O trupă britanică şi un grup de oameni de ştiintă au creat cea mai relaxantă melodie din istoria omenirii.

Cântecul a fost compilat de terapeuţi ai sunetului, împreună cu formaţia „Marconi Union” din Manchester. Oamenii de ştiintă au pus 40 de femei să asculte piesa şi au constatat că este mult mai eficientă, ajutându-le să se relaxeze, decât  melodii interpretate de Enya, Mozart şi Coldplay.

Piesa „Weightless” acţionează prin utilizarea unor ritmuri specifice, tonuri, frecvenţe şi intervale pentru a relaxa ascultatorul. Un ritm continuu de 60 de BPM (bătăi pe minut) face ca undele cerebrale şi ritmul cardiac să se sincronizeze cu acesta: un proces cunoscut sub numele de “entrainment”.

Poate că unul din lucrurile care îi distinge pe cei cu o mentalitate fascistă de restul persoanelor, este modul în care reacţionează în situaţii care dau naştere sentimentelor de nesiguranţă şi de inadecvare. Ambele tipuri de oameni vor avea tendinţa să caute să-şi mărească puterea, lucru care înseamnă controlul asupra rezultatului evenimentelor, dar cei cu o stare de spirit fascist au tendinţa de a supraestima puterea lor de influenţă asupra rezultatelor, pe care este posibil să le atingă. Acest lucru conduce la un comportament care de multe ori le aduce în poziţii de conducere sau de autoritate, în special în cazul în care majoritatea persoanelor din societate tind să subestimeze influenţa lor asupra rezultatelor pe care le pot atinge, şi sunt înclinaţi să cedeze în faţa celor care inspiră încredere îl legătură cu ceea ce pot face şi promit mai mult decât oricine altcineva poate oferi.

Acest proces este favorizat de o susceptibilitate comună, care ar putea fi numită „sindromul cocoşului”, de la vechiul proverb, “Să dai crezare numai cocoşului care cântă la răsăritul soarelui.” Ea apare din tendinţa oamenilor, ghidaţi mai mult de speranţă sau de teamă în loc de inteligenţă, de a supraestima puterea liderilor lor şi de a le atribui rezultate, fie bune sau rele, la care liderii au contribuit puţin sau deloc, şi poate chiar au acţionat pentru a le preveni sau reduce. Acest lucru vine de la incapacitatea celor mai multe persoane de a înţelege sistemele dinamice complexe şi comportamentul lor pe termen lung, fapt care îi determină pe oameni să atribuie efecte la evenimente anterioare recente, nu la cauze reale pe termen lung.

Apariţia tiraniei, prin urmare, începe cu probleme ale unui grup, se dezvoltă în sentimente generale de nesiguranţă şi de inadecvare şi se încadrează într-un model în care unele persoane îşi asumă rolul de “tată” pentru ceilalţi, care acceptă de bună voie să devină “copii” dependenţi de astfel de persoane numai în cazul în care sunt asiguraţi că un rezultat mai favorabil va fi obţinut. Acest model de co-dependenţă este patologică şi, în general, are ca efect luarea de decizii de proastă calitate, care fac situaţia şi mai rea, dar, pentru că modelul este patologic, în loc să-l abandoneze, co-dependenţii repetă comportamentul lor inadecvat dând naştere la o spirală vicioasă care, dacă nu e întreruptă, poate duce la totala dezagregare a grupului şi o înrăutăţire a rezultatelor posibile.

În psihiatrie, acest sindrom este deseori menţionat ca o “tulburare de personalitate autoritară”. În limbajul comun, termenul fiind “obsedat de control”

Jon Roland – Principles of Tyranny

Aplicaţi aceste principii la regimul Băsescu şi susţinătorii lui şi faceţi comparaţii.

Aş vrea să citească despre asta toţi ăştia care se dau de dreapta, patronaşi, capitalişti băsişti sau corporatişti vorbitori de romgleză, care au în cap toată ziua numai eficienţă, competitivitate, profit, deadline-uri şi alte tâmpenii; toţi aceia care cred că viaţa înseamnă să aduni borfeturi, gadgeturi, maşini şi să faci câteva excursii pe an în străinătate.

Cică nişte cercetători au făcut un studiu din care reiese că nu atât cuplurile în care unul dintre parteneri este cheltuitor şi celălalt este zgârcit au probleme şi riscă să se destrame, cât cele în care ambii sunt materialişti, dedicându-şi viaţa acumulării de bunuri.

