Acum 6 ani, pe 24 februarie 2004, un mic parlamentar ţinea o cuvântare plină de patos în şedinta Camerei Deputaţilor.  Citiţi-o vă rog, cu mare atenţie:

Mulţumesc, domnule preşedinte.

Declaraţia politică pe care o prezint se referă la situaţia pensionarilor şi din perspectiva experienţei pe care am avut-o săptămâna trecută.

Promisiunile făcute pensionarilor de către P.S.D. în campania electorală, în mai bine de 3 ani de guvernare, s-au dovedit vorbe la fel de goale ca şi sacoşele cu care cetăţenii de vârsta a treia ai României se duc şi se întorc zilnic de la piaţă sau de la magazine.

În afara politicii de recorelare simbolică a pensiilor, în unele cazuri cu echivalentul unei jumătăţi de covrig, pensionarilor li s-au aruncat doar fumigene în ochi, ochii împăienjeniţi de foame şi lipsa medicamentelor compensate, datorită crizei fără precedent din sistemul de îngrijire a sănătăţii. În rest, doar promisiuni.

Dacă nu a fost să fie în 2002, sigur va fi în 2004, apoi au apărut alte termene: 2005 sau chiar 2007, semne ale paranoiei care îi face pe guvernanţi să se vadă la putere până la sfârşitul lumii. Singurul demers concret în favoarea pensionarilor a fost umilitoarea cutie a milei, orchestrată de Guvernul Năstase, care s-a gândit că sutele de baroni ai P.S.D. se pot lipsi fiecare de câteva milioane de lei, care să fie aruncate pensionarilor cerşetori la porţile stăpânilor.

Rezultatele? Pensionarii au ajuns să fie umiliţi până la punctul de a se simţi o povară pentru stat, în ciuda faptului că acest stat administrează fonduri la care şi vârstnicii de astăzi şi-au adus contribuţia, iar o bună parte din contribuţiile acestora se regăsesc în buzunarele potentaţilor partidului de guvernământ.

Mii de pensionari din toată ţara au ajuns să ia credite de la Casa de Ajutor Reciproc pentru a-şi plăti întreţinerea sau pentru a-şi cumpăra medicamentele necesare pentru a supravieţui.

Securitatea alimentară a pensionarilor este grav pusă în pericol. Cea mai mare parte a lor nu-şi pot asigura minimul de calorii necesare. În condiţiile în care consumul alimentar din ziua de astăzi, a cetăţeanului, este comparabil cu cel pe care statul i l-ar asigura pe bază de raţii sau cartele în cazul declanşării unui război, în unele cazuri chiar mai mic şi oricum extrem de mic în raport cu recomandările Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii privind alimentaţia raţională, cel mai mult de suferit au pensionarii.

Iată câteva exemple privind consumul mediu pe cap de locuitor, cunoscut fiind faptul că în cele mai multe cazuri pensiile sunt cu mult mai mici decât veniturile medii.

Consumul mediu zilnic de carne al unei persoane este de 100 grame, în timp ce raţia de război, stabilită printr-un ordin din 200, al Oficiului central de stat pentru probleme speciale, ar fi cu foarte puţin mai mică, de 76 grame.

În privinţa consumului de lapte, Organizaţia Mondială a Sănătăţii recomandă o cantitate de 316 ml pe zi, consumul mediu este de 197 ml persoană, iar raţia de război ar fi de 185 ml.

Raţia de cartofi în caz de război, de 157 grame pe zi ar fi mai mare decât consumul mediu actual, de 145 grame, dar cu mult mai mică decât cantitatea recomandată de Organizaţia mondială a sănătăţii.

La fel, în caz de război, cetăţenii ar beneficia de mai multă pâine decât consumă în prezent, 380 grame de persoană, faţă de 325 grame de persoană şi raţia de zahăr ar fi mai mare, potrivit statisticilor.

Concluzia: mâncăm ca la război!

Având în vedere aceste cifre, imaginaţi-vă din ce s-ar putea compune meniul unui pensionar care trăieşte dintr-un milion, un milion şi jumătate lei pe lună, bani din care cea mai mare parte este nevoit să o dea pe medicamente.

