Scrisoarea lui Alexandru Tocilescu către România

By | 1 decembrie, 2011

Nu-mi iubesc ţara. Trebuie să fie aşa, din moment ce nu-mi vine decât să vorbesc urât despre ea. Să-i spun vorbe grele în fiecare oră, în fiecare dimineaţă, când întârzii cât pot de mult întâlnirea cu oamenii, locurile, serviciile, televiziunea, pâinea, mirosurile, maşinile, culorile, limba ei.

Am obosit de ţara asta. Am obosit de ţara în care cei care conduc mă cred prost şi-mi spun “omul simplu, de pe stradă”, omul căruia se simt datori să-i explice cum stau treburile, într-un limbaj gângav, analfabet, ca acela folosit de adulţii inculţi, pentru a răspunde gângurelilor unui bebeluş.

Am obosit de ţara în care nimic nu este ceea ce pare: un site colorat cu multe promisiuni al unei grădiniţe private e doar un paravan în spatele căruia  se află o clădire care-i adăposteşte pe preşcolari de ploaie cât timp părinţii se află la serviciu (altfel, educatoarele îşi roagă colegele de breaslă mai  norocoase, de la alte grădiniţe, să fure plastilină şi creioane).

Avocatul care-mi promite că va câştiga procesul n-are niciodată chitanţier pentru banii pe care-i dau şi nici argumente în instanţă. Nici şefa firmei de recrutare nu-mi dă chitanţă pe banii primiţi, pe care i-am dat soţului ei, venit la întâlnire în trening, într-o staţie de autobuz. Atunci s-a desfăşurat şi ultima  secvenţă de colaborare, fiindcă plata taxei n-a fost urmată de nicio invitaţie la un interviu. Editura la care s-a angajat prietena mea, editură foarte renumită, scoate cărţi de filozofie de pensionar trist, de jucător de table fără noroc, şi literatură erotică, pe lângă care graffiti-urile din WC-urile şi gările publice sunt suave declaraţii de amor.

Iar patronul te felicită dacă ai reuşit să-i promovezi cărţile doar printre cei sau, mai bine zis, cele cu care încă nu s-a culcat.  Că aşa, ar fi putut s-o facă şi el… Profesoara de franceză a nepotului meu miroase a vodcă, profesorul de religie nu-l lasă să iasă în timpul orei să facă pipi, iar cea de fizică pleacă în Grecia din două în două săptămâni (plus în vacanţele şcolare). Redacţia la care m-am angajat are două birouri pentru redactori – unul pentru făcut sex – şi un art director care ilustrează un articol despre cartea Golful francezului cu două fotografii: una cu o lagună şi cea de-a doua cu un francez. Anonim. Adică nu ştim dacă e francez, dar are bucle pudrate de secol XVIII şi zâmbeşte tâmp spre obiectiv. Fotografie pe care a schimbat-o, la insistenţele mele, multe, năduşite, cu o imagine portocalie a unei corăbii în apus de soare.

Pentru lagună n-am mai avut suflu. Şi nici pentru corabie. Redactorul-şef spune că-i genial, că face şi art şi e şi director, că numai el poate să aplice, în Photoshop, ghiocei pe  rochia vedetei şi numai el poate să ilustreze un reportaj despre copiii orfani cu un copil cu ursuleţ în braţe, şi clipul Nokia – cu mâini înlănţuite. Din cauza lui, întreaga redacţie şi-a dat demisia. A rămas doar redactorul-şef. Isteric şi nefericit. Din cauza celor care au pregătit o conspiraţie împotriva lui.

Am obosit de ţara care-mi spune că orice speranţă are rădăcini firave şi că orice opţiune sinceră, onestă se dovedeşte a fi cretină. Am obosit ca din patru în patru ani să aleg prost, împreună cu alte 22 de milioane de locuitori, de oricare parte a baricadei am fi.

Am obosit să sper că cel care se numeşte şef de guvern sau preşedinte de ţară sau măcelar sau avocat sau cântăreţ chiar se pricepe la ceea ce diploma, votul, discursul spun că se pricepe.

