Lăsând la o parte definiţiile academice, meritocraţia este acel sistem social în care la conducere se află cei mai inteligenţi, capabili şi devotaţi binelui general membri ai societăţii.
Cu alte cuvinte, într-un astfel de sistem, deciziile sunt luate şi comenzile sunt date doar de cei care sunt capabili să gândească cel mai bine şi care se pricep cel mai bine să administreze treburile de interes public.
În teorie toate sunt bune şi frumoase, dar de ce este atât de greu ca acest sistem să fie pus în practică? De ce în funcţiile de conducere, în loc să ajungă cei mai inteligenţi, competenţi şi devotaţi comunităţii, ajung în general persoane mediocre, fără scrupule, dar foarte ambiţioase şi dornice de a-i domina şi înşela pe ceilalţi, pentru propriul interes?
Societatea ar trebui să aibă pus la punct un mecanism prin care, atunci când un subaltern se dovedeşte a fi mai capabil şi mai inteligent decât şeful său, acesta din urmă să preia automat funcţia şefului.
Acest lucru însă nu se întâmplă, din cauza unor defecte ale oamenilor despre se face mult caz în ortodoxie: lipsa smereniei şi egoismul.
Dacă cei aflaţi în funcţii de conducere ar avea smerenia necesară pentru a recunoaşte că există alţii mai inteligenţi şi mai capabili decât ei, i-ar lăsa pe aceştia să ia deciziile importante, sau măcar i-ar angaja pe post de consilieri. Dar în practică nu se întâmplă aşa. Oricât de incapabil ar fi cineva, tot se consideră mai inteligent decât ceilalţi şi cel mai îndreptăţit să conducă.
Al doilea factor negativ este egoismul. Din cauza egoismului, cineva care se află într-o poziţie privilegiată, nu vrea să renunţe la avantajele funcţiei pe care o deţine, chiar dacă este incompetent.
În concluzie, dacă dorim cu adevărat să trăim într-o meritocraţie, ar trebui să renunţăm la ipocrizie şi să trecem de la ortodoxia formală, la cea practică, care se şi trăieşte, nu doar se predică.