Nu este vorba, aşa cum aţi putea crede, de romgleză, adică de introducerea unor cuvinte din engleza americană, pentru a înlocui forţat cuvintele echivalente din limba română, ci de un alt fenomen: acela de traducere brută a unor expresii americane, inexistente în limba noastră, dar care pot fi exprimate altfel în limba română.

Acest mod de a „îmbogăţi” limba română este specific mediului corporatist, celor din mass-media şi new media şi nu în ultimul rând politicienilor.

Am făcut o listă cu expresiile care îmi vin acum în minte. Dacă mai ştiţi şi voi altele, vă rog să mă completaţi!

• „a face sens” (to make sense), în loc de „a avea sens”.
• „nu sunt confortabil” (I’m not comfortable with), în loc de „nu mă acomodez cu”.
• „sunt determinat” (I’m determined), în loc de „sunt hotărât”.
• „mesaj motivaţional” (motivational message), în loc de „mesaj de încurajare”.
• „gândire pozitivă” (positive thinking), în loc de „gândire optimistă”.
• „tehnicalităţi” (technicalities), în loc de „aspecte tehnice”.
• „a avea expertiză” (to have expertise), în loc de „a avea experienţă”.
• „condiţionalităţi” (conditionalities), în loc de „condiţii”.
• „a oferi suport” (to provide support), în loc de „a sprijini”.
• “a fi focusat” (to be focused), în loc de “a fi concentrat”.

România este o colonie americană şi, în consecinţă, băştinaşii se comportă ca atare.

Dacă nu aţi înţeles până acum de ce trebuie mereu să împrumutăm bani de la FMI şi Banca Mondială, de ce trebuie să “investim” în mereu infrastructură, de ce trebuie să construim baze militare americane pe teritoriul României şi scuturi anti-rachetă, de ce trebuie să cumpărăm avioane militare americane second-hand, la preţ de avioane noi, de ce trebuie ca soldaţi români să moară prin ţări ca Irak sau Afganistan şi multe alte astfel de “binefaceri” pentru poporul român, plătite prin măsuri de austeritate, sărăcie, boală şi disperare, citiţi acest fragment din documentarul “Confesiunile unui asasin economic” realizat de John Perkins.

Noi, asasinii economici suntem de fapt responsabili pentru crearea primului imperiu global. Noi lucrăm în multe moduri diferite dar, probabil cel mai frecvent este să găsim o ţară care are resurse, cum ar fi petrol şi apoi aranjăm un împrumut uriaş acelei ţări de la Banca Mondială sau una din celelalte organizaţii de acest tip.

Dar banii nu ajung cu adevărat în acea ţară. De fapt ajung la marile noastre corporaţii pentru a construi proiecte de infrastructură în acea ţară: centrale electrice, parcuri industriale, porturi, lucruri de care să beneficieze corporaţiie noastre şi câţiva oameni bogaţi din acea ţară. Dar asta nu ajută majoritatea oamenilor deloc. Întreaga ţară rămâne cu o datorie foarte mare. Este o datorie atât de mare încât nu pot să o plătească.

La un moment dat, noi, asasinii economici mergem înapoi acolo şi le spunem: “Ascultaţi, aţi pierdut mulţi bani, nu vă puteţi plăti datoriile aşa că, vindeţi petrolul foarte ieftin la companiile noastre petroliere, lăsaţi-ne să construim o bază militară la voi în ţară, trimiteţi trupe şi susţineţi-le pe ale noastre într-un loc cum ar fi Irak, sau votaţi-ne la următoarele alegeri ONU.” [Le spunem] Să privatizeze compania de electricitate, sistemul de apă şi canalizare şi să le vândă corporaţiilor din SUA şi altor corporaţii multinaţionale.

Nu-i aşa că este exact ce se întâmplă de câţiva ani în România? Faceţi comparaţia!

