Nu v-aţi cam săturat de nesfârşitele reportaje şi emisiuni în care ni se arată cât de îndrăgostit este Prinţul Charles al Marii Britanii de peisajele de basm din Transilvania şi cum promovează el turismul rural în România? Eu m-am cam săturat, pentru că este prea multă tevatură. Şi ce este prea mult miroase a propagandă.

Zilele acestea am primit o grămadă de linkuri către articole care vorbeau despre un documentar realizat de BBC în care Prinţul de Wales promovează turismul în România şi minunatele plaiuri transilvane, aproape sălbatice. Mulţi care au aflat de asta se minunau şi erau atât de entuzismaţi, de parcă abia acum îşi descopereau propria ţară.

Eu însă nu văd aici decât o politică a paşilor mărunţi. În urmă cu câţiva ani se vorbea de faptul că Prinţul Charles s-a îndrăgostit de Transilvania şi îşi petrece vacanţele în case ţărăneşti, renovate sau construite în ţara noastră. Astfel aflăm că el este proprietarul unei case în Viscri, cumpărată în 2006, al unui conac lângă Sighişoara – vândut ulterior – iar, din 2008, al unei alte case de vacanţă în Valea Zălanului.

Pe urmă apare speculaţia că succesorul tronului britanic ar fi descendent al lui Vlad Ţepes, poveste pe care eu personal nu o cred deloc. Cred mai degrabă că Vlad Ţepeş a fost ales pentru că este un brand al României şi este printre puţinele lucruri pe care străinii le cunosc despre ţara noastră, fiind totodată legat de Transilvania şi de mitul lui Dracula.

Acum Prinţul Charles promovează intens turismul rural înTransilvania şi încurajează şi alţi britanici sau europeni să vină aici şi să-şi construiască case şi pensiuni. După cum observaţi, Alteţa sa este interesată numai de Transilvania, nu şi de turismul în România ca stat unitar (Nu am auzit nimic despre Deltă sau mănăstirile din Moldova).

Dacă privim toate acestea în contextul ultimelor evenimente – avându-l în centru pe Regele Mihai – care au readus în conştiinţa publică ideea de monarhie ca soluţie de salvare pentru viitorul României, am putea bănui că este vorba de un plan, pus la cale cu mai mulţi ani în urmă, de înscăunare a unui principe străin în România, acesta fiind nimeni altul decât Prinţul Charles.

Ideea unui principe străin în România apare pentru întâia oară în 2006 şi este redată de un reputat istoric. Conform surselor diplomatice ale ZIUA de CLUJ, posibilitatea este discutată şi acum în mediile europene înalte. Tom Gallagher, reputatul istoric şi publicist britanic, unul dintre specialiştii cu greutate în istoria României, nota într-un editorial din România Liberă, pe 30 iunie 2006, că a fost adresată o invitaţie Prinţului Charles de a “deveni şeful unui stat” pe care l-a îndrăgit, adică al României.

Sursa: Realitatea.net

Ar mai fi doar o problemă: România este republică şi pentru instaurarea monarhiei ar trebui schimbată Constiuţia din temelii, fapt ce presupune un referendum naţional şi o serie de proceduri legislative. Dar dacă ne gândim la varianta în care România ar fi dezmembrată şi Transilvania ar deveni un stat independent, atunci lucrurile ar deveni mult mai simple, nu-i aşa?! Deci, regatul Transilvania cu principele Charles la tron?!

Aveţi grijă cui deschideţi la recensământ, că cine ştie unde ajung datele din chestionare!

Astăzi au apărut multe articole în presă care anunţă naşterea locuitorului planetei cu numărul 7 miliarde, sau diverse “scandaluri” care au apărut legat de acest eveniment. Mai multe ţări şi-ar disputa acest merit, susţinând că pe teritoriul lor s-ar fi născut copilul care rotunjeşte numărul pământenilor.