Am experimentat săptămâna trecută traiul unui astfel de om, fiind nevoit să mă încadrez cu toate cheltuielile pentru alimente în suma de 57.000 lei pe zi.

Mulţi cetăţeni nu au la dispoziţie nici măcar atât! Pot să spun acum că nu cred că există o umilinţă mai mare decât să-ţi petreci toată ziua scotocind mărunţişul din buzunar şi căutând cele mai ieftine soluţii de supravieţuire.

Grija zilei de mâine îţi acaparează cu desăvârşire viaţa şi te transformi dintr-o fiinţă umană într-o fiinţă biologică.

Din fericire pentru mine experimentul la care am participat a durat doar o săptămână. Pentru milioane de oameni, în marea lor majoritate pensionari, această viaţă de cerşetori este viaţa lor obişnuită şi sunt puşi în situaţia de a nu mai vedea nici o ieşire din sărăcia cruntă la care au fost aruncaţi, din nepăsare, din lăcomia guvernanţilor, preocupaţi doar de averile lor.

Solicit Guvernului să-şi facă o prioritate absolută, de prim rang, prin adoptarea urgentă a măsurilor necesare pentru aducerea pensiilor la un nivel decent de cel puţin 100 de euro, din respect faţă de aceşti oameni.

Majorarea tuturor pensiilor, în aşa fel încât cea mai mică pensie să nu fie sub 4 milioane, ar trebui să constituie un prim pas, înainte de a avea în vedere alte măsuri, indiferent dacă acestea poartă numele de recorelare, reaşezare, recalculare sau alte nume, inventate în birourile confortabile din ministere, pe care mulţi cetăţeni nici măcar nu le înţeleg.

O pensie din care nu-ţi poţi cumpăra nici măcar alimentele pe care statul le consideră potrivite pentru o raţie de război, nu poate fi numită pensie, ci în cel mai bun caz ajutor de supravieţuire.

Iar dacă raţia de tranziţie a milioane de români este mai mică decât raţia de război, acesta este semnul că România se află în plin război: cel al Guvernului cu proprii cetăţeni.

Vă mulţumesc.

Cine  credeţi că era personajul inimos, care plângea pe umărul pensionarilor? Nimeni altul decât actualul prim-ministru EMIL BOC. Cel care, la Adunarea Parlamentară pentru votarea Moţiunii de Cenzură, a repetat de zeci de ori sintagma “pensii nesimţite” şi care spunea că tăierea pensiilor cu 15% şi a salariilor bugetarilor cu 25% este cea mai bună soluţie pe care o poate lua Guvernul.

Ipocrizia unora nu cunoaşte limite!

Stenograma aici. Via

Guvernul a decis azi, într-o şedinţă extraordinară, majorarea Taxei pe Valoarea Adăugată de la 19% la 24%. Măsura urmează să intre în vigoare începând cu 1 iulie. Cota unică rămâne neschimbată.

După şedinţa Executivului care a avut loc, astăzi, la Palatul Victoria premierul Emil Boc a precizat că mărirea TVA-ului este cea mai bună soluţie.

Păi cum să nu fie bună dacă aşa îşi dorea şi Traian Băsescu în 2009?!

Până la urmă, printr-o serie de manipulări, guvernarea PD-L-istă a obţinut tot ce a vrut: scăderea salariilor, închiderea de firme, disponibilizări şi majorarea de taxe.

Bărbatul până în 20 de ani : Avion de hârtie

Numai zboruri rapide, de scurtă distanţă şi foarte scurtă durată.

De la 20 la 30 de ani: Avion de Vânătoare Militar

Întotdeauna la post, 7 zile pe săptămână. Atacă orice obiectiv. Capabil să execute diferite misiuni, chiar dacă acestea sunt la un interval de timp scurt.

De la 30 la 40: Aeronavă comercială

Menţine orare regulate. Destinaţii destul de cunoscute şi de rutină. Zborurile ies întotdeauna la ora prevazută sau necesită mutări şi adaptări care irită clienţii.

