Observ de mai mult timp, cum acest flagel al nerăbdării se întinde tot mai mult în jurul meu. Indiferent că este vorba de tineri, vârstnici, bărbaţi, femei, copii, bogaţi, săraci, şoferi, pietoni, şefi sau subalterni, toţi se comportă de parcă au intrat zilele în sac şi nu mai au de trăit decât puţin timp.
Şoferii nu au răbdare să stea la semafor şi să respecte regulile de circulaţie. Călătorii cu RATB-ul sau cu metroul nu au răbdare să îi lase pe cei din vehicule să coboare înainte ca ei să urce. Dacă cineva stă la vreun rând mai mult de 2 – 3 minute începe să facă crize de isterie şi să urle. Tinerii şi nu numai, nu au răbdare să strângă banii necesari pentru a achiziţiona ceva mai scump şi fac credite. Puştii din licee şi şcoli generale ard de nerăbdare să facă sex. Colegii de serviciu, când îţi cer să faci ceva, nu au răbdare să termini şi te bat la cap încontinuu întrebându-te dacă ai terminat. Toată lumea arde de nerăbdare să câştige cât mai mulţi bani, fără efort, pentru a-şi putea satisface capriciile şi plăcerile de moment. Toată lumea vrea excursii în străinătate, maşină, mobil de fiţe, distracţii.
Există în psihologie un parametru numit toleranţă la frustrare. Acesta ne indică gradul de maturizare al unui individ şi reflectă măsura în care persoana respectivă poate suporta amânarea satisfacerii unor dorinţe sau necesităţi. În copilărie toleranţa la frustrare tinde către zero, dar pe măsură ce creştem, datorită educaţiei şi limitărilor impuse de societate, aceasta ajunge la un nivel care este considerat acceptabil pentru un adult.
Societatea de consum însă, prin mass-media şi publicitate are tendinţa să ne regreseze psihic la stadiul de copil răsfăţat, care urlă şi bate din picior la cel mai mic disconfort resimţit. Fiind bombardaţi zilnic cu zeci şi zeci de mesaje care ne îndeamnă să cumpărăm… să cumpărăm… să ne satisfacem orice capriciu aici şi acum, ne este creată această nerăbdare artificială. Apoi prin ştiri în care ne sunt prezentate numai aspectele urâte ale vieţii, numai crime, accidente, catastrofe şi dezastre naturale sau tot felul de infracţiuni, ne este insuflată în subconştient teamă şi ideea că lumea în care trăim este periculoasă şi nesigură. Deci trebuie să ne trăim viaţa ca şi cum clipa de faţă ar putea fi ultima din viaţa noastră!
Prin stimularea neîncetată a acestor două instincte primare, dorinţa şi teama, suntem transformaţi treptat într-o turmă de jalnice animale, impulsive şi lacome, care nu se pot stăpâni şi nu pot acţiona raţional.
Mai e o cauza: lipsa totala de perspective pentru viitor.