Am obosit de ţara care mă transformă în victimă sau complice. În victimă, fiindcă oricât de multe rele s-ar  întâmpla în ţara asta, oricât de multă corupţie ne-ar tăia răsuflarea cu duhoarea ei, statul, legile, funcţionărimea, judecătorii, DNA-ul, Guvernul, Parlamentul par cu toate că există într-un univers  diafan, paralel cu al nostru, din care aruncă, din când în când, o ocheadă către noi, să ne supravegheze. Să ne certe că n-avem răbdare să ajungă şi la noi bunăstarea. Să ne dojenească, cu glas de domnu’ Trandafir acrit, pentru iresponsabilitatea cu care le cerem imposibilul, în condiţiile unei moşteniri grele.

Am obosit să fiu victima statului care mă fură la facturi, la impozite sau în justiţie, victima patronilor  care mă pot exclude din organigramă din trei ţipete şi două semnături, victima poliţiştilor care mă roagă să nu reclam furtul din buzunare.

Orice protest este inutil. Orice gest de solidaritate, orice iniţiativă care m-ar putea transforma în cetăţean sau concetăţean, în  membru al unei comunităţi rezidenţiale sau al unei organizaţii se fâsâie în faţa privirilor nepăsătoare, a replicilor de tipul “c’eşti copil” sau “mă laşi?!” sau a celor care transformă  iniţiativa în afacere profitabilă pentru ei şi dezastruoasă pentru beneficiari. Iar renunţarea mă face  complice cu cei care acceptă ca lucrurile să meargă prost, din neputinţă, din interes, din indiferenţă.

Sunt complice, prin tăcere, cu toţi impostorii, mincinoşii, neisprăviţii, hoţii, de care depind, într-un fel sau altul, în bătăliile mele mărunte, de zi cu zi.

Am obosit de ţara unui singur televizor, a unui singur program în care se amestecă, de-a valma, senzuale cu securişti nejudecaţi, brăilence cu analişti obosiţi, discuţii lălâi despre salarii enorme, furt la  factură, poliţişti beţi, judecători mituiţi, miniştri penali cu breaking news-uri împotriva cărora tot românul moţăie:  învârteli, băşcălii, ogici, ciumace, anchete de doi şi un sfert, morţi de trei parale, incesturi de patru stele.

Am obosit să aud sau să citesc comentarii lungi, strivite de ură sau înmuiate de slugărnicie, ale jurnaliştilor obosiţi din presa românească. Am obosit de vorbe grele de prostie, nesimţire, ipocrizie, inepţii, vorbe care nu mai interesează pe nimeni, vorbe caraghioase, care-i transformă pe toţi ciutacii, dumitreştii şi morarii în bufoni disperaţi ai orelor târzii de televiziune.

Am obosit să văd societatea civilă, care face curat în universităţi şi alegeri, înghesuită pe liste de alegeri europarlamentare ale unui partid majoritar. Am obosit să aud că singurul lucru pe care-l avem de opus alegerii fiicei preşedintelui în Parlamentul European este pluralul nefericit “succesuri”. Am obosit să văd susţinători sinceri ai preşedintelui, care vor salariu de jurnalist  independent. Am obosit să văd jurnalişti independenţi care devin guvernatori interesaţi. Am obosit să-l aud pe ministrul Culturii ţinând-o langa cu explicaţiile despre pleaşcă şi iubire de preşedinte.