De la 40 la 50 de ani: Aeronavă comercială pentru zboruri internaţionale

Funcţionează la orele de lux. Destinaţii de un înalt nivel, cu rare abateri. Clientela soseşte cu mari speranţe, la sfârşit iese obosită, dar satisfacută.

De la 50 la 60 de ani: Aeronava de cargo

Preparaţii intense şi multă muncă înainte de decolare. Odată ajuns în aer, manevrează lent şi asigură puţin confort în timpul zborului. Clientela formată în majoritate din valize şi tot felul de vechituri.

De la 60 la 70 de ani: Deltaplan

Necesită condiţii externe excepţionale pentru a-şi lua zborul, de o muncă teribilă pentru a decola, iar după aceea evită manevrele bruşte pentru ca să nu cadă înainte de timp. După aterizare demontează şi strânge tot echipamentul.

De la 70 la 80 de ani: Planor

Zboară uneori, dar numai auxiliar. Repertoriul manevrelor extrem de limitat. Odată ajuns la sol are nevoie de ajutor pentru a ajunge în hangar.

Dupa 80 de ani: Aeromodel

Este doar decorativ, de funcţionat nici nu se mai pune problema.

Traian Băsescu suferă de sindromul babei care nu ştie unde o doare şi există o poveste. O babă se duce la doctor şi spune: “Domnul doctor, am mari probleme. Mă doare umărul. Cum pun degetul aici, simt o durere. Când pun aici, mă doare şi aici în zona ficatului, când pun pe picior, mă doare genunchiul. Îmi spuneţi ce să fac”. Doctorul o studiază, o pipăie şi îi spune: “Babo, ştii care e problema dumitale? matale ai o bubă la deget şi te doare degetul şi crezi că te doare tot”. Aşa şi cu ăştia. Ei au impresia că problema României capitaliste e să le iei pensia, că buba e la pensionari, la salariaţi. Degetul cu bubă este la centru. Ăla decide. Ideea că la noi decide un deget cu bubă, după 20 de ani de capitalism, după ce decidea Ceauşescu care este calea luminoasă pe care trebuie să meargă agricultura, cum trebuie să scrie jurnaliştii, am ajuns tot acolo. Aici e nebunia. Dau directive şi unul hotărăşte şi ceilalţi se supun.

Mircea Dinescu – Sursa: Cotidianul

În mod cert acest câine este ori bugetar, ori pensionar. Pentru că în mod clar este împotriva reducerii salariilor bugetarilor cu 25% şi a pensiilor cu 15%.

În urma căutărilor mele disperate, de-a lungul anilor, pentru a-mi găsi un loc de muncă, sau un loc de muncă mai bun, mi s-au întipărit în minte două expresii: “capacitate de muncă în condiţii de stres” şi “disponibilitate pentru program prelungit“. Asta citeam în cele mai multe anunţuri de oferte de angajare, atât prin ziare, cât şi pe Internet.

Ieri am citit pe Realitatea un articol pe această temă. Scria acolo:

Peste 400 de anunţuri postate pe site-ul eJobs solicită “disponibilitatea la program prelungit” şi un număr de 500 de joburi menţionează “rezistenţa la stres” ca o condiţie obligatorie. “Rezistenţa la efort” este inclusă în 590 de oferte de angajare, din totalul de 13.000 de posturi disponibile în momentul de faţă.

Simona Macovei, într-o postare pe Pandora’s, susţine că înmulţirea acestor pretenţii ale patronilor faţă de angajaţi s-ar datora crizei. Dar părerea mea este că nu criza a declanşat acest fenomen, care este prezent în România de zeci de ani. Cel mult, criza actuală a încurajat tupeul şi nesimţirea angajatorilor.

La această problemă, a muncii în condiţii de stres şi cu program prelungit, observ două aspecte, unul ce ţine de etică şi morală şi altul de medicină.

