Când a fost întrebat de jurnalişti cum comentează faptul că mulţi dintre românii aflaţi în Japonia s-au plâns de faptul că nu au avut bani pentru transportul în ţară, deşi au dorit să revină în România, Emil Boc a spus că „nu se pot face acte de caritate pe bani publici. Trebuie să existe un echilibru atunci când este vorba de utilizarea banului public”.
Ce a uitat Boc să spună a fost că preţul oferit de stat pentru biletul de avion era 1.000 de euro pentru adulţi şi 500 de euro pentru copii, în condiţiile în care costul obişnuit al unei astfel de călătorii este în jur de 700 de euro. Dar aşa cum spunea şi ministrul Teodor Baconschi, românii din Japonia au venituri mari şi îşi permit. Cu ocazia asta, probabil s-a gândit şi statul să facă un mic ciubuc, sub pretextul carităţii.
Modul în care acest pitic greţos numit Emil Boc repetă ca un papagal lozinca gravată pe propriul creier, cu fierul roşu, de stăpânul său de la Cotroceni, mă umple de indignare şi de scârbă. De câte ori trebuie să-şi ascundă incompetenţa şi lipsa de responsabilitate, acest lacheu penibil, bagă placa lui Băsescu, cu statul anti-social, care nu dă de pomană, nu ajută, nu are responsabilităţi faţă de cetăţeni, dar ştie să încaseze taxe cu neruşinare.
Statul nu poate şi nu trebuie să ajute poporul cu banii încasaţi de la popor, pentru că banii respectivi trebuie să burduşească buzunarele portocalii. Aşa că, pentru a justifica lipsa de grijă şi de respect faţă de cetăţeni, guvernul Băsescu-Boc invocă mereu reforma statului social, care ar încuraja în prezent lenea şi nemunca.
În acest scop, creează o dezinformare grosolană, prin care încearcă să convingă cetăţenii că România este un stat de asistaţi social, când în realitate lucrurile nu stau aşa. Dovada acestei minciuni am găsit-o într-un articol din Cotidianul:
Un raport al Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii al Academiei Române arată că în România cheltuielile sociale publice sunt subdimensionate în comparaţie cu celelalte ţări europene. Studiul îi dă peste nas lui Emil Boc, care a susţinut mereu că acestea sunt supradimensionate.
Din acelaşi articol mai putem afla că pentru anii 2000 – 2007, statul român a ţinut cheltuielile sociale la cel mai scăzut nivel din Europa, sub 17% din PIB, iar în 2008, a alocat domeniului social doar 37,3% din totalul cheltuielilor publice, ceea ce ne plasează pe penultimul loc în Europa, înaintea Letoniei (32,5%). Asta în timp ce în Germania totalul cheltuielilor publice s-au ridicat la 63,4% din PIB în aceeaşi perioadă.
Din raport aflăm şi modul în care guvernanţii creează impresia unui buget pentru cheltuieli sociale supradimensionat.
Cel mai probabil, la origine este o eroare materială a Ministerului Finanţelor, care clasifică toate cheltuielile cu destinaţie socială drept asistenţă socială. Confuzia birocratică a fost preluată şi în discursul politic.
De exemplu, în vreme ce alte state consideră învăţământul o investiţie în forţa de muncă, la noi este considerat o cheltuială socială, la fel ca şi serviciile de sănătate, de care depinde vigoarea naţiunii.
Şi astfel, prin ticăloşii de acest gen suntem făcuţi să credem că statul cheltuieşte prea mult pentru asistenţa socială, în vreme ce, în realitate, acesta nu-şi onorează nici măcar obligaţiile legitime faţă de plătitorii de taxe şi impozite.