Terenul a fost pregătit din timp, cu multe ştiri pe acest subiect, publicate în ultimile săptămâni, pentru a pregăti psihologic publicul pentru acceptarea acestui fapt ca un eveniment de importanţă planetară.

Dar trebuie să fii extrem de naiv şi limitat în gândire ca să nu-ţi dai seama că este vorba doar de propagandă pură şi o minciună gogonată din punct de vedere ştiinţific. Zilnic pe Pământ mor în jur de o sută şi ceva de mii de oameni şi se nasc puţin mai mult de atât. Citisem mai demult că se naşte cam un copil la trei secunde.

Deci, chiar presupunând că am dispune de o tehnologie super avansată de control al populaţiei, tot nu am putea stabili cu exactitate care este momentul în care se naşte locuitorul cu numărul 7 miliarde.

Să ne gândim numai la România. Recensământul încă nu s-a încheiat, iar procesarea datelor se va termina în 2014. Deci abia în 2014 vom afla câţi eram la data terminării actualului recensământ, în vreme ce ONU se laudă că poate stabili al câtelea nou-născut se naşte pe planetă la un moment dat!

Plus de asta, mai sunt încă o mulţime de alte ţări care încă nu au terminat recensământul! Dacă sunt metode atât de precise pentru a determina populaţia globulului în orice moment, atunci de ce se mai cheltuiesc atâţia bani în toate aceste ţări pentru efectuarea recensământului populaţiei?

Dacă nu aţi înţeles până acum de ce trebuie mereu să împrumutăm bani de la FMI şi Banca Mondială, de ce trebuie să “investim” în mereu infrastructură, de ce trebuie să construim baze militare americane pe teritoriul României şi scuturi anti-rachetă, de ce trebuie să cumpărăm avioane militare americane second-hand, la preţ de avioane noi, de ce trebuie ca soldaţi români să moară prin ţări ca Irak sau Afganistan şi multe alte astfel de “binefaceri” pentru poporul român, plătite prin măsuri de austeritate, sărăcie, boală şi disperare, citiţi acest fragment din documentarul “Confesiunile unui asasin economic” realizat de John Perkins.

Noi, asasinii economici suntem de fapt responsabili pentru crearea primului imperiu global. Noi lucrăm în multe moduri diferite dar, probabil cel mai frecvent este să găsim o ţară care are resurse, cum ar fi petrol şi apoi aranjăm un împrumut uriaş acelei ţări de la Banca Mondială sau una din celelalte organizaţii de acest tip.

Dar banii nu ajung cu adevărat în acea ţară. De fapt ajung la marile noastre corporaţii pentru a construi proiecte de infrastructură în acea ţară: centrale electrice, parcuri industriale, porturi, lucruri de care să beneficieze corporaţiie noastre şi câţiva oameni bogaţi din acea ţară. Dar asta nu ajută majoritatea oamenilor deloc. Întreaga ţară rămâne cu o datorie foarte mare. Este o datorie atât de mare încât nu pot să o plătească.

La un moment dat, noi, asasinii economici mergem înapoi acolo şi le spunem: “Ascultaţi, aţi pierdut mulţi bani, nu vă puteţi plăti datoriile aşa că, vindeţi petrolul foarte ieftin la companiile noastre petroliere, lăsaţi-ne să construim o bază militară la voi în ţară, trimiteţi trupe şi susţineţi-le pe ale noastre într-un loc cum ar fi Irak, sau votaţi-ne la următoarele alegeri ONU.” [Le spunem] Să privatizeze compania de electricitate, sistemul de apă şi canalizare şi să le vândă corporaţiilor din SUA şi altor corporaţii multinaţionale.

Nu-i aşa că este exact ce se întâmplă de câţiva ani în România? Faceţi comparaţia!

Mai departe puteţi desluşi iţele acestui mecanism de înrobire a naţiunilor într-un fragment al documentarului “Zeitgeist Addendum” în care este inclus un fragment din “Confesiunile unui asasin economic” din care am extras citatul.