Ceea ce s-a aflat prin intermediul acestui studiu însă e că acele cupluri în care măcar unul dintre soţi este materialist merg mult mai rău decât acele cupluri în care nici unul dintre soţi nu este materialist. “Ceea ce credeam noi când am pornit studiul, că cele mai proaste relaţii le au cuplurile antagoniste, formate dintre un econom şi un cheltuitor, s-a dovedit fals”, spune profesorul Carroll. Însă ceea ce nu a putut dovedi studiul este cum anume materialismul erodează o relaţie. Profesorul Carroll nu poate decât să enunţe câteva posibilităţi: “Una ar fi că materialismul îi face pe soţi să ia decizii financiare proaste, cheltuind mai mult decât îşi permit, îndatorându-se sau stresându-se unul pe celălalt din cauza banilor. Alta ar fi că soţii materilişti pur şi simplu nu acordă atâta atenţie relaţiei ca cei non materialişti, muncind prea mult sau fiind tot timpul în goana de a aduna lucruri”.

Mai multe pe Realitatea.net

Joi am surprins momentul din emisiunea “Sinteza zilei” în care Mihai Gâdea a invitat-o în emisiune pe educatoarea cu viaţă dublă Claudia Elena Chirilă. Pentru realizatorul emisiunii acesta era un moment deosebit de dezvăluire a “celei mai tari poveşti” a momentului. Pentru mine a fost un moment de oroare.

Educatoarea infractoare a prezentat o poveste penibilă şi aiuristică, aproape incoerentă, prin care voia să demonstreze că este nevinovată şi că totul este o înscenare făcută de presă. Intuiţia mea şi abilităţile mele de “expert” în psihologia comunicării îmi spuneau că este o mincinoasă cu mult tupeu, dar ea încerca să convingă audienţa că habar nu avea cu ce se ocupă iubitul ei, deşi el “avea unele antecedente”. La fel, despre pozele ei în costum de baie tanga, făcute parcă pentru un site de dame de companie, spunea că au fost făcute acasă la o prietenă din liceu şi că nu le mai are şi nici nu ştie cum au ajuns pe Internet.

Ceea ce m-a şocat cel mai tare a fost atitudinea ei: faţa inexpresivă, de jucător de poker profesionist, tupeul cu care a venit la televizor pentru a spune acele minciuni în faţa a sute de mii de telepectatori… Am căutat o cât de mică scăpare, o emoţie, o tresărire pe muşchii feţei, un tremur în glas, roşeaţa feţei… nimic! Mult mai vizibil emoţionată era avocata care o însoţea! Pe educatoare a trădat-o doar faptul că se uita des în monitor, pentru a-şi controla expresia feţei şi că evita să privească direct la moderator sau la cameră, atunci când vorbea.

A doua zi am citit în presă că, audiată din nou, Claudia Elena Chirilă şi-a recunoscut complicitatea la furturile din locuinţe ale iubitului său.

Tânăra educatoare, prinsă în flagrant în urmă cu două zile, primea de la iubitul ei bijuterii furate şi le amaneta. Aceasta le-a mai spus anchetatorilor că banii îi împărţea cu bărbatul, potrivit Realitatea TV.

Educatoarea le-a recunoscut oamenilor legii că stătea de pază in timp ce iubitul ei spărgea locuinţa din cartierul Militari, acolo unde a fost prins în flagrant. Informaţiile apar în decizia prin care educatoarea cu viaţă dublă a primit interdicţie de a părăsi ţara. Tot în motivarea magistraţilor se mai arată că tânăra a mai fost implicată şi în alt furt, pentru care este cercetată de poliţişti. Iubitul educatoarei a fost arestat pentru 29 de zile şi este acuzat de furt calificat, în timp ce ea este cercetată în libertate pentru complicitate.

Sursa: Realitatea

Toată această atitudine de mincinoasă patologică, lipsa de emoţii şi a unui minimum de principii morale, sunt o dovadă certă că această educatoare cu aspect de piţipoancă este o sociopată, o persoană capabilă de orice, poate şi de crimă, pentru a-şi atinge scopurile şi a-şi realiza dorinţele. Şi când te gândeşti că astfel de persoane trăiesc printre noi fără ca măcar să bănuim ceva!

