Am în minte acest subiect de mai multă vreme şi am prins acum, în sfârşit, ocazia să scriu despre el, după ce Makavelis a dat-o în bară, atacându-l în mod fulgerător şi neaşteptat pe Piticu.
În mod sigur, în acest moment pot spune că blogosfera nu este în niciun caz o democraţie. Pentru că trăsăturile de bază ale sistemului democratic sunt egalitatea de şanse a tuturor membrilor şi libertatea de exprimare neîngrădită. Blogosfera românească, aşa cum se prezintă ea astăzi, este mai degrabă o dictatură, dar nu una unitară, ci a unor clanuri ce formează un fel de oligarhie, care limitează drastic şansele de afirmare a noilor veniţi şi în acelaşi timp este câmpul de luptă între găştile care o formează.
În principiu “oligarhia” este formată din câteva grupuri cristalizate în jurul unor bloggeri care au prins primul sau al doilea val, adică cei care şi-au deschis un blog acum 3 – 4 ani, când piaţa era abia la început. Aceste grupuri sunt interconectate cu o serie de personalităţi cu funcţii de conducere în diverse companii media, IT, publicitate, comunicare online şi domenii conexe, la care se mai adaugă aşa-numiţii “antreprenori online”, mulţi dintre ei foşti bloggeri care au trecut la “nivelul următor”.
În jurul acestor nuclee se învârt cei care constituie materialul de umplutură, sau “clienţii”: piţipoance piariste sau blogheriţe, care sunt promovate, citate şi invitate la tot felul de evenimente doar pe criteriul ţâte-fund-crăpătură-figură şi bloggerii începători sau cei care pierd vremea aiurea pe “net”, cu condiţia să fie cât mai yesmani-pupincurişti-linguşitori. Restul sunt ţinuţi constant la distanţă prin diferite tehnici de intimidare, denigrare şi ridiculizare, aplicate cu promptitudine de gaşca aflată “la putere”.

Criteriu de promovare pe Twitter
De exemplu, după ce Makavelis a scris articolul denigrator la adresa lui Piticu, a fost atacat imediat de câţiva “a-lişti”, care l-au ameninţat că îl vor ignora de acum încolo, sau cu expresii de genul “o să ţi-o iei rău de tot” şi alte asemenea.
Eu personal am avut experienţa să fiu “banat” sau trecut la moderare cu comentariile numai pentru că am exprimat o opinie diferită, sau pur şi simplu pentru faptul că am părut mai deştept decât proprietarul blogului unde am comentat. Dau un singur exemplu. Am scris vreo două articole despre Adrian Ciubotaru, unul în care îmi exprimam îndoiala în privinţa sa şi a proiectului “Lecturi Urbane” şi altul în care sesizam nişte greşeli de exprimare şi ortografie într-un articol de-al său. Totul fără insulte, înjurături, sau limbaj de “cocalar online”. Ciubotaru a reacţionat decent şi civilizat, (fără înjurături şi jigniri aşa cum face zoso), dar la scurt timp am observat că pe anumite bloguri, găsite întâmplător, nu îmi erau aprobate comentariile. Am dezlegat misterul după ce am aflat că respectivii (de fapt, mai mult respectivele) erau în “mari tandreţuri” cu playboy-ul Adrian Ciubotaru.
Era să închei şi uitam o categorie, aflată în minoritate în blogosferă, din care fac şi eu parte. Este categoria celor care se ocupă mai mult de blogul lor şi mai puţin de socializarea online cu orice preţ. Din rândul acestora cred că îmi voi construi în viitor propriul trib (aşa cum spunea Seth Godin).