Supercomputerele pot stoca mai multe informaţii decât creierul uman şi pot calcula o singură ecuaţie mai repede, dar chiar şi cel mai mare, cel mai rapid supercalculator din lume, nu se poate compara cu puterea de procesare în ansamblu a creierului uman. Şi acesta nu este nici pe departe la fel de compact sau eficient din punct de vedere energetic.

Cu toate acestea, IBM încearcă să simuleze creierul uman, cu supercomputerul său de ultimă oră, numit „Blue Gene”. Pentru simulare, s-au folosit 147.456 procesoare care lucrează în paralel unul cu altul. Cercetătorii IBM spun că fiecare procesor este echivalent aproximativ cu cel utilizat într-un calculator personal, cu un gigabyte de memorie de lucru.

Astfel configurat, „Blue Gene” a simulat 4,5 la sută din neuronii din creier şi conexiunile dintre ei numite sinapse – asta însemnând aproximativ 1 miliard de neuroni şi 10 miliarde de sinapse. În total, creierul are aproximativ 20 de miliarde de neuroni şi 200 de miliarde de sinapse.

IBM descrie proiectul într-un document interesant, care compară diverse simulari ale unor animale, efectuate de către grupul său de cercetare în domeniul calculului cognitiv din Almaden, California. Grupul a reuşit să simuleze complet creierul unui şoarece (512 procesoare), şobolan (2.048 procesoare) şi al unei pisici (24.576 procesoare). Pentru a rivaliza cu cortexul uman, IBM estimează că va trebui să monteze până 880.000 de procesoare, pe care speră să le realizeze până în 2019.

Sursa: Scientific American

Cică asta e fotografia secolului, care a făcut “înconjurul Internetului”: Traian Băsescu rânjind satanic din mijlocul unui sobor de preoţi. Oare de ce râdea? Ne-a mai dat vreo ţeapă?!

Sursa foto

Traian Băsescu a fost la Catedrala Mitropolitană din Sibiu, la slujba de canonizare a Mitropolitului Andrei Şaguna. S-a dus acolo să se roage, pentru că el este foarte credincios din fire şi cu frică de Dumnezeu. Şi pentru că tot era acolo, în biserică, a zis să ţină şi un discurs, absolut spontan, în faţa camerelor de luat vederi.

“Ca orice patriot, Andrei Şaguna a înţeles că şcoala, educaţia, cultura sunt elementele de perenitate ale unei ţări. De la el a rămas ideea că unirea poporului român se face prin cultură şi educaţie”, a declarat cu această ocazie preşedintele.

“Un astfel de înaintaş al nostru devine astăzi sfânt, iar eu nu voi pierde prilejul de a mă închina în faţa sfintelor feţe bisericeşti prezente aici şi a Sfântului Andrei Şaguna”, a încheiat Traian Băsescu.

Sursa: Realitatea.net

Asta se întâmplă când dai dovadă de prea multă ipocrizie: te compromiţi singur. Dacă Andrei Şaguna a fost un mare patriot pentru că a sprijinit cultura, educaţia şi unitatea neamului românesc, ce se poate spune despre un preşedinte care a dezbinat tot timpul, a redus cheltuilelile pentru educaţie, cultură şi sănătate, a redus salariile profesorilor şi i-a criticat în public, sfătuindu-i să plece din ţară sau să îşi mai ia un serviciu în plus? Cum se numeşte un preşedinte care îşi năpăstuieşte propriul popor pentru a sluji interesele unor puteri străine? Ei?!

Muammar Gaddafi şi-a publicat ultimele dorinţe pe site-ul personal. Acesta poate fi considerat testamentul fostului lider libian, care a fost ucis joi, în circumstanţe neclare, după ce a fost capturat de combatanţi ai CNT.