Cred că toţi v-aţi întrebat de ce există atâta nebunie în lume atâta ură, violenţă, răutate, minciună, egoism, frământare continuă etc. Probabil că vi s-a spus că asta este natura umană, că toate aceste rele sunt inevitabile şi parte a firii omeneşti, dar nu este aşa. Toate aceste nenorociri sunt provocate de sistemul capitalist în care trăim, sistem care creează mediul ce determină astfel de manifestări în societatea umană.

Psihologul american Erich Fromm, vorbeşte despre acest lucru în cartea sa “To Have Or To Be” (A avea sau a fi). În concepţia sa, eşecul capitalismului, în afară de contradicţiile sale economice, are la bază două premise principale:

1. Ideea că scopul vieţii este fericirea, definită ca satisfacerea oricărei dorinţe sau nevoi subiective pe care o persoană o simte (hedonism radical).

2. Faptul că individualismul, egoismul şi lăcomia pe care sistemul trebuie să le genereze pentru a funcţiona, conduc la armonie şi pace.

Fromm face distincţia între nevoile subiective (dorinţele) a căror satisfacere duce la „satisfacţia monetară”, şi cele obiective, nevoi care sunt înrădăcinate în natura umană, şi a căror realizare determină dezvoltarea umană, care produce bunăstarea.

Cred că este limpede şi pentru oricine nu are studii înalte de psihologie şi sociologie, că ambele premise ale capitalismului sunt greşite.

Satisfacerea la nesfârşit a dorinţelor, nu poate duce în niciun caz la fericire, deoarece dorinţele nu încetează niciodată, iar publicitatea şi mass-media ne creează mereu altele şi altele. Iar în ceea ce priveşte concepţia că individualismul, egoismul şi lăcomia, este de-a dreptul absurd să crezi că ele vor duce la pace şi armonie! Competiţia pentru a aduna cât mai mult pentru tine, creează diviziune, dezbinare, conflicte şi ură. Oricât de mult ai avea, va exista mereu cineva care va fi mai bogat decât tine şi îţi va stârni invidia şi cineva mai sărac decât tine care îţi va inspira teamă.

Referitor la prima premisă Fromm spune: “…[] căutarea fericirii nu produce bunăstare”. Suntem o societate de oameni permanent nefericiţi, singuri, anxioşi, depresivi, distructivi, dependenţi – oameni care sunt bucuroşi atunci când reuşesc să „omoare” timpul pe care încercăm atât de mult să îl câştigăm!

De asemenea el respinge şi cea de-a doua idee, aceea că urmarea imboldului propriului egoism duce la pace şi armonie în societate, definind astfel egoismul:

Vreau să am totul pentru mine, pentru că posesia, nu dăruirea, îmi oferă plăcere, eu trebuie să devin lacom pentru că, dacă scopul meu este să posed, eu sunt mai mult, cu cât am mai mult. Nu pot fi satisfăcut, deoarece nu există nici un sfârşit pentru dorinţele mele: trebuie să fiu invidios pe cei care au mai mult şi să mă tem de cei care au mai puţin.

Erich Fromm, prin urmare, concluzionează că trăsăturile caracteristice sau cele generate de sistemul socio-economic capitalist sunt patogene, producând oameni bolnavi şi o societate bolnavă. Având în vedere acest fapt, ne îndreptăm spre o catastrofă economică, dacă nu vom schimba sistemul nostru social. Supravieţuirea fizică a rasei umane depinde de acest lucru.

Civilizaţiile au fost create şi îndrumate de către o mică aristocraţie intelectuală, niciodată de către mase. Acestea din urmă nu au forţă decât pentru a distruge, iar dominaţia lor reprezintă întotdeauna dezordine.

Gustave Le Bon – “Psihologia mulţimilor”

Am întâlnit destul de numeroase persoane al căror orizont de percepţie se limitează la propria persoană şi la ceea ce văd zilnic înaintea ochilor. Aceşti indivizi rupţi de realitatea lumii în ansamblul ei, nu pot vedea mai departe de propriile experienţe şi de universul strâmt în care trăiesc.

