parcurs 4 paşi obligatorii până în momentul în care ne definitivăm “capodopera”:

F: Simte (Feel)

Primul pas în realizarea unei fotografii este căutarea unui subiect. În momentul în care trecem pe lângă ceva, care spune simţului nostru estetic că merită fotografiat, avem un sentiment interior, un feeling că trebuie să facem o fotografie. Aici este punctul la care se opresc, de obicei, amatorii şi fotografii proşti. Nu vă găbiţi să faceţi fotografia în acest moment!

A: Analizează (Ask)

După ce am avut acel sentiment că am descoperit ceva, trebuie să ne întrebăm, ce anume din imaginea pe care am observat-o ne-a atras atenţia în mod deosebit şi ne-a declanşat feeling-ul respectiv. Poate fi vorba despre o culoare, o textură, modul cum cade lumina pe subiect, raportul neobişnuit dintre elementele compoziţiei etc. La acest pas trebuie să conştinetizăm clar care este elementul de interes care ne-a captat atenţia, element care va avea acelaşi efect şi asupra privitorilor viitoarei fotografii.

R: Distilează (Refine)

Acum trebuie să punem în practică tote cunoştinţele noastre de tehnică fotografică şi să apelăm la toate mijloacele de care dispunem pentru a evidenţia cât mai bine acel element de maxim interes descoperit la punctul anterior. Fie că folosim încadrarea, unghiul, expunerea, câmpul de profunzime, trebuie să scoatem în evidenţă ceea ce ne-a atras atenţia la imaginea respectivă. Tot ce este în plus, tot ceea ce nu contribuie la evidenţierea elementelor de interes, trebuie exclus din cadru fără discuţii. Dar aici  intrăm deja în alt domeniu, acela al artei compoziţiei în fotografie.

T: Execută (Take)

Acest pas este cel mai simplu. Dacă i-aţi executat corect pe cei dinainte, nu trebuie decât să apăsaţi pe declanşatorul aparatului, având grijă însă să nu vă tremure mâna.

Nu cred că mi-am însuşit pe deplin toate aceste principii, pentru că asimilarea lor necesită timp îndelungat şi multă, multă practică, dar sper să pot să scot şi eu câteva fotografii, printre sutele de poze pe care le fac zilnic.

Astăzi, mai pe după-masă, a fost în zona Gării de Nord din Bucureşti. Mă îndreptam spre gura de metrou, pentru că voiam să mă uit pe la bazarul de acolo, după nişte aparate foto pe film.

Am văzut în faţa gării, un tip ce nu părea să aibă mai mult de 30 de ani, nu prea înalt şi cu faţa rotundă, care vorbea la mobil în timp ce făcea poze cu o cameră compactă avansată din categoria super-zoom. Un Canon, Sony,  Fuji sau ceva de acest gen. Camera nu era DSLR, dar cu obiectivul ieşit în afară la zoom maxim arăta aşa, mai deosebit. Tipul făcea fotografii într-o manieră cam ciudată ţinând camera cu o singură mână şi la distanţă mare faţă de ochi.

Am intrat la metrou, m-am uitat puţin pe acolo şi când m-am întors am văzut doi indivizi care comentau de zor arătând în depărtare în direcţia unde era tipul de mai devreme. Acesta era aşezat pe bordură şi îşi bălăngănea capul încercând cu greu să-şi ţină echilibrul. Au apărut şi câţiva jandarmi care au început să vorbească prin staţie cerând ajutoare şi explicând situaţia individului.

M-am apropiat şi am observat că tipul cu pricina nu mai avea camera şi era murdar de noroi şi sânge pe faţă. Avea o rană la cap şi privea confuz, parcă neştiind ce se întâmplă.

Am înţeles, din ce spuneau jandarmii, că fusese tâlhărit puţin mai devreme şi că era în stare de ebrietate. Eu cred că mai degrabă era în stare de şoc, după cum arăta.