Acesta este testamentul meu. Eu, Muammar bin Mohammad bin Abdussalam bi Humayd bin Abu Manyar bin Humayd bin Nayil al Fuhsi Gaddafi, jur că nu este alt Dumnezeu în afară de Allah şi că Mohamed este profetul lui Dumnezeu. Promit să mor musulman. Dacă voi fi ucis, aş vrea să fiu îngropat conform ritualurilor musulmane în cimitirul din Sirt, alături de familia şi rudele mele. Vreau să fiu îngropat în hainele pe care le purtam la momentul morţii, iar corpul să nu îmi fie spălat”, scrie în testamentul fostului lider libian.

“Aş vrea ca membrii familiei mele, mai ales femeile şi copiii, să fie trataţi bine după moartea mea. Poporul libian trebuie să îşi protejeze identitatea, realizările, istoria şi imaginea onorabilă a eroilor şi predecesorilor săi. Poporul libian nu trebuie să renunţe şa sacrificiile celor mai buni oameni ai săi”.

În testament, Gaddafi a făcut apel la susţinătorii săi să continue lupta.

“Fac apel la susţinătorii mei să continue rezistenţa şi să lupte împotriva oricărui agresor străin astăzi, mâine şi întotdeauna. Oamenii liberi din lume să ştie că ne-am fi putut vinde cauza în schimbul unei vieţi sigure şi stabile. Am avut multe oferte, dar am ales să luptăm, ca semn al datoriei şi onoarei. Chiar dacă nu vom câştiga imediat, vom da o lecţie pentru generaţiile viitoare: alegerea de a proteja naţiunea este o onoare, iar vinderea ei este una dintre cele mai mari trădări, pe care istoria şi le va aminti întotdeauna”, scrie în testamentul fostului lider libian.

Sursa: Agenţia.org

Oare aşa vorbeşte un dictator şi acestea sunt dorinţele unui criminal care îşi asuprea poporul?!

De azi dimineaţă sunt bombardat cu ştiri despre Halloween: cu ce ar trebui să se îmbrace politicienii de Halloween, cu ce se pot îmbrăca oamenii în general de Halloween, la ce petreceri putem merge de Halloween…

Oare ce legătură are această sărbătoare numită “Halloween”, cu tradiţia şi spiritualitatea românească? Nici una! Este o sărbătoare băgată românilor pe gât cu forţa, de mass-media şi publicitate şi preluată cu mare entuziasm de o serie de idioţi, care consideră că pentru a fi grozav, trebuie să imiţi tot ce vine de la americani.

Pe de altă parte, Halloween-ul este o sărbătoare păgână foarte veche, de origine celtică, ce are la bază credinţa în spirite malefice, demoni, magie neagră şi alte elemente oculte. Deci este o sărbătoare care promovează maleficul şi spaimele ancestrale ale omului primitiv.

În paralel cu promovarea excesivă a acestei sărbători, care tinde să devină tradiţie şi la noi, sunt publicate multe ştiri care atacă religia creştin-ortodoxă, pe care am moştenit-o de la străbunii noştri. Pe lângă multele articole de batjocură la adresa celor care merg în pelerinaje şi sărută moaştele sfinţilor pe care îi sărbătorim în această perioadă a anului, a mai apărut o ştire care spune că oamenii care cred în Dumnezeu sunt mai leneşi:

Credincioşii sunt mai puternici în faţa tentaţiilor de tot soiul, însă sunt şi mai leneşi decât cei care nu cred în Dumnezeu, au stabilit cercetătorii de la Universitatea canadiană Waterloo, în urma unui studiu desfăşurat pe 350 de studenţi.

Oamenii de ştiinţă au constatat că voluntarii care cred că soarta lor se află în mâinile lui Dumnezeu sunt mai puţini motivaţi să lupte pentru a-şi îndeplini visurile, scrie LiveScience. Din moment ce divinitatea le controlează destinele, eforturile de a-şi atinge scopurile devin oarecum inutile.