De exemplu, dacă îi vei spune unei astfel de persoane, că e sărăcie în România îţi va replica imediat iritată: „Cum să fie sărăcie, că uite la mine în bloc toţi au maşini, îşi fac concediile prin Grecia şi cumpără în draci de la Carrefour!” Sau, dacă le spui că sunt mulţi şomeri şi e foarte greu să-ţi găseşti azi un loc de muncă, vor sări în sus imediat: „Unde dragă nu sunt locuri de muncă, că uite io am servici! Numai cine nu-i pace munca nu găseşte!”

Dacă ai inspiraţia să întrebi acea persoană unde lucrează şi cum a ajuns acolo, după mai multe insistenţe, s-ar putea să afli că lucrează la o mare companie de stat, cu salarii grase şi a ajuns acolo la recomandarea unei rude şi în plus, acolo mai lucrează şi soţul/soţia, fratele, vărul, mama, tata sau sora… de fapt sunt o mare familie fericită care trăieşte fără griji, pentru că s-au descurcat.

Acest gen de oameni sunt, dintr-un anumit punct de vedere, un pericol social, pentru că, datorită orizontului lor îngust de vederi, datorită incapacităţii lor de a vedea realitatea în ansamblul ei, cad pradă manipulărilor de tot felul din partea politicienilor şi agenţilor de propagandă ai diferitelor grupuri de interese.

Experţi abili în comunicare le pot exploata slăbiciunile, stereotipurile de gândire şi spunându-le ceea aceştia vor să audă şi ceea ce sunt predispuşi să audă şi să vadă, le pot induce o serie de opinii şi convingeri false, care acţionează în defavoarea binelui public şi în favoarea intereselor private ale manipulatorilor. Astfel se creează dezbinare şi divizare socială, apatie şi neimplicare în viaţa publică şi o totală dezinformare în rândul maselor de cetăţeni în legătură cu realitatea în care trăiesc.

Observ la americani, în cultura mass-media, concepţia conform căreia este absolut normal, benefic şi chiar amuzant să ucizi un om, atât timp cât respectivul este considerat un ticălos şi un individ care „merita să moară”.  Am auzit acest gen de replici mai ales în filmele de acţiune, dar şi indirect, ideea este promovată în jocurile video de calculator de tip „shooter”.

Dacă stăm bine să ne gândim jocurile video de acest tip îşi au originea în simulatoarele de luptă realizate pentru soldaţii americani, care aveau ca scop desensibilizarea acestora faţă de inamic. Mai precis, trebuiau să elimine instinctul uman care te împiedică să-ţi ucizi un semen. De asemenea şi filmele de acţiune, în special cele despre război şi comandouri anti-teroriste sunt instrumente de propagandă pentru americani, cu scopul de a determina populaţia să accepte şi să susţină crimele comise de guvern în state străine, care nu au agresat şi nu au ameninţat cu nimic teritoriul american.

Analizând istoria, putem constata că teritoriul Statelor Unite nu a fost niciodată atacat direct de un stat străin, nici în timpul celor două războaie mondiale, nici după aceea, deşi America a dus o serie de războaie pe teritoriul diverselor ţări, sub diferite pretexte şi cu anumite interese economice şi geostrategice. Bineînţeles excludem înscenarea de la Pearl Harbour şi demolarea controlată din 11 septembrie 2001 a turnurilor WTC New York.

Această cultură a crimei justificate văzută şi ca divertisment are însă implicaţii morale foarte grave. În primul rând, nu e neapărat necesar ca cel pe care îl ucizi să fie în realitate un ticălos, ci doar să existe percepţia că este aşa. Acest lucru poate duce la asasinarea unor persoane nevinovate, numai pentru motivul că mass-media a creat percepţia faţă de un individ, grup etnic sau popor, ca fiind malefic şi meritând astfel să moară. În al doilea rând, din punct de vedere moral, nu este important ce a săvârşit, sau cum este cel pe care îl omori, ci fapta de a ucide în sine, care are efecte asupra ta la nivel sufletesc şi spiritual.

Faptul că această ideologie a devenit un element fundamental al culturii americane şi este răspândit în întreaga lume prin mass-media şi creaţii artistice, trebuie să ne dea de gândit, pentru că în timp chiar viitorul omenirii este pus sub semnul întrebării.

Cel mai misterios organ al omului a fost descris de către un profesor, acum câteva decenii, de la Universitatea Carnegie Mellon, Emerson Pugh, printr-un aforism celebru: „De-ar fi atât de simplu creierul uman încât noi să-l înţelegem, atunci ar fi atât de simplu încât nu am putea să o facem”. Cu toate acestea, cercetările făcute în ultimii ani au dus la aprofundarea cunoaşterii pe care o avem despre creier. Aceste cercetări au scos la iveală şi câteva descoperiri interesante despre modul în care creierul ne păcăleşte uneori.

Creierul mediază între ceea ce recepţionează ochii noştri şi ceea ce conştientizăm că am văzut. Practic, realitatea pe care o trăim în fiecare clipă este un film pus în scenă de creier, care recreează realitatea, ca şi desenele animate, doar că o viteză a cadrelor pe secundă mult superioară lor. Dar, iată un test simplu prin care puteţi vedea cum creierul elimină o secvenţă din realitate: staţi în faţa unei oglinzi şi priviţi ochiul din stânga. Mutaţi-vă apoi privirea asupra celuilalt ochi. Priviţi mai întâi stângul, apoi dreptul, apoi stângul din nou. Veţi observa că, în ciuda faptului că vă mişcaţi ochii pentru a schimba locul pe care îl priviţi, nu o să vă vedeţi ochii mişcându-se. În schimb, dacă există cineva în apropiere care vă priveşte atunci acea persoană va observa mişcările ochilor.

Aceste mişcări rapide ale ochilor, denumite sacade, sunt eliminate de către creier din filmul realităţii de zi cu zi. De ce are loc acest fenomen? Sacadele sunt cea mai rapidă mişcare produsă de corpul uman, iar imaginile înregistrate pe retină în timpul acestora ar fi neclare şi înceţoşate. Astfel, creierul elimină atât aceste imagini difuze, care nu ar fi utile în procesul de percepţie, cât şi senzaţia că lipseşte ceva.

Jack Pettigrew, profesor la Universitatea din Queensland, a demonstrat recent că vedem lumea altfel atunci când râdem. El a explicat că, în mod normal, fiecare ochi trimite imaginea pe care o surprinde către o parte distinctă a creierului. Fără ca noi să ne dăm seama, creierul schimbă în mod continuu atenţia între cele două imagini; această situaţie poartă numele de “rivalitate binoculară”.

Aşa se explică de ce atunci când privim iluzii optice precum cubul Necker vedem de fapt două perspective diferite, pe rând. Cei mai mulţi oameni văd faţa cubului pe latura din stânga jos şi nu pe cea din dreapta sus. Explicaţia cea mai plauzibilă o reprezintă tendinţa firească de a vizualiza lucrurile de deasupra, poziţie din care este vizibilă faţa superioară a acestora. Perspectiva de jos asupra lucrurilor este mult mai rar întâlnită, astfel că de cele mai multe ori creierul alege să considere că se vizualizează cubul de sus. Jack Pettigrew a descoperit că, atunci când râdem, procesul care în mod normal ne permite să vedem două cuburi încetează. Aspectul tridimensional al imaginii dispare.

Descoperirea profesorului australian s-a produs din întâmplare, când unul dintre voluntarii participanţi la un studiu asupra rivalităţii binoculare a început să râdă la una din glumele sale. În acel moment rivalitatea binoculară a încetat. Profesorul a repetat experimentul pe ceilalţi voluntari şi pe el însuşi, confirmând existenţa acestui efect incredibil. Studiind fenomenul, el a descoperit că efectul are loc îndată ce subiecţii au sentimentul de veselie ce precede manifestarea fizică a râsului. Astfel, neutralizarea rivalităţii binoculare nu este produsul mişcării cauzate de râs, ci este cauzată de schimbările produse la nivelul minţii.

Psihologii susţin că, pe măsură ce îmbătrânim, avem senzaţia că timpul trece mai repede. O posibilă explicaţie o reprezintă faptul că experienţele ce includ multe detalii necunoscute par a dura mai mult timp. Când suntem tineri, cele mai multe amănunte sunt noi, astfel că experienţele par a dura mai mult decât la bătrâneţe, când creierul este surprins de mai puţine noutăţi.

Percepţia timpului poate fi influenţată de evenimente cu un semnificativ impact emoţional. În cazul în care identificăm un potenţial pericol, regiunea cerebrală cu un rol important în procesarea fricii, amygdala, percepe fiecare detaliu în amănunt. De aceea, atunci când suntem supuşi unei ameninţări sau trăim un eveniment cu un puternic impact emoţional, avem senzaţia că timpul stă în loc. David Eagleman, un cercetător american care a studiat fenomenul, a întâlnit aceeaşi reacţie la numeroase persoane din categorii diferite de vâstă, educaţie, domeniu de activitate etc.

Un curator de la un muzeu de prestigiu a relatat că, atunci când a dărâmat din greşeală un valoros vas Ming, a avut senzaţia că a trecut o veşnicie până la impactul acestuia cu podeaua. O altă mărturie importantă a venit din partea unui motociclist implicat într-un accident. Acesta menţiona că, în timp ce casca sa se izbea de asfalt în urma impactului, a avut suficient timp să observe că sunetul rezultat formează un ritm interesant, chiar o melodie.

Cum se explică această încetinire a timpului ce parcă aduce aminte de celebrul film Matrix? David Eagleman explică: “Timpul este ca de cauciuc – se dilată atunci când resursele creierului sunt exploatate intens şi se contractă atunci când creierul este mai puţin solicitat, adică atunci când acesta întâlneşte o situaţie familiară”.

Acest lucru a fost confirmat de experimente în care oamenii au stat o vreme în peşteri, izolaţi de orice fel de stimul vizual sau auditiv. În iulie 1962, un geolog francez, Michel Siffre, s-a retras pentru 60 de zile într-o peşteră din sudul Alpilor, pentru a studia efectul izolării asupra percepţiei timpului. La ieşirea lui din peşteră, pe 14 septembrie, s-a descoperit că ultima dată din jurnalul său, în care scrisese cu doar câteva ore înainte, era 20 august. Chiar dacă organismul său respecta ritmul circadian de aproximativ 24 de ore, conştiinţa sa înregistra timpul într-un mod eronat.

Experienţele externe nu sunt singurele elemente ce pot modifica percepţia timpului. În anii 1930, fiziologul american Hudson Hoagland a descoperit că soţia sa avea senzaţia că timpul trece mult mai repede atunci când avea temperatura mai mare de 39,5 grade Celsius. Experimente efectuate de alţi cercetători în anii 2000 şi 2005 au arătat că atât durerea, cât şi insomnia cronică afectează percepţia timpului.

Ceasul intern poate fi dereglat şi de substanţe; un exemplu celebru este oferit de un fost parlamentar britanic ce a acceptat în 1955 să i se administreze mescalină în cadrul unui documentar al BBC. În acest film, ce nu a fost difuzat în cele din urmă, parlamentarul menţiona că el percepea pauze extraordinar de lungi între întrebările ce îi erau adresate de către intervievator.

Sursa: Agenţia.org

Am vorbit într-un alt context despre generalizare, ca eroare de gândire. Acum mă refer la principalele deformări de raţionament sau distorsiuni cognitive, aşa cum sunt ele clasificate în terapia cognitivă.

Deşi psihologii consideră că acestea apar numai atunci când suntem într-o stare de vulnerabilitate psihologică şi emoţională, în opinia mea aceste “erori de gândire” apar şi în mod normal la unii indivizi şi la nivel colectiv, social şi sunt exploatate de asemenea de presă, publicitate şi politicieni în scop de manipulare.

1. Radicalizarea: a vedea totul fie în negru, fie în alb.

2. Suprageneralizarea: a dramatiza o dificultate obişnuită, generalizând-o în mod excesiv (folosind adverbe ca “totdeauna” şi “niciodată”).

3. Deformarea selectivă: a nu reţine decât partea negativă a lucrurilor (prin filtrare) sau a minimaliza ceea ce e pozitiv, amplificând ceea ce e negativ.

4. Autodeprecierea: a crede că toate calităţile noastre, atuurile şi succesele noastre n-au nicio valoare şi nu servesc la nimic.

5. Inferenţa: a citi gândurile altora, a ghici viitorul, a face declaraţii pripite.

6. Emotivitatea: a ne proiecta stările sufleteşti asupra realităţii.

7. Prezenţa lui “ar trebui”: a socoti că viaţa şi lumea “trebuie” să răspundă totdeauna unor norme foarte precise.

8. Etichetarea: a identifica persoanele cu acţiunile şi comportamentul lor.

9. Personalizarea: a pune întreaga răspundere pentru o problemă în cârca uneia şi aceleiaşi persoane.