Am deseori ocazia să urmăresc, pe Facebook, pe bloguri sau pe diverse forumuri, dezbateri aprinse între auto-numiţii atei şi aşa-numiţii credincioşi ultra ortodocşi. Tema fundamentală este, fireşte, existenţa lui Dumnezeu şi veridicitatea celor scrise în Biblie.
Greşeala gravă şi fatală pe care o fac ateii, dar de multe ori şi credincioşii este că încearcă să raţionalizeze credinţa, folosind argumente logice, explicaţii ştiinţifice, pentru a demonstra lucruri legate de credinţă.
Astfel, scepticii materialişti aduc în discuţie, de exemplu, problema milioanelor copii din lume care mor de cancer şi Dumnezeu permite asta, sau consideră ridicol să crezi că destinul tău este dirijat de nu moş cu barbă albă şi aureolă care te priveşte din cer, ori că este ilogic ca Dumnezeu să-şi sacrifice unicul fiu de dragul omenirii etc.
Pe de altă parte, credincioşii caută să-şi teoretizeze credinţa, să caute interpretări ale cărţilor sfinte şi să le aplice în lumea materială, a vieţii de zi cu zi, caută argumente logice, pentru lucruri care ţin doar de credinţă şi ajung în final să transforme credinţa într-o ştiinţă cu reguli, definiţii şi clasificări.
Ceea ce nu înţeleg nici ateii şi nici credincioşii este faptul că religia şi deci credinţa, nu ţin de raţionament, de deducţii şi calcule logice, prin care căutăm să stabilim adevăruri ştiinţifice, ci urmează o logică proprie, a inimii şi a sufletului, care