Sursa: Realitatea.net

Urmând un raţionament logic ce putem deduce de aici? În primul rând, să fii un om care îşi urmează scopurile şi este dispus să muncească pentru a şi-le atinge, este un lucru bun şi de dorit. Dacă oamenii care cred în Dumnezeu sunt leneşi, atunci soluţia ar fi să nu mai creadă în Dumnezeu, nu?!

Deci mergeţi la Halloween, credeţi în demoni şi fantome şi nu mai credeţi în Dumnezeu! Credeţi că asta e un lucru bun?!

Tocmai m-am întors de la premiera specială pentru bloggeri a filmului „Din dragoste cu cele mai bune intenţii” în regia lui Adrian Sitaru. Este prima invitaţie din acest an pe care o primesc de la „Parada Film”.

De data asta am ajuns puţin mai târziu, deoarece proiecţia s-a desfăşurat la Cinema Studio şi eu, care nu prea mai colind cinematografele, l-am confundat cu Cinema Corso, aşa că până m-am dumirit că de fapt e pe la Romană pierdut ceva timp, ajungând chiar când filmul tocmai începea.

Aşa că nu am mai primit nici mapa de presă cu prezentarea filmului şi materiale multimedia şi nici afişul filmului, la fel ca în alte dăţi. Iar fotografii nu am făcut pentru că nu am avut un aparat ca lumea la mine şi nici nu prea am avut chef de poze. Prin urmare voi apela doar la memorie şi la cee ce se găseşte pe internet la capitolul imagini.

Am intrat puţin mai devreme pe Facebook şi cineva, care de asemenea a fost la premiera filmului, scria acolo în dreptul afişului filmului „enervant de plictisitor”. Mă rog, asta poate fi valabil pentru cineva care este mare consumator de filme de acţiune 3D, cu roboţi împuşcături şi urmăriri de maşini… Mie însă mi-a plăcut.

Dacă te duci la un film pregătit să vezi un film de artă, dacă eşti pasionat de imagine şi de limbajul cinematografic, dacă te interesează mai mult ideile, problemele existenţiale şi trăirile personajelor, decât acţiunea în sine, nu are cum să nu îţi placă filmul.

Creaţia lui Adrian Sitaru se înscrie în curentul actual al filmului românesc, caracterizat prin realism şi minimalism. Am remarcat acelaşi mod de abordare cinematografică folosit şi în filmul „Felicia înainte de toate”, în care aparatul de filmat devine personaj în film, oferind senzaţia că este cineva care stă alături de celelate personaje, se plimbă printre ele, se uită la ele. În cazul de faţă însă, camera se substituie chiar de multe ori personajelor umane, oferind o imagine din perspectiva acestora.

Astfel, de multe ori în dialoguri, în loc de un cadru de două persoane, sau o alternanţă de prim-planuri ale celor care discută, vom vedea doar pesonajul principal care vorbeşte, iar vocea interlocutorului doar se aude, dând de multe ori impresia că acesta nu este prezent, iar replicile sale sunt cumva înregistrate, cel din imagine vorbind singur în faţa camerei.

Spre deosebire de filmul „Felicia înainte de toate”, camera este de data asta mult mai dinamică, mult mai vioaie; se plimbă printre personaje, „priveşte” din cele mai neobişnuite unghiuri, valorizează sau estompează pesonajele prin şarf/unşarf. Alteori face exces de panoramări, deşi acţiunea din cadru nu cere neapărat acest lucru. La un moment dat chiar aveam impresia că imaginea de pe ecran e fixă şi sala se învârteşte cu mine.

Dar să nu vă zăpăcesc prea mult cu astfel de detalii tehnice, care pot fi fascinante pentru mine, dar pe alţii s-ar putea să-i bage total în ceaţă.

Povestea filmului este simplă. Alex (Bogdan Dumitrache) este un tânăr care află că mama sa (Nataşa Raab) a suferit un atac cerebral şi pleacă de urgenţă acasă, într-un mic oraş de provincie, pentru a se asigura că totul este sub control. Acest eveniment neşteptat declanşează drama psihologică a tânărului, care de altfel este centrul în jurul căruia se desfăşoară întreaga acţiune.

