Adrian Ciubotaru, acest Mihaela Rădulescu al blogosferei

Cine nu a auzit de Mihaela Rădulescu?! A fost activist politic, a fost căsătorită de vreo 3 ori, a fost realizator, moderator, producător de emisiuni tv, regizor, actriţă de teatru şi film, a practicat diverse sporturi extreme, a călătorit, a scris cărţi, s-a implicat în tot felul de campanii şi acţiuni umanitare, a făcut şi face afaceri.

Ai spune că este o persoană motivată de foarte multe pasiuni şi are o mare energie creatoare. Dar pasiunea cea mai mare a Mihaelei Rădulescu şi poate singura adevărată este propria persoană. Tot ce face vedeta este menit să o menţină permanent în centrul atenţiei şi o ajută să-şi reconfirme mereu, sieşi şi întregii lumi că este o persoană foarte specială, importantă şi mai ales, superioară celorlalţi.

Cea mai bună dovadă în acest sens este faptul că nu a rezistat prea mult în umbră, după retragerea din viaţa publică şi plecarea la Monte Carlo, unde era doar un om printre oameni. Nu după mult timp s-a reîntors în ţară pentru a participa în calitate de moderator onorific la diverse emisiuni şi manifestări.

Adrian Ciubotaru pare să fie varianta masculină a Mihaelei Rădulescu, aplicată de data aceasta la blogosferă şi mediul online. El caută să-şi creeze un fel de cult al personalităţii, crezând că este un erou civilizator al zilelor noastre. Crede că are menirea unui Rama, Mahatma Gandhi, Buddha sau Iisus pe această planetă, dar nu realizează că aceşti mari comunicatori şi reformatori ai lumii erau devoraţi până la uitarea totală de sine de crezul şi cauza lor. Adrian Ciubotaru însă urmăreşte propria faimă şi recunoaştere socială, folosind diverse cauze doar pentru a-şi reactualiza şi amplifica ego-ul, la fel ca în cazul Mihaelei Rădulescu.

Bloggerul filosof iniţiază şi promovează o serie de proiecte sociale, numai pentru a-şi satisface propria vanitate şi plăcere de a manipula mase de oameni care aderă la cauzele sale. Valoarea sa trebuie reconfirmată permanent prin aceste acţiuni, prin articolele sale de pe blog, sau alte publicaţii şi prin apariţii la televiziune, pentru că altfel, ego-ul său s-ar dezumfla şi ar ajunge la dimensiunile normale, acelea ale unui om obişnuit.

Lui Adrian Ciubotaru îi place să manipuleze oamenii şi de aceea este interesat de literatură ce tratează subiecte începând cu seducerea femeilor în cluburi şi până la marketing, sociologie, psihologie socială sau filosofie. Dar ceea ce contează pentru el nu este atât pasiunea pentru aceste domenii, cât utilitatea lor în atingerea scopurilor sale de câştigare a faimei şi recunoaşterii publice.

Proiectul său cel mai susţinut şi mediatizat este “Lecturi urbane”. Mie mi s-a părut de la început o aberaţie, din mai multe motive.  În primul rând, pentru că susţine cititul în public în zone urbane. Spaţiul public la oraş este deja unul de alienare. Oamenii, în marea lor majoritate, nu se cunosc şi se ignoră reciproc deşi sunt foatre mulţi şi foarte aproape fizic unul de altul. Acest spaţiu ar trebui să fie unul al comunicării interumane, al socializării, al discuţiilor. Dacă fiecare stă cu căştile pe urechi şi citeşte o carte, încercând să ignore totul în jurul său, alienarea creşte şi mai mult. Oricum oamenii citesc din plin la metrou, în mijloacele de transport în comun sau prin parcuri. Şi dacă au nevoie de cărţi le cumpără, nu aşteaptă să le primească de la adepţii lui „guru” Ciubotaru.

În al doilea rând, cititul în public este ineficient, pentru că, cel puţin instinctiv, trebuie să fi tot timpul atent la mediul înconjurător, concentrarea fiind mai dificilă decât în cazul când citeşti în liniştea căminului, sau a unei biblioteci.

În al treilea rând este important şi ce citeşti, nu numai cititul în sine. Dacă citeşti doar romane poliţiste, erotice sau de  aventuri, sau nu-ştiu-ce tâmpenii subversive şi avandgardiste, nu te alegi cu nimic de pe urma cititului.

Ceea ce am scris până acum sunt doar opinii personale şi nu afirm că sunt absolute şi valabile pentru toată lumea. Poate că unii îl consideră pe Ciubotaru un tip simpatic, inimos, unora le plac proiectele lui şi se simt bine atunci când participă la acţiunile organizate de el.  Eu rămân la părerea mea şi folosind un termen anglo-american pot spune că Adrian Ciubotaru este “fake”.