Am obosit să văd reportaje cu oameni care mănâncă din gunoaie, copii violaţi, preoţi care ţin liturghii  erotice, puştile lui Michi Şpagă, termopanele lui Adrian Năstase, oameni care se împerechează cu oi, ţărani care tasează pământul cu obuze încă detonabile, pensionari care se străduiesc să prindă două porţii de sarmale de 1 Decembrie, ţigănci care-şi arată popoul poliţiştilor, şoferi beţi, criminali filmaţi în circa de poliţie, înmormântări în direct, sicrie fotografiate cu mobilul, ştiri animate despre ficatul de 20 de kilograme al unui cântăreţ, oameni urcaţi pe cruci  ca să vadă mai bine groapa, cozile isterice de Sfânta Paraschiva şi de Izvorul Tămăduirii, proteste pe  marginea balconului sau a macaralei şi comentariile profesioniştilor care încep cu: “Ce efect poate să aibă violul asupra unei fetiţe de 12 ani?”. Mă obosesc profesioniştii televiziunilor, chiar şi fără comentarii.  Fiindcă sunt aceiaşi. Şi apar des. Foarte des. În ţara asta nu mai există un psiholog cumsecade, un profesor eminent, un cântăreţ talentat, un analist respectabil, un preot cu har, un poet înzestrat: toţi devin vedete şi, în clipa imediat următoare, descoperă că au văzut idei. Despre orice altceva decât meseria pe care altfel ar fi putut s-o practice onest şi din care să aibă un venit regulat.

Mă obosesc emisiunile care-mi promit că vor dezbate soluţiile anti-criză şi în care invitaţi şi  moderatori ajung să vorbească despre beregate, prostănaci, caraghioşi, şobolani rozalii,  lupta dintre fata preşedintelui şi intelectuali, despre insinuările cutărui senator, despre sforăitul  din Parlament al nu ştiu cărui deputat, despre nepoate de senatoare care sunt de fapt amante de miniştri. Am obosit să văd feţe lungi de jurnalişti care anunţă, cu acelaşi ton grav, de început de apocalipsă, şi că se  măresc facturile, şi că s-a dus dracului rapiţa în Alexandria, şi că Mutu are tendonul rupt. Sau că nu-l mai are deloc. Am obosit să aud de mitică-de-la-ligă, naşu-sandu, meme-stoica, galactici, jucători-titraţi, distracţie-pe-cinste.

Am obosit să ştiu că din atâtea cazuri de malpraxis în medicină, un singur doctor a fost condamnat pentru viol. Mă oboseşte Mihaela Rădulescu, şi cei care o combat, şi cei care o apără. Mă oboseşte oricine comentează un film, o carte, un spectacol, mai departe de rude, prieteni sau părinţi, fără să poată arăta vreun act, o diplomă, care  să-i confere acest drept. Am obosit să mă tot întreb cine este cel sau cea care apare pe prima pagină a  tuturor ziarelor, fără să reuşesc să-mi amintesc vreo ispravă, bună, rea, dar în orice caz extraordinară, care să merite măcar efortul scanării fotografiei lor.

Am obosit să văd că patroni de firme de salubrizare îşi dau cu părerea despre expoziţii de artă, că pe Wikipedia Mircea Badea este actor român, că Monica Tatoiu are răspuns pentru orice – de la încălzirea globală, la cum nu trebuie să renunţi la speranţa de a avea orgasm. Am obosit ca, la douăzeci de ani de la Revoluţie, să-i înjur tot pe Iliescu, Năstase, Văcăroiu, Şerban Mihăilescu, Viorel Hrebenciuc, Talpeş, Mitrea, Vadim Tudor, Voiculescu, Adrian Păunescu etc. Am obosit, de fapt, să nu am încredere în nimic şi nimeni.

Am obosit să scriu acest protest. Nu va folosi la nimic. M-am gândit, la un moment dat, să le cer  oamenilor obosiţi ca şi mine să iasă în stradă. Dar am în faţa ochilor imaginile filmate la diferite proteste: pancarte şi lozinci analfabete, revendicări haotice şi isterice, feţe tâmpe în fundal care transmit salutări familiei, sindicalişti mângâiaţi pe frunte de opoziţie, trecători plictisiţi şi amintiri duioase despre concediile la mare din vremea fraţilor Petreuş şi  a Daciilor în rate.

Am obosit de ţara în care nu se întâmplă nimic. De ţara care m-a făcut să privesc cu lehamite drepturi la care am tânjit ani mulţi şi grei în comunism. Mie, omului simplu de pe stradă, mi-e lehamite de dreptul meu de a vota. De dreptul de a fi informat. De dreptul de a protesta. De dreptul şi obligaţia de a-mi apăra ţara. De dreptul de a mă asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere. De dreptul de a avea acces la tratamente corecte în spitale.