Nu mi-a plăcut faptul că toţi taximetriştii şi cei care pierd vremea prin zonă nu au făcut nimic, mulţumindu-se doar să comenteze şi să zâmbească la mine cu înţeles, uitându-se la aparatul foto pe care îl aveam la mine. Probabil ştiau cam ce se întâmplă în zonă şi cine erau tâlharii.

Aşa că, aveţi grijă când mergeţi pe la gară, mai ales dacă aveţi DSLR-uri sau aparate foto mai scumpe şi arătoase la voi. S-ar putea să vă dea vreun boschetar în cap şi să vă lase fără ele!

Lomowalk este un termen pe care l-am inventat eu, dar văd că mai este folosit şi de alţii pe Internet. Este,  după cum probabil unii şi-au dat seama, o combinaţie între photowalk şi lomografie. Adică o plimbare în care faci fotografii cu un aparat de tip lomo. În cazul meu, Smena 8M.

Aşadar, astăzi am fost oficial la primul lomowalk din cariera mea de fotograf. Am redescoperit plăcerea de a a fotografia pe film cu bătrâna mea cameră rusească, comunistă, uitată vreme de 5 ani pe dulap.

Este oarecum frustrant totuşi, să faci fotografii fără să vezi imediat rezultatul. Nu poţi să verifici dacă ai făcut bine expunerea, nu poţi să vezi dacă încadrarea este corectă, iar vizorul simplu, fără sistem optic, este de-a dreptul agasant. Aşa îmi trebuie, dacă m-am dat pe camere digitale!

Am ales ca temă arhitectura urbană, mai precis, clădiri istorice din Bucureşti. M-am gândit că e bine să le fotografiez, până nu le dărâmă “rechinii” imobiliari pe toate.

Deocamdată nu am ce fotografii să postez, pentru că, normal, trebuie să termin filmul, să-l developez, să văd dacă a ieşit ceva şi apoi să îl scanez. Aşa că mai durează, dar dacă iese ceva reuşit, am să fac un update şi am să postez şi imagini.

Doi tineri erau căsătoriţi doar de două săptămâni ! Soţul, deşi era foarte îndrăgostit, abia aştepta să iasă în oraş cu vechii lui prieteni, să petreacă. Aşa că îi spuse soţiei:

“Scumpa mea, vin repede.”
“Unde mergi iubiţel?” întrebă soţia.
“Merg până la bar, drăguţo.. Să beau o bere.”
Soţia spuse: “Vrei bere dragostea mea?”
Deschise uşa de la frigider şi îi arătă 25 de tipuri diferite de bere,din 12 ţări diferite: Germania, Olanda, Japonia , India …

Soţul nu ştia ce să facă. Singurul lucru pe care a fost în stare să îl spună a fost:  “Da, acadeaua mea… dar la bar… ştii tu… au halbe îngheţate…”

Nu a apucat să termine fraza că soţia îl întrerupse: “Vrei halbă îngheţată, iepuraş?” şi scoase din congelator o halbă atât de îngheţată că abia putea să o ţină în mână.

Soţul devenise cam palid, dar spuse: “Da, motănel, dar la bar au tot felul de gustări delicioase… Nu stau mult, vin imediat. Promit. Ok?”
“Vrei gustări, păpuşel?” Deschise cuptorul şi scoase 5 tăvi cu diverse gustări aburinde (aripi de pui, ciuperci, coaste de porc…)

“Dar draga mea… la bar… ştii, se mai înjură, se vorbeşte urât…”
“Vrei vorbe urâte, dragă? AUZI BĂI , SULICĂ ! BEA-ŢI ÎN PIZDA MĂ-TII BEREA-N NENOROCITA AIA DE HALBĂ ÎNGHEŢATĂ ŞI MĂNÂNCĂ-ŢI CĂCATURILE ALEA DE GUSTĂRI , PENTRU CĂ EŞTI ÎNSURAT  ŞI NU MERGI NICĂIERI !!! CLAR, NENOROCITULE?!!!”

…şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi….

Primită pe e-mail.

