Teoretic casa în care locuieşti, căminul, ar trebui să fie un loc al liniştii, al relaxării, un refugiu care să te scoată din agitaţia şi zbuciumul vieţii cotidiene. Dar în practică lucrurile nu stau tocmai aşa, mai ales dacă stai la bloc. Asta este valabil cel puţin pentru mine.
Deasupra mea locuieşte o familie de ţigani, evident, toţi pensionaţi la termen, pe caz de boală sau fără ocupaţie. Principalul stres la care mă supun zilnic este acela că dau muzica foarte tare, atât de tare încât uneori lustra din tavan se clatină la propriu. Pe lângă faptul că e foarte tare mai sunt torturat şi de faptul că trebuie să ascult forţat, zi de zi, pe Florin Salam, Adrian Minune şi alte chestii care mă dezgustă total. Bineînţeles că situaţia nu s-a putut rezolva, nici cu vorba bună, nici cu scandal, nici cu amendă, nici cu afiş pus de administrator în scara blocului… Acum vecinii s-au cam obişnuit cu gălăgia.
Pe lângă problema cu muzica, mai sunt şi alte lucruri, mai mărunte, dar la fel de neplăcute pe care trebuie să le suport. Oamenii respectivi au obiceiul să facă duş sau să spele rufe pe la 2 – 3 noaptea! Nu ştiu, probabil o fi vreo tradiţie de-a lor!… Dacă nu fac duş, atunci se uită la televizor cu sonorul dat tare, se ceartă şi zbiară unul la altul, sau trântesc din când în când diverse obiecte pe podeaua de gresie, trezindu-mă din cel mai dulce somn. În balcon găsesc uneori, mucuri de ţigară sau diverse ambalaje alimentare, iar dacă ies pe geam şi nu sunt atent, mă pot trezi cu scrum de ţigară în cap, sau, mai rău, chiar cu o flegmă. Mai sunt apoi şi inundaţiile din baie, când li se înfundă cada… mă opresc aici ca să nu semăn prea mult cu o pensionară arţăgoasă. 😆
A doua categorie de vecini stresanţi sunt cei obsedaţi de renovări, reparaţii şi îmbunătăţiri în apartament. Aceştia schimbă gresia şi faianţa din baie cam de două ori pe an şi găsesc tot timpul câte o ocazie să îşi mai pună în funcţiune maşina de găurit cu percuţie, chinuind bătrânii şi obosiţii pereţi de beton comunist. Dacă nu găsesc de lucru la ei în casă se duc pe la alţii: „Vecine, nu ai ceva de găurit?”
Urmează ţăranii cu alarme ieftine la maşină, care pornesc la orice adiere de vânt, sau când sunt atinse de coada pisicii. 😆 Seara vine rândul cocalarilor raşi în cap, în trening şi cu ochelari de soare pe întuneric, care se bat pe locurile de parcare. Dacă unul din ei îşi găseşte locul ocupat, începe să claxoneze ore întregi, până îşi dă seama cel vizat că lui i se adresează, după care începe confruntarea: „Te rup, te tai, eşti şmecher… etc.” După care, a doua zi, o iau de la început.
Tot cocalarii cu trening mai au obiceiul să zbiere când coboară pe scări, fie la nevastă fie la vreunul de-a lor, să strige şi să fluiere din stradă pe cineva, ca să demonstreze că lor nu le pasă de nimeni şi de nimic. Nu este indicat să le faci observaţie, pentru că vei fi şi tu luat cu, „Te rup, te tai, eşti şmecher… etc.”
De departe, cele mai penibile şi enervante fiinţe sunt două individe, o puştoaică şi maică-sa, care s-au mutat recent la ultimul etaj. Fiinţele astea, mai mereu urcă şi coboară scările cu câte un geamantan din ăla uriaş, cu rotile şi cu un mâner lung, care am auzit că se numeşte troler. La coborâre îl târăsc după ele şi la fiecare treaptă se aude poc, poc, poc… La urcare îl iau pe sus, amândouă, dar au un stil ciudat de a urca scările, în stilul pasului de defilare al armatei sovietice, cu piciorul ridicat la 90 de grade şi apoi prăvălit cu toată greutatea corpului pe trepte, de zici că a intrat Godzilla în bloc!
Stau adesea şi visez cu ochii deschişi – la fel ca personajul din filmul Brazil, pe scaunul de tortură – cum ar fi să am o casă pe pământ, la ţară, sau undeva la munte, la aer curat şi linişte. Şi acolo să stau la pândă cu puşca cu sare şi să pun pe fugă orice nesimţit care se apropie la mai puţin de 50 de metri de casa mea. 😆