În primul rând nu este cinstit faţă de angajat să îi ceri să îşi dea sufletul pentru binele firmei tale şi să îi oferi un salariu puţin mai mare decât o pensie (normală, nu nesimţită!) sau ajutor de şomaj. În cazul în care vrei să îi acaparezi nefericitului tot timpul liber cu munca şi să îl supui la stres, cinstit ar fi să îi dai un salariu mai mult decât satisfăcător, care să compenseze acest efort. Sau, dacă nu ai posibilitatea să oferi o recompensare decentă, atunci oferă un regim de muncă mai lejer şi cu o durată care să permită salariatului să desfăşoare şi în alte locuri, alte activităţi aducătoare de venituri.

Pe de altă parte, pseudo-capitaliştii mioritici au înţeles ei, că treaba asta cu occidentul şi economia de piaţă este legată cumva de “Teoria lui Darwin” şi selecţia naturală. Adică îi selectează pe cei mai puternici şi adaptaţi la condiţiile lumii în care trăim. Dar nu au înţeles un lucru esenţial; acela că omul reacţionează pozitiv la stres şi se adaptează la astfel de condiţii, numai când acestea acţionează pe o perioadă scurtă şi determinată. În situaţia unui stres permanent, orice persoană, oricât de tânără, sănătoasă puternică şi adaptată ar fi, sfârşeşte prin a se îmbolnăvi şi chiar prin a muri. Prin urmare este inuman să pretinzi cuiva să lucreze permanent “în condiţii de stres”.

Am avut mulţi colegi, de-a lungul carierei mele de sclav plătit, cei mai mulţi tineri, pe care i-am văzut îmbolnăvindu-se, iar unii din ei au şi murit, datorită excesului de muncă. O colegă care avea vreo 37 de ani, pe vremea când lucram la Mall Vitan, a murit de cancer la plămâni (era nefumătoare). Un alt fost coleg, de 31 de ani, a murit într-un grup de montaj, în televiziune, în urma unui atac de cord. O altă colegă, la 25 de ani, a făcut atac cerebral, pentru că de dimineaţă până seara stătea numai în redacţie în faţa calculatorului. Şi aş putea continua aşa mult şi bine cu exemplele…

De ce întâmplă toate acestea?! Pentru că în România capitalul uman este absolut neimportant pentru patronii români, cărora chiar  li se rupe inima dacă văd un angajat relaxat şi mulţumit. Pentru ei firma este o plantaţie cu sclavi, menită să le aducă lor cât mai mulţi bani posibil şi cât mai repede. Pe lângă acest lucru, un factor foarte important care creează stresul la locul de muncă este incompetenţa managerială şi lipsa totală de organizare, care este făcută mai mult după toanele şi capriciile şefilor.

Şi uite aşa ajungem să credem că munca ucide.

Stare tehnică:
Are probleme cu alimentarea, o mică defecţiune la mecanismul de direcţie, că nu ţine linia dreaptă, şi merge cam înfrânată. Cutia de viteze e blocată în marşarier. Este înmatriculată în Europa, cu numere provizorii, se mai poate circula cu ea maxim o lună.

Istoric:
Este fabricată acum 2000 de ani, sub licenţă romană. A fost avariată în repetate rânduri. Prima dată a fost condusă de nişte ciobani, dar au mai călărit-o şi alţii. A fost reparată numai cu piese second hand, aduse de pe la turci. O perioadă a fost condusă bine de nişte nemţi, Carol I şi Ferdinand, dar apoi a încăput iarăşi pe mâna unor idioţi care au băgat-o prin toate gropile.
Exteriorul a fost vopsit în 1989, dar interiorul este încă plin de rugină. A mai avut câteva reparaţii capitale, în 1600, 1859 şi 1918, dar a mai şi pierdut o parte din piese.

Combinaţii:
Predau leasingul, mai sunt de plată la ea câteva zeci de rate FMI. Accept şi variante de schimb cu o ţară similară din Africa, oricât de mică ar fi dar să funcţioneze.

De ce o vând:
Sincer să fiu, o vând că m-a lăsat în drum şi nu mă pricep la ea. Plus că îmi consumă cam mult, şi ca s-o repar mă costă cât nu face. Oricum, eu n-am permis de conducere pentru categoria asta de ţară, aşa că să o conducă cine s-o pricepe. Dacă nu o vrea nimeni, o dezmembrez şi o vând pe bucăţi. E păcat de ea, vă spun. Sper să o ia cineva care ştie să o aprecieze.