Observ de mai mult timp, cum acest flagel al nerăbdării se întinde tot mai mult în jurul meu. Indiferent că este vorba de tineri, vârstnici, bărbaţi, femei, copii, bogaţi, săraci, şoferi, pietoni, şefi sau subalterni, toţi se comportă de parcă au intrat zilele în sac şi nu mai au de trăit decât puţin timp.

Şoferii nu au răbdare să stea la semafor şi să respecte regulile de circulaţie. Călătorii cu RATB-ul sau cu metroul nu au răbdare să îi lase pe cei din vehicule să coboare înainte ca ei să urce. Dacă cineva stă la vreun rând mai mult de 2 – 3 minute începe să facă crize de isterie şi să urle. Tinerii şi nu numai, nu au răbdare să strângă banii necesari pentru a achiziţiona ceva mai scump şi fac credite. Puştii din licee şi şcoli generale ard de nerăbdare să facă sex. Colegii de serviciu, când îţi cer să faci ceva, nu au răbdare să termini şi te bat la cap încontinuu întrebându-te dacă ai terminat. Toată lumea arde de nerăbdare să câştige cât mai mulţi bani, fără efort, pentru a-şi putea satisface capriciile şi plăcerile de moment. Toată lumea vrea excursii în străinătate, maşină, mobil de fiţe, distracţii.

Există în psihologie un parametru numit toleranţă la frustrare. Acesta ne indică gradul de maturizare al unui individ şi reflectă măsura în care persoana respectivă poate suporta amânarea satisfacerii unor dorinţe sau necesităţi. În copilărie toleranţa la frustrare tinde către zero, dar pe măsură ce creştem, datorită educaţiei şi limitărilor impuse de societate, aceasta ajunge la un nivel care este considerat acceptabil pentru un adult.

Societatea de consum însă, prin mass-media şi publicitate are tendinţa să ne regreseze psihic la stadiul de copil răsfăţat, care urlă şi bate din picior la cel mai mic disconfort resimţit. Fiind bombardaţi zilnic cu zeci şi zeci de mesaje care ne îndeamnă să cumpărăm… să cumpărăm… să ne satisfacem orice capriciu aici şi acum, ne este creată această nerăbdare artificială. Apoi prin ştiri în care ne sunt prezentate numai aspectele urâte ale vieţii, numai crime, accidente, catastrofe şi dezastre naturale sau tot felul de infracţiuni, ne este insuflată în subconştient teamă şi ideea că lumea în care trăim este periculoasă şi nesigură. Deci trebuie să ne trăim viaţa ca şi cum clipa de faţă ar putea fi ultima din viaţa noastră!

Prin stimularea neîncetată a acestor două instincte primare, dorinţa şi teama, suntem transformaţi treptat într-o turmă de jalnice animale, impulsive şi lacome, care nu se pot stăpâni şi nu pot acţiona raţional.

Oare cine nu a auzit de Horia Roman Patapievici?! Adolescentele îi devorează cărţile la metrou, snobii i le pun la vedere pe raftul din bibliotecă, iar parveniţii îi aduc numele în discuţie atunci când vor să se dea culţi şi mari intelectuali. Fizicianul filosof este inconfundabil în maniera sa de a alcătui fraze bombastice şi preţioase folosind cuvinte rare şi neologisme pentru a da un aer de snobism intelectual textelor sale.

Zilele acestea am citit pe Capital.ro despre veniturile realizate de domnul Patapievici în anul 2009. Acestea se ridică la suma de 55.000 de euro, adică în jur de 231.759 RON. De menţionat că această sumă este cu 18.000 de RON mai mică decât în anul precedent.

Nu intru acum în mai multe detalii, pentru că nu acesta este subiectul principal în discuţie. Mă voi opri doar la venitul anual obţinut din salariul de preşedinte al Institutului Cultural Român (ICR), care în 2009 a fost  în valoare de 71.000 de RON. Nu, staţi aşa, nu este vorba de o nouă discuţie de genul “salarii nesimţite”, “mentalităţi comuniste”, sau “capra vecinului”! Ceea ce mi se pare revoltător este ce a făcut acest om pentru banii primiţi.