De dreptul de a fi egal cu ceilalţi români în faţa justiţiei.

De aceea spun că nu-mi iubesc  ţara. Mi-a mai rămas, totuşi, un singur drept: acela de a circula liber în străinătate. De a emigra. Poate c-a venit timpul să-l folosesc. Ştiu bine că nici acolo nu umblă câinii cu covrigi în coadă. Sper doar ca acolo, într-o limbă străină şi pe străzi curate, să am timp să mi se facă dor de ţara mea.

Sursa: AmosNews

Notă: Regizorul Alexandru Tocilescu, bolnav de mai mult timp, a murit pe data de 29 noiembrie din cauza unei supradoze de medicamente.

UPDATE: De aproape un an, printre internauţi circulă un document intitulat “Scrisoare către România” sau “Scrisoare către ţara mea”, sub semnătura lui Alexandru Tocilescu.

Celebrul regizor român a negat categoric orice legătură a sa sau a fiului său cu un asemenea text. Chiar ne-a solicitat să facem precizarea expresă că nu l-a scris, nu l-a postat şi nu-l susţine în nici un fel. Dimpotrivă!

“Pot să mă lupt cu ţara mea, dar nu pot să o urăsc. Dacă puteţi, scăpaţi-mă de un asemenea pamflet cu care nu am nici o legătură”, ne-a transmis Alexandru Tocilescu.

După o scurtă cercetare am descoperit că textul initulat „Scrisoare către ţara mea” a fost preluat de pe site-ul Radio România Actualităţi, unde apărea sub semnătura Ioanei Dogaru lângă o fotografie a lui Alexandru Tocilescu.

Sursa: Cotidianul

10 păreri la “Scrisoarea lui Alexandru Tocilescu către România

  1. Niki Vrinceanu

    Scenele evocate în scrisoare sunt adevărate, toti recunoaștem in ele Romania reala. Si nu e vorba de evenimente de azi de ieri ci e vorba de evenimente si fapte din ultimii 1-15 ani. Scrisoarea vorbește despre întâmplări din Romania reala, scrisoarea vorbeste despre o stare de fapt ce dureaza de peste 15 ani. Scrisoarea vorbeste despre ceea ce noi stim deja din ultimii 15 ani.
    De aceea scrisoarea este absolut inutila!
    Imi explic durerea lui Tocilescu si-mi plec fruntea in fata suferinței acestuia. Scrisoarea ii serveste lui Tocilescu, poate ii justifica o anumita fapta… dar este absolut inutila posteritatii… Scrisoarea este inutila atâta vreme cât nu face decât sa stârnească clătinări din cap si șoapte de genul: „Avea dreptate, Dumnezeu sa-l ierte!”

    Intr-un singur caz scrisoarea ar fi utila posteritatii lui Tocilescu. In cazul in care in mintile si-n sufletele cititorilor ar starni nu tristetea si acceptarea mioritica ci daca ar urni acolo, inlauntru, un murmur care odata ajuns „la suprafață” sa strige: „Basta!” Iar strigatul sa nu fie de sonoritatea unei halbe trântite de masa în berărie ci sa fie urletul cathartic care sa stârnească furtuna schimbării…

    Dar nu cred sa se întâmple asa ceva… Nu cred, doar sper.

  2. Dan Tănăsescu Post author

    Am considerat-o importantă doar pentru că îi aparţine lui Alexandru Tocilescu. Numai că ceea ce face el este exact ceea ce fac şi toţi ceilalţi intelectuali români: să se plângă şi să se lamenteze în semn de neputinţă.