Aparent el face tot ce îi stă în putinţă pentru a-şi ajuta mama şi comite o serie de greşeli toate din dragoste, cu cele mai bune intenţii, aşa cum spune şi titlul.

Comportamentul său excesiv de grijuliu cu mama sa, dus până la paranoia, neliniştea permanentă trădează însă, în realitate, un complex oedipian nerezolvat –  manifestat şi prin duritatea şi nepăsarea faţă de prietena sa Delia (Alina Grigore) –  la care se adaugă un narcisism şi o tendinţă de control exagerate.

Deşi aparent singura sa preocupare este grija faţă de mama sa şi pentru ca ea să se simtă bine, ceea ce îl frământă pe el de fapt este o nelinişte şi o angoasă profunde care izvorăsc din propria persoană şi sunt adevărata cauză a atitudinii sale. Este de fapt teama de maturizare şi de desprindere de căminul părintesc, simbolizat de mamă.

În discuţiile care au urmat după vizionare cu Adrian Sitaru şi actorii principali din film, am aflat că avem de-a face cu un film autobiografic, 90% din lucrurile cuprinse în scenariu fiind întâmplări reale, trăite de regizor.

De la Adrian Sitaru am mai aflat că filmul este aşa cum este, pentru că aşa a ieşit. Asta pentru a-i  linişti pe cei care căutau să găsească tot felul de simboluri ascunse şi ermetisme în elementele de imagine. Discuţia a pornit de la un personaj secundar feminin, desfigurat într-un accident auto, care purta mai tot timpul o mască pentru copii, înfăţişând un iepure.

Chiar şi eu am crezut că face cumva referire la iepurele alb (the white rabbit) din filmul Matrix, pe care trebuia să-l urmărească Neo, sau gaura iepurelui (the rabbit hole) din „Alice în Ţara Minunilor”, dar Adrian Sitaru ne-a asigurat că nu este nimic misterios în alegerea acelei măşti (deşi eu nu îl cred deloc).

O prezenţă aparte este Marian Râlea (tatăl lui Alex), care îşi joacă excelent rolul de ardelean mucalit, deşi nu este prea bine pus în valoare din punct de vedere vizual, el fiind mai mult vocea care se aude în timpul dialogurilor cu fiul.

Finalul filmului este unul în coadă de peşte. Ajuns la Bucureşti împreună cu prietena sa Delia, Alex continuă să fie anxios şi neîncrezător în însănătoşirea mamei sale. Primind un telefon de la tatăl său, îi este frică să răspundă pentru a nu primi o veste proastă. Iritată de şovăiala lui, Delia răspunde ea într-un târziu şi pare că totul e în regulă, dar pentru că Alex încă ezită îi spune tatălui acestuia că îl va suna el mai târziu.

Când Alex îşi face în sfârşit curaj şi sună acasă, imaginea începe să se deplaseze încet către fereastră, care avea vedere la stradă, iar în momentul când cineva în sfârşit răspunde, filmul se termină brusc prin „cut pe negru” (fără fade to black).

Aşa ca chestie amuzantă, în timp ce telefonul lui Alex din film suna, două voci feminine din spatele meu comentau: „A murit mă-sa…”, zice una. Iar cealaltă: „Bine ar fi!” Parcă şi ele doreau sfârşitul acestei drame interioare a personajului principal. Din fericire Adrian Sitaru ne-a asigurat că mama sa este perfect sănătoasă şi chiar va veni la premiera filmului său.

Sursa foto

Câteva date despre film:

Scenariul şi regia: Adrian Sitaru

Producător: Ada Solomon

Data lansare (România): 28 Octombrie 2011

Buget: 750.000 €

Distribuţie: Bogdan Dumitrache, Nataşa Raab, Marian Râlea, Alina Grigore, Magda Catone, Adina Popescu, Tamara Creţulescu, Aura Călăraşu şi alţii.