Textul l-am primit pe e-mail. Şi mi se pare bes-ti-al!!!

Am descoperit faptul că există un număr destul de mare de clipuri cu vresiuni în limba rusă al hit-ului “Hot”, cântat de Inna. Îmi aduce aminte un pic de  t.A.T.u. pe la începutul carierei lor.

Nu ştiu prea bine ruseşte, dar parcă Inna cântă mai bine aşa, decât în engleză.

După mai bine de 3 săptămâni, în care am învăţat ca un disperat, zi şi noapte, pentru a acoperi bibliografia de vreo 50 de cărţi din programa de licenţă, ieri a venit şi ziua cea mare, a examenului. S-a nimerit să fie o zi ploioasă, infectă, care numai chef de examene nu îţi făcea. Ora de începere programată fusese 14:30. Am ajuns acolo la 13:40, iar subiectele au fost scoase din plic la ora 15:00. Partea bună a fost că am avut timp să îmi usuc umbrela, iar partea proastă că am stat puţin mai mult în tensiune.

Am dat multe examene la viaţa mea, dar ăsta mi s-a părut, de departe, cel mai stresant cu putinţă. Dacă stau bine să mă gândesc a fost unul dintre cele mai puternice stres-uri la care am fost supus până acum.

Am avut două probe, una teoretică şi una practică. La fiecare probă au fost câte două subiecte din care a trebuit să alegem câte unul. Partea de teorie a fost de mass-media şi cultură mediatică. Ştiam ambele subiecte, dar l-am ales pe al doilea pentru că primul era mai stufos şi riscam să nu mă încadrez în timp. La proba practică am avut două evenimente, din care trebuia să aleg unul şi să-l tratez prin intermediul unui gen publicistic la alegere (comentariu, interviu sau reportaj). Am ales un eveniment cultural pe care l-am dezvoltat într-un reportaj de televiziune (normal, nu?). Din păcate metodologia impusă presupunea multă teorie şi o parte introductivă destul de lungă, aşa încât, când am ajuns în sfârşit la partea practică, adică decupajul regizoral, mai era o jumătate de oră până la expirarea timpului total de examen. Aşa că am dat un mare rasol, ca să mă încadrez.

În total a scris 8 pagini de lucrare, până la ultimul rând, la care s-au adăugat vreo 7 ciorne. Am scris încontinuu aproape 4 ore şi am terminat cu vreo 10 minute mai devreme de limita maximă de timp. Am ieşit din sală super obosit, aproape în stare de şoc (glumesc!). Am ajuns acasă cu dureri în toate articulaţiile şi am fost atât de extenuat încât nu am avut putere să fac nimic până să mă culc.

Bine că s-a terminat. Mai rămâne să aflu ce notă am luat, ca să văd ce mare brânză am făcut acolo.

Update: Tocmai m-am întors de la facultate, unde s-au afişat rezultatele. Am luat 8,50. Nu sunt pe deplin mulţumit, dar oricum, e foarte bine, având în vedere că, spre deosebire de alţii care au copiat, am umplut cele 8 pagini de lucrare numai cu ce am avut eu în cap.

Am uitat să spun că printre colegii mei de promoţie se numără şi câteva vedete: Carmen Şerban, care a luat şi ea 8,25, sau 8,50, cred, Florina Fernandez (nota 9,00) şi mai era Iulia Verdeş, dar a renunţat între timp la facultate, rămânând doar la teatru.

Luca Dezmir, autorul cărţii de educaţie financiară şi dezvoltare personală “Ieşi din labirint“, lansează o campanie de promovare prin care oferă GRATUIT 100 de exemplare ale cărţii, celor care se alătură acestei acţiuni.

Tot ce aveţi de făcut este să intraţi pe pagina oficială a promoţiei. Nu vă costă absolut nimic, dar puteţi intra în posesia unei cărţi interesante, care vă poate schimba radical viaţa.

Intraţi pe http://iesidinlabirint.ro/100carti.html şi urmaţi pas cu pas instrucţiunile de acolo. Succes!