După mintea mea de om prost, Institutul Cultural Român are rolul de a susţine şi de a promova în lume cultura românească, de ieri şi de azi. Deci preşedintele acestei instituţii are în mâini soarta culturii româneşti şi imaginea ei pe mapamond.

Domnul H.R. Patapievici însă, nu a făcut decât să pună la zid şi să “asasineze” practic ce a mai rămas din sărmana cultură românească de după 1989. Când spunem ICR, imediat ne vine în minte cuvântul “scandal”. Asta pentru că din 2005, de când a fost pus în funcţie, preşedintele acestei instituţii a ţinut-o numai în scandaluri şi în tocarea fără niciun folos a fondurilor alocate proiectelor culturale şi pentru conservarea valorilor de patrimoniu naţional.

E suficient doar să amintesc câte aprobări s-au dat pentru construirea unor monumente de prost gust în Bucureşti, în vreme ce clădiri şi monumente de patrimoniu, zac în paragină sau sunt demolate de rechinii imobiliari pentru a construi în locul lor zgârie-nori.

Apoi mai sunt binecunoscutele scandaluri în care este implicat ICR, cel cu expoziţia de la New York, în care sunt prezentate lucrări cu simboluri antisemite, gen ponei roz cu zvastică şi sodomizat cu un os, cazul “Turnători la Academia de Vară”, pozele cu tentă pornografică publicate pe Internet de purtătorul de cuvânt al ICR New York, Cristian Neagoe, sau lucrările cu tentă pornografică şi blasfemiatoare la adresa creştinismului ale artiştilor Alexandru Rădvan şi Sorin Tara.

Ca să nu credeţi că sunt un paranoic şi un adept al teoriilor conspitaţiei fără temei, iată şi câteva citate din gândirea ilustrului om de cultură român care este Horia Roman Patapievici:

GEOGRAFIA ROMÂNIEI:

„Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării.“
(din „Politice“ de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.63)

POPULAŢIA ROMÂNIEI:

– „23 de milioane de omuleţi patibulari.“
(din „Politice“ de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag 53)

– „Un popor cu substanţă târâtă. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare, ochi mohorîţi, maxilare încrâncenate, feţe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare.“
(din „Politice“ de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag. 34)

– „Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu.“
(din „Politice“ de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag. 64)

LIMBA ROMÂNĂ:

„Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături…“
(din „Politice“ de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.64)

ISTORIA ROMÂNILOR:

„Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Când i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoşească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvântată iar ei reîncepeau: ne zvântam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, şi aşa mai departe, la nesfârşit. Apoi ne-au luat la urină ruşii, care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, având o băşică a udului mai mare (de, beţiile…) i-au dovedit.”
(din „Politice“ de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.63)

CULTURA ROMÂNILOR:

„Puturoşenia abisală a stătutului suflet românesc… spirocheta românească îşi urmează cursul pînă la erupţia terţiară, subreptice, tropăind vesel într-un trup inconşient, până ce mintea va fi în sfârşit scobită: inima devine piftie iar creierul un amestec apos.“
(din „Politice“ de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag 49)

„Cu o educaţie pur românească nu poţi face NIMIC.“
(Din „Politice“ de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.56)

„România are o cultură de tip second hand“ a enunţat într-o emisiune televizată. (după Viorel Patrichi în Revista „Rost“ nr.24/ 2005)

VIITORUL ROMÂNIEI:

„Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm dacă vrem să intrăm în Uniunea Europeană.“
(după Viorel Patrichi în Revista „Rost“ nr. 24 / 2005)

Acum, în încheiere, pentru că nu mai am alte cuvinte de adăugat, trebuie să avem în vedere că H.R. Patapievici este preşedintele ICR din anul 2005 şi, datorită faptului că şi-a făcut treaba cu prisosinţă şi cu mult zel, preşedintele României Traian Băsescu l-a reconfirmat în funcţia de preşedinte al acestei instituţii, pentru un nou mandat de 4 ani, pe 16 ianuarie 2009, printr-un decret semnat de domnia sa.