  3. zsoe

    este de notorietate ca aceasta scrisoare NU ii apartine lui Alexandru Tocilescu. Dealtfel Tocilescu, atat tatal cat si fiul, au dezmintit categoric orice legatura cu aceasta scrisoare si au cerut presei sa rectifice asocierea cu numele lor.

    va treziti vorbind la mai bine de un an de la intamplarea asta si in niste circumstante in care Tocilescu nu se mai poate disocia de povestea asta. in fine…

  4. Dan Tănăsescu Post author

    Dacă te uiţi mai atent la sfârşit este indicată sursa textului. Trafic pe blogul meu ai putea să faci numai dacă munceşti în locul meu 6-8 ore pe zi, altfel nu ai cum! 🙂

  5. zsoe

    eh, daca ar fi fost asa, la cele 6-8 ore ma refer, nu am mai fi avut aceasta conversatie si nici nu ai mai fi avut prilejul sa emiti panseul din 1 decembrie, ora 9.00 pm postat mai la deal.

    dupa cum se poate foarte bine sa fie, ca cele 6-8 ore nu sunt de ajuns.

    succes si mai multa bagare de seama.

  6. Alex

    Scrisoarea evident ca apartine unui agent care face propaganda antiromaneasca. Cert e ca daca un ins vrea sa fie scarbit, gaseste oriunde motive. Dar un psiholog spunea: daca ai nevoie de motive ca sa fii fericit, nici cand le vei avea nu vei fi. Personal, vad coruptie daca vreau, o reific/materializez si las impresia ca e ceva palpabil si ubicuu. Intotdeauna vedem ceea ce vrem sa vedem-e valabil pentru toti, e fie in bine, fie in rau.
    Cum „exceptia care confirma regula” este o paradigma „cognitiva”, e explicabil de ce oricati indivizi necorupti am vedea, tinem la ideea ca sunt exceptii.
    Practic, despre care „tara” vorbeste acel agent? Nu vad in jur nici o tara ci doar oameni de toate culorile. Nu vad „institutii corupte” ci doar cativa care iau spaga, sa zicem. Procesul de generalizare al gandirii este insa insuflat populatiei, pe fondul unui sistem cognitiv ultrasimplist, compus din DA-NU, alb negru. Multi oameni scapa pe gura si cu insistenta intrebarea inchizitorie „DA sau NU?”. Acestia sunt recrutii ideali pentru credinta ca totul e de rahat. Sau ca nu merita sa faci nimic. S.a.m.d.
    Unii confunda democratia liberei exprimari cu obligatia de a baga altora in cap tot felul de idei-in cazul scrisorii propria viziune si experienta de viata.

  7. Alex

    Am vazut mai tarziu:) Dar nu conteaza sursa, ci faptul ca un text circula-pe mail, bloguri-adica exista un interes in promovarea lui. O gandire „negativa” transmisa astfel e ca telefonul fara fir:)) Transmit cei care rezoneaza cu ideile, pesimistii, amplificandu-si reciproc emotiile negative. Acum eu nu zic ca 99% din „scrisoare” e fals, dar conteaza utilitatea, finalitatea, efectul. Nu cunosc persoana negativista care sa aiba succes in viata-de la afaceri pana la relatii conjugale, deci se cade in capcana credintelor justificate.
    Desigur ca nu toti cei care transmit astfel de mesaje sunt agenti, rau-intentionati sau perversi moraliceste.
    Imi imaginez sper ca destul de sugestiv un peisaj feeric, idilic: 2 tineri pe o banca. Ea priveste lumina caramizie a frunzelor luminate de un felinar, cerul instelat, copiii care se joaca, aerul proaspat, fosnetul frunzelor samd-n-o dau in poezie. El… vede un bec ars la unul din felinare, si incepe, in mintea lui: primaria! guvernul! basescu! iliescu! neam de prosti, nimic nu merge!:))))
    Ziceam de finalitate: nici unul din cei 2 nu va schimba becul, nici nu va cumpara unul, fiecare e responsabil de ce alege sa gandeasca si sa simta.
    Cunosc pe cineva cu mult mai negativist decat mine. Invariabil, in maxim 5 minute reuseste sa ma scoata din sarite. Iar oamenii astia par atat de convinsi in delirul lor…”Cum poti sa vezi ceva frumos in jur?”, sau „Nu vrei sa vezi realitatea” sau „In timp ce tara arde tie-ti arde de poante?”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

CommentLuv badge