Această farsă numită democraţie

By | 17 martie, 2011

După cum cred că v-aţi dat seama, liceul l-am făcut pe vremea lui Ceauşescu. Şi în mod surprinzător, am învăţat atunci o serie de lucruri interesante, care azi nu cred că mai există prin manuale, fiind transferate în cărţile despre „teoria conspiraţiei”.

De exemplu, aveam un profesor de istorie foarte bun, domnul Sîrbu, care ne spunea că Primul şi Al Doilea Război Mondial au fost pornite de oligarhia financiară mondială, care dorea să împartă lumea în „sfere de influenţă”. Sau, despre partidele istorice, PNL şi PNŢ spunea că au fost înfiinţate pe principii populiste (având şi denumiri populistem, „naţional” şi „ţărănesc”) care ascundeau adevăratele lor interese de clasă.

Evident că aceste lucruri nu erau prezentate chiar atât de direct în manuale, dar domnul profesor, reuşea să ne dezvăluie aceste lucruri, prin talentul său pedagogic.

Dar de fapt eu vreau să vorbesc acum despre cu totul altceva, şi anume despre profesoara mea de filosofie din acei ani, care se numea Mihaela Miroiu. Era o femeie tânără, până în 30 de ani şi adopta un stil mai hippie, cu bluze stil „flower power” şi părul lung şi drept în stil Sharon Tate.

Doamna profesoară ne-a spus într-o zi, câteva lucruri despre nişte filosofi ca William James, Henri Bergson sau Herbert Marcuse, care, dacă îmi amintesc bine au avut o anume influenţă în conturarea curentului filosofic american numit pragmatism.

Acum vine şi partea interesantă, despre care vreau să vă spun. Profa de filosofie ne-a spus, cu această ocazie, un lucru deosebit de interesant, care era neobişnuit pentru acei ani de regim comunist. Cică scopul real al protestelor şi manifestaţiilor publice în democraţie, nu ar fi acela de a face revoluţii şi de a schimba guverne, ci doar de a disipa nemulţumirile şi tensiunile sociale. Cu alte cuvinte, omul este liber să iasă în stradă, să urle, să îl înjure pe preşedinte, Guvernul, pe Papa etc. iar după aceea, odată calmat, se întoarce acasă, deschide o bere, se uită la televizor, sau pleacă la shopping, la meci şi lucrurile merg mai departe, ca şi înainte, în „pace şi armonie”.

Mi-am adus aminte de acest lucru ieri, când m-am uitat la manifestaţiile organizate de sindicate, cu ocazia moţiunii de cenzură. Oamenii au venit, au strigat, şi-au vărsat nervii, apoi „şi-au pus coada între picioare” şi au plecat, chiar înainte de pronunţarea votului moţiunii.

Mircea Badea, aseară, mai avea puţin şi se dădea cu capul de masă de disperare că românii nu au ieşit în stradă, în număr suficient de mare, pentru a-şi striga nemulţumirile şi eventual să răstoarne Guvernul. Fraţilor, să ne înţelegem, suntem în democraţie! În democraţie nu se fac revoluţii, se fac doar alegeri… Chiar îl auzeam pe Emil Hurezeanu vorbind într-o emisiune despre revolta din Tunisia şi spunea că protestul acelui vânzător, care şi-a dat foc în public, ar fi declanşat toată nebunia. Şi asta deoarece acolo era un regim dictatorial! În vreme ce la noi protestul lui Adrian Sobaru nu a putut avea aceleaşi rezultate, pentru că noi trăim în democraţie… Iar în democraţie oamenii sunt „dresaţi” să fie cuminţi… zic eu… Sclavia terorii a fost înlocuită cu sclavia confortului.

O părere la “Această farsă numită democraţie

  1. Pingback: Democraţia este o farsă masonică | Lupul Dacic

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

CommentLuv badge