Mai departe puteţi desluşi iţele acestui mecanism de înrobire a naţiunilor într-un fragment al documentarului “Zeitgeist Addendum” în care este inclus un fragment din “Confesiunile unui asasin economic” din care am extras citatul.

O Universitate din Zurich a realizat un studiu care “dovedeşte” că un mic grup de companii – în principal bănci – deţine o putere imensă asupra economiei globale.

Studiul este primul referitor la toate cele 43060 corporaţii transnaţionale şi reţeaua de proprietate dintre ele – şi a creat o “hartă” a 1318 companii aflate în centrul economiei globale.

Studiul a constatat că 147 companii au format o “super-entitate” în interiorul reţelei, care controlează 40% din bogăţia ei. Toate deţin o parte sau totul din fiecare dintre ele. Cele mai multe sunt bănci – topul 20 include Barclays şi Goldman Sachs. Dar legăturile strânse dintre ele înseamnă că reţeaua ar putea fi vulnerabilă la un eventual colaps.

Cele 1318 corporaţii transnaţionale care formează nucleul economiei globalizate – conexiunile arată deţinerea parţială a unei de către alta, iar dimensiunile cercurilor corespund veniturilor.companiilor – “deţin”, prin acţiunile lor, majoritatea economiei “reale”

Daţi click pe imagine pentru mărire!

“Ca efect, mai puţin 1% dintre companii au fost în măsură să controleze 40 la sută din întreaga reţea”, spune James Glattfelder, un teoretician al sistemelor complexe de la „Institutul Federal Elveţian” din Zurich, care este co-autor al studiului, care urmează să fie publicat în jurnalul PLoS One.

Unele dintre ipotezele care stau la baza studiului au venit în favoarea criticilor – cum ar fi ideea că proprietatea echivaleaza cu controlul. Dar cercetătorii elveţieni nu au de ce să ascută securea: ei au aplicat pur şi simplu, ca de obicei, modelele matematice utilizate în cazul modelului sistemelor naturale ale economiei mondiale, folosind datele de la „Orbis 2007”, o bază de date care listează 37 milioane de companii şi investitori.

Economişti, cum ar fi Ioan Driffil de la Universitatea din Londra, un expert în macroeconomie, a declarat pentru „New Scientist” că valoarea studiului său nu constat în a vedea cine a controlat economia globală, ci legăturile strânse dintre cele mai mari companii din lume.

Colapsul financiar din 2008 a arătat că astfel de reţele strâns unite pot fi instabile.

“Dacă o companie are o problemă,” spune Glattfelder, „aceasta se propagă.”

Dar pare puţin probabil ca cele 147 de corporaţii aflate în centrul economiei mondiale ar putea exercita putere politică reală – ele reprezintă prea multe interese.

Cercetarea necesită mai multă analiză, dar ar putea fi utilizată pentru a căuta punctele slabe din reţeaua bogăţiei la nivel mondial, şi a preveni dezastrele financiare viitoare.

Privind la “conectivitate”, de asemenea, aceasta poate alimenta teoriile conspiraţiei despre bogăţia mondială – companiile se conectează la alte companii foarte bine conectate din motive de afaceri, mai degrabă decât pentru dominaţia mondială.

“Miezul” format din cele 147 de companii reprezintă, de asemenea, prea multe interese pentru a exercita puterea politică reală – dar ar putea acţiona “ca unul” pentru a-şi apăra interesele comune. Din păcate pentru reformatorii pieţei, rezistenţa la schimbare poate fi un astfel de interes comun.

Sursa: NewScientist

Aş vrea să citească despre asta toţi ăştia care se dau de dreapta, patronaşi, capitalişti băsişti sau corporatişti vorbitori de romgleză, care au în cap toată ziua numai eficienţă, competitivitate, profit, deadline-uri şi alte tâmpenii; toţi aceia care cred că viaţa înseamnă să aduni borfeturi, gadgeturi, maşini şi să faci câteva excursii pe an în străinătate.

Cică nişte cercetători au făcut un studiu din care reiese că nu atât cuplurile în care unul dintre parteneri este cheltuitor şi celălalt este zgârcit au probleme şi riscă să se destrame, cât cele în care ambii sunt materialişti, dedicându-şi viaţa acumulării de bunuri.

Ceea ce s-a aflat prin intermediul acestui studiu însă e că acele cupluri în care măcar unul dintre soţi este materialist merg mult mai rău decât acele cupluri în care nici unul dintre soţi nu este materialist. “Ceea ce credeam noi când am pornit studiul, că cele mai proaste relaţii le au cuplurile antagoniste, formate dintre un econom şi un cheltuitor, s-a dovedit fals”, spune profesorul Carroll. Însă ceea ce nu a putut dovedi studiul este cum anume materialismul erodează o relaţie. Profesorul Carroll nu poate decât să enunţe câteva posibilităţi: “Una ar fi că materialismul îi face pe soţi să ia decizii financiare proaste, cheltuind mai mult decât îşi permit, îndatorându-se sau stresându-se unul pe celălalt din cauza banilor. Alta ar fi că soţii materilişti pur şi simplu nu acordă atâta atenţie relaţiei ca cei non materialişti, muncind prea mult sau fiind tot timpul în goana de a aduna lucruri”.

Mai multe pe Realitatea.net

Sunt ferm convins că cei mai mulţi dintre cei care azi conduc ţara, sau au funcţii publice importante, lucrează împotriva poporului român, aflându-se în slujba unor grupuri de interese străine, care le asigură un statut privilegiat în România.

În urma instaurării epocii Băsescu, au apărut o serie de personaje care, prin declaraţiile lor publice, pline de cinism, cruzime şi nepăsare faţă de populaţia ajunsă la limita supravieţuirii, promovează un amestec bizar de fascism neoliberal şi o propagandă de tip bolşevic, specifică anilor ‘50.

Ieri, Eugen Rădulescu, director la BNR, a făcut mare vâlvă în presă cu o serie de declaraţii în care sublinia necesitatea impozitării tuturor pensiilor, inclusiv cele mai mici de 1000 de lei şi reducerea personalului bugetar cu 30% în 2012.

În primul rând, un finanţist nu ar trebui să se pronunţe în probleme de guvernare şi nici să facă declaraţii politice, pentru că nu are competenţe în aceste domenii. Dar asta nu cred că ar trebui să ne mire, când personaje ca Nouriel Roubini şi Paul Krugman, recunoscuţi ca economişti de talie mondială, fac predicţii legate de războaie planetare şi tulburări sociale.

Revenind la domnul Rădulescu, acesta este invitat la o emisiune de la Realitatea TV, unde repetă aceleaşi declaraţii iresponsabile. Culmea este că, în confruntarea cu ceilalţi invitaţi ai emisiunii, acesta recunoaşte că nu are date exacte legate de numărul bugetarilor de acum şi dinainte de criză. Cu toate astea a putut să declare că s-ar putea construi 400 de km de autostradă cu actualul deficit al bugetului de pensii (deci pentru el autostrăzile sunt mai importante decât cetăţenii) şi că în Bucureşti este ruşine să vorbeşti de sărăcie, de vreme ce sunt atâtea maşini luxoase pe străzi (propagandă populistă bolşevică).

Dincolo de caracterul cinic, dispreţuitor al afirmaţiilor directorului de la BNR, care sugerează aplicarea darwinismului social în România, ceea ce face incalificabile aceste declaraţii este argumentul pe care Eugen Rădulescu îl aduce în sprijinul impozitării pensiilor. Pensiile ar trebui impozitate, deoarece există la nivel naţional 200.000 de pensii care se acordă în mod fraudulos! A ce vă sună asta? Nu cumva a propagandă bolşevică, cu lupta de clasă şi dezbinarea între categoriile sociale, specifică perioadei staliniste?!

Deci, în loc să se înceteze plata pensiilor frauduloase, care au fost identificate, din moment ce avem şi o cifră, şi să fie sancţionaţi penal pensionarii care au înşelat statul, domnul director propune “pedepsirea” tuturor celor 6 milioane de pensionari, majoritatea cinstiţi. Această justificare lipsită de logică, pe lângă faptul că este pură manipulare şi propagandă de tip bolşevic, este chiar jenantă pentru un specialist în economie!

Poate că nu mi-ar fi atras atenţia acest tip manipulativ de abordare, dacă nu l-aş fi întâlnit şi la alte personaje de acest gen, dovadă că face parte dintr-o strategie mai amplă de înşelare a populaţiei, în cazul problemelor şi deciziilor de maximă importanţă naţională.

În urmă cu câteva zile, la emisiunea “Săptămâna financiară” (vezi aici înregistrarea) de la Antena 3, am văzut două personaje sinistre, care încercau acelaşi tip de manipulare, ca şi directorul de la BNR. Unul din cei doi invitaţi era vicepreşedintele consiliului de administraţie al Agenţiei Europene a Autorităţilor de Reglementare în Energie, iar celălalt avocat la o firmă care face lobby pentru corporaţii străine. Tema emisiunii era liberalizarea preţului la gazele naturale.

Motivele invocate pentru liberalizarea (dereglementarea) preţului la gaze mi s-au părut deopotrivă ridicole, cinice şi deprimante. Cei doi încercau să convingă telespectatorii că, în condiţiile în care România are în prezent cel mai mic preţ din UE la gazele naturale, ar fi nemaipomenit de bine pentru cetăţeni ca acest preţ să fie liberalizat.

De ce? Păi în primul rând pentru că acest preţ trebuie să fie stabilit pe baza “mecanismelor pieţei”. Şi să nu credeţi că asta este cumva pentru binele consumatorilor, ci pentru că, undeva acolo sus, Dumnezeul economiei a decretat că orice preţ pe lumea asta trebui să fie rezultatul mecanismelor de piaţă şi al “mediului concurenţial” (Între noi fie vorba, toată gargara asta cu mecanismele de piaţă şi mediul concurenţial este o minciună şi o mare escrocherie).

Apoi, argumentul forte ar fi că facem parte din Uniunea Europeană şi dacă aceasta ne cere ceva, nu avem încotro şi trebuie să ne conformăm. Ajunşi şi la partea comică a emisiunii, ni se spune că unul din marile avantaje pentru consumatorii casnici este că îşi vor putea negocia preţul la gaze şi îşi vor putea alege după dorinţă furnizorul!

Asta chiar că e bună! Cel mai bun exemplu de negociere între furnizorul de servicii şi cetăţean este cazul OMV Petrom, care, în ciuda protestelor populaţiei şi fără nicio legătură cu mecanismele de piaţă, ne vinde combustibilul extras de la noi la preţuri tot mai mari, în condiţiile în care el se ieftineşte pe piaţa externă.

Imaginaţi-vă, în cazul furnizării de gaze, cum nea Ion negociază cu ditamai multinaţionala de gaze şi aceasta îi reduce preţul numai lui, pe baza înţelegerii. Sau nea Gheorghe care stă la bloc şi îşi schimbă furnizorul de gaze, el primind de la o companie, iar întreg blocul de la alţi furnizori! Probabil ar trebui construită o reţea de distribuţie separată, special pentru nea Gheorghe! Şi gândind logic, cam câte companii de gaze ar trebui înfiinţate pentru a împiedica crearea de monopol în acest sector energetic de importanţă strategică, lăsat tot mai mult pe mâna străinilor?

Trecând peste toate acestea, ajungem şi la punctul culminant al manipulării fascisto-bolşevice. Unul din cei doi invitaţi, nu mai ştiu exact care, a adus argumentul de maxim impact social, care să justifice necesitatea liberalizării preţului la gaze; cică, deşi sunt foarte mulţi oameni în ţară cu venituri extrem de reduse, care nu pot suporta un preţ “nesubvenţionat” la gaze, există totuşi câţiva cetăţeni, care au venituri mari şi pot suporta costul întreg al gazelor. Prin urmare nu ar fi corect ca aceşti cetăţeni cu posibilităţi să beneficieze de un preţ subvenţionat, ca şi ceilalţi! Aţi prins ideea? La fel ca şi în cazul anterior, cu oficialul BNR, trebuie să îi pedepsim pe cei mulţi şi săraci, pentru cei puţini şi bogaţi. Din nou lupta de clasă, dezbinarea socială, invidia şi tot tacâmul. Îmi venea să arunc cu ceva în ecranul televizorului!

În concluzie, toţi aceşti pseudo-experţi, tehnocraţi, analişti, eminenţe cenuşii etc. sunt doar nişte propagandişti sub acoperire, care lucrează cu devotament, pe bani grei, împotriva intereselor vitale ale naţiunii române, iar metodele folosite sunt o combinaţie de propagandă neoliberală de tip fascist, combinată cu metode de manipulare securisto-bolşevice în mare vogă prin anii ’50. Ar fi interesant de aflat cu ce se ocupau toţi aceştia înainte de 1989, sau, în cazul celor mai tineri, cine le sunt mentorii.

Presa a transformat plecarea finlandezilor de la Nokia din România într-o adevărată tragedie naţională. Parcă însuşi Dumnezeu ne-ar fi părăsit! Dar oare chiar aşa stau lucrurile?!

Timp de mai bine de două decenii absolut toţi politicienii, analiştii, jurnaliştii, afaceriştii şi alţi “işti” au lătrat întruna pe la televiziuni, că singura şansă de dezvoltare a României sunt “investitorii străini” sau “investiţiile străine”.  Nimic mai fals!

Deşi mi-am propus să explic de ce investitorii străini contribuie foarte puţin, sau deloc la dezvoltatrea economică a României, cred că este limpede pentru oricine care este întreg la minte, că mulţimea de “investitori” care s-au perindat pe aici, sau încă mai profită de pe urma ţării noastre, nu au adus mari beneficii românilor, nici în ceea ce priveşte prosperitatea şi progresul economic, nici în ceea ce priveşte crearea de locuri de muncă.

Înainte de a intra în forţă în subiect, vreau să lămurim mai întâi un aspect ce este strâns legat de investitorii străini şi anume cel al globalizării. Am fost intoxicaţi ani în şir, prin propaganda făcută în presă şi în politică, cu ideea că globalizarea este un proces firesc, inevitabil, fiind rezultatul evoluţiei tehnologiei şi a umanităţii în general. Acest lucru este o minciună; globalizarea este un proces planificat şi iniţiat de marile corporaţii transnaţionale şi organismele financiare mondiale şi nu este deloc natural, fiind imposibil de menţinut fără ajutorul susţinut al politicienilor şi al guvernelor naţionale.

Practic, clasa politică şi guvernele statelor au fost corupte (cumpărate) de către oligarhia financiaro-corporatistă, pentru a sluji exclusiv interesele acestui grup. Globalizarea se realizează prin două acţiuni majore ale coducătorilor de state:

1. Dereglementarea, adică eliminarea acelor legi internaţionale care limitează accesul marilor bănci şi corporaţii pe teritoriul altor state decât cel de origine, dându-se astfel “liber la prăduit” resursele naturale şi umane ale oricărei ţări de pe planetă.

2. Subvenţionarea de către guverne a marilor afaceri internaţionale fie direct, fie indirect, prin scutiri de taxe şi impozite, prin construirea de infrastructură (autostrăzi, clădiri, utilităţi), garantarea de către stat a împrumuturilor făcute de respectivele companii pentru “investiţii”.

Pe lângă aceste două lucruri, guvernele, la presiunea acestor corporaţii şi instituţii financiare, adoptă o serie de legi, care favorizează afacerile străinilor, de cele mai multe ori în detrimentul populaţiei, al salariaţilor şi afacerilor locale.

Acum, cunoscând aceste lucruri, ne putem da seama că cei care vin să “investească” în România au posibilitatea să facă profituri uriaşe, fără să aducă contribuţii notabile la dezvoltarea economică a ţării şi plus de asta pot pleca oricând doresc, fără nicio responsabilitate faţă de economia naţională, faţă de angajaţi, sau faţă de problemele de mediu create.

Revenind la Nokia, această companie, după ce a plecat din Germania, a venit la noi şi, deşi a fabricat aceleaşi produse ca şi acolo, a plătit angajaţii români cu salarii de 4-5 ori mai mici, a beneficiat de o investiţie în infrastructură din partea statului român, în complexul industrial de la Jucu, de circa 33 de milioane de euro, la care a adăugat investiţia proprie de 60 de milioane de euro. A realizat în trei ani încasări totale de 3 miliarde de euro, din care nu a plătit mai nimic statului, fiind scutită de impozit pe termen de 5 ani, iar cu salariile a cheltuit doar 1%.

Acum pleacă spre zări mai luminoase, cu o căruţă de bani şi fără prea multe griji faţă de cei 1.900 de angajaţi care vor rămâne pe drumuri, deoarece noul Cod al Muncii, adoptat de guvernul Boc, permite acest lucru.

În concluzie investitorii străini nu sunt o soluţie pentru dezvoltatea unei ţări. Un stat care îşi bazează creşterea economiei doar pe investiţii străine este o ţară bananieră falimentară, condusă de politicieni corupţi. Marii rechini internaţionali nu aduc nici prosperitate, nici locuri de muncă, deoarece urmăresc să facă un profit cât mai mare cu investiţii cât mai mici.

Mulţi vor întreba, în acest caz, care este soluţia. Soluţia sănătoasă, pentru un stat liber şi suveran este dezvoltarea economiei locale, a micilor afaceri, bazate pe capital autohton, singurele care creează prosperitate, milioane de locuri de muncă (nu doar câteva mii) şi care contribuie în mod real la bugetul ţării.

Dacă ne uităm la ce a făcut guvernul Băsescu-Boc în ultimii ani, vom observa că mai întâi a distrus micile afaceri, prin măsurile iniţiale, din 2009, care au dus la închiderea a peste 300.000  de IMM-uri în numai doi ani, apoi, la “recomandarea” FMI, a Băncii Mondiale şi a UE a trecut fără dezbatere parlamentară o serie de legi îndreptate împotriva naţiunii şi în favoarea marilor afaceri internaţionale.

Iar acum se vorbeşte din nou despre nevoia de noi privatizări, vânzări şi investiţii străine… toate doar în slujba interesului naţional.

Emil Boc şi gaşca aflată la Putere au vândut locurile de muncă a peste 1.900 de români, făcând posibilă, prin noul Cod al Muncii, închiderea fabricii de la Jucu. Modificarea Codului Muncii din acest an a fost o operaţiune pusă la cale, cu sânge rece, de Emil Boc şi de lacheii lui Traian Băsescu din actualul guvern, pentru a permite finlandezilor de la Nokia să mute fabrica, după ce au profitat de toate ajutoarele şi facilităţile oferite, în anii precedenţi, de Statul Român care, însumate, au însemnat aproximativ 1% din Bugetul României.

Surse din cadrul departamentelor de combatere a criminalităţii economice din SRI ne-au dezvăluit că, în conformitate cu anumite înregistrări existente în arhivele Serviciilor Secrete, Emil Boc ştia încă din luna februarie că Nokia va părăsi amplasamentul de la Jucu. Mai mult, operaţiunea a fost posibilă prin modificarea anumitor reglementări ale legislaţiei, propuse şi trecute prin Parlament în noul Cod al Muncii. În mod explicit, e vorba de prevederea conform căreia un patron poate face concedieri în masă fără nici o obligaţie, faţă de stat sau sindicate.

Am mai aflat că vânzarea siguranţei locului de muncă a celor aproape 2.000 de angajaţi de la Jucu s-a făcut de Piticul Porno contra unei şpăgi imense: 100 de milioane de euro, bani care au fost daţi de Nokia în cursul lunilor aprilie-mai în conturi aflate în străinătate şi controlate de Emil Boc şi Traian Băsescu, precum şi de fostul ministru al Muncii, Ioan Botiş. Nu se ştie cu precizie cât a primit fiecare, dar acesta a fost şi motivul real care a stat la baza excluderii lui Botiş din guvern, şi nu faptul că acesta dădea fonduri europene unei firme controlate de soţia sa.

Efectiv, după ce a contribuit la mutilarea Codului Muncii, Botiş a pus… Botul, s-a aflat şi a fost dat afară. Aici e diferenţa enormă dintre despăgubirile date de finlandezi atunci când au plecat din Bochum (Germania) şi bacşişul pe care l-au aruncat, din fugă, muncitorilor români. Reamintim câteva dintre facilităţile de care au beneficiat finlandezii, din partea statului nostru: scutirea de impozit, pe termen de 5 ani (n-au dat nimic la stat, timp de 3 ani, cât au produs), o infrastructură redutabilă (care le-a asigurat condiţii optime pentru a produce în plin şi cu maximum de foloase) etc. Acum, escrocii de la Nokia vor să mute fabrica respectivă tocmai în India, unde încearcă să dea o nouă lovitură. revenim.

Sursa: Tricolorul

Un siloz de cereale recent achiziţionat de Cargill în Drobeta Turnu Severin a fost deschis oficial de Martin Schuldt, şeful de afaceri Cargill în România, la un eveniment la care au participat Marius Bălu, preşedintele Consiliului Judeţean Mehedinţi, autorităţile locale, angajaţi Cargill şi clienţi.

Noul siloz, acum pe deplin operaţional, permite Cargill să colecteze şi să stocheze cereale produse de fermierii din Mehedinţi şi judeţele din jur, cum ar fi Dolj, Caraş – Severin şi Timiş.

Cargill este activă în industria românească de cereale şi seminţe oleaginoase din 1996. De atunci, compania a facut o serie de investiţii importante şi astăzi are aproximativ 750 de angajaţi în ţară. Silozul Drobeta, reactivat pentru prima dată din 1999, va contribui la operaţiunile existente ale Cargill, prin extinderea reţelei de aprovizionare curentă a companiei şi a acoperirii pentru România şi străinătate. În plus, volumul de stocare de 44.000 tone metrice va creşte capacitatea operaţională a silozurilor Cargill în România cu 8% şi va contribui la conectarea industriei cerealelor din vestul României la noi pieţe, datorită apropierii unităţii faţă de Dunăre.

Silozul va angaja până la 20 de persoane, pe lângă locurile de muncă indirecte create prin programul de modernizare.

Sursa

Deci trebuie să vină o multinaţională americană, ca să depoziteze cerealele noastre şi să facă comerţ (speculă) cu ele, pentru că noi nu suntem în stare! Astfel străinii ajung să ne controleze până şi hrana zilnică, pâinea noastră cea de toate zilele. Oferă amărâţilor de români câteva zeci de locuri de muncă şi fac profituri de miliarde de dolari din speculă cu cerealele noastre.

Azi nu prea m-am ocupat de blog, de fapt nu prea am intrat pe Internet, deoarece am avut multă treabă şi am fost mai tot timpul pe drumuri.

Printre altele, am făcut încă o încercare de a-mi ridica de la facultate diploma de licenţă. Prima dată am fost săptămâna trecută, când, din întâmplare, m-am întâlnit la secretariat  chiar cu profesorul care se ocupă cu eliberarea respectivelor diplome.

Acesta m-a întrebat dacă am făcut până acum vreo cerere pentru eliberarea actului. I-am spus că nu şi atunci mi-a cerut numele şi l-a scris pe un post-it. Apoi mi-a spus că miercurea viitoare, adică azi, pot veni să ridic diploma de licenţă, foaia matricolă şi diploma de bacalaureat. Am întrebat dacă mai trebuie să mă duc să fac cerere la biroul de eliberare al diplomelor şi mi-a spus că nu mai este nevoie.

Azi m-am dus încrezător să îmi iau diploma şi după ce am stat cam o jumătate de oră la rând, la ghişeu duduia de acolo m-a întrebat dacă am făcut cerere. I-am spus că nu şi atunci mi-a zis că în acest caz diploma nu este gata.

I-am povestit atunci treaba cu profesorul care m-a asigurat că nu mai e nevoie de cerere. Şi ce credeţi că îmi spune tipa? „Aaa, păi dacă a scris pe un post-it înseamnă că a uitat!” În concluzie, având în vedere că mâine e şedinţă cu decanul, iar poimâine e vineri şi nu se ştie dacă domnia sa va veni, urmează să sun luni, pentru a afla dacă diploma e gata marţea viitoare.

Dar de fapt nu ăsta e subiectul principal aici. Altceva vreau să scot în evidenţă. Vedeţi voi, de când nu mai am şefi şi nu mai sunt într-un mediu în care predomină filosofia corporatistă, în care angajatul este un roboţel întors cu cheia, aflat mereu în priză, agitat şi veşnic în criză de timp, am învăţat să fiu mereu calm, relaxat şi cât mai răbdător, asemeni unui bătrân înţelept zen budist.

Nu traversez strada pe roşu, sau la limita dintre verde şi roşu, nu mă uit din minut în minut la ceas, nu fac scandal că rândul la poştă sau în alt loc merge prea încet etc. Îmi fac timp să admir cerul senin, copacii, păsările, oamenii de pe stradă, pe scurt, caut să trăiesc în ritmul milenar al naturii şi să nu mă las târât de tăvălugul societăţii consumerist-capitaliste în care oamenii sunt antrenaţi tot mai mult.

Aşa că mi s-a părut amuzant să văd lumea adunată acolo, la coadă la diplome, cum se agită şi se dă de ceasul morţii, pentru că trebuie să aştepte 20-30 de minute, pentru a ridica o bucată de hârtie, de care oricum nu au nevoie uregent. Unii vociferau că s-au învoit de la serviciu, alţii că de ce a durat atât de mult, de la examenul de licenţă şi până acum, eliberarea diplomelor, alţii erau supăraţi că li s-au pierdut fotografiile şi trebuie să facă altele…

Eu eram foarte liniştit, deşi mai aveam treabă în alte două locuri după aceea, ba mai spuneam şi câte o glumă din când în când, ca să trecă timpul mai repede.

Când am plecat, am observat că mulţi dintre cei grăbiţi şi agitaţi erau cu maşina personală. Eu venisem cu RATB-ul şi după aceea m-am dus până în centrul oraşului pe jos. Vremea era superbă, Soarele pe cer nu se grăbea deloc, păsărelele ciripeau vesele prin copaci şi cred că nici ele nu se grăbeau undeva, numai oamenii se purtau de parcă şi-ar trăi ultima zi pe acest pământ şi trebuie să îşi rezolve toate probleme vieţii în puţinele ore care le-au mai rămas.

Singurele care păreau să nu aibă nicio grijă erau două prostituate, care stăteau la o terasă cu un tip ce vorbea în italiană, arătându-le ceva într-o carte…

Fiţi atenţi la versuri pentru că ăsta este viitorul omenirii! Întreaga planetă va deveni o imensă corporaţie unde vor trudi 6 miliarde de roboţei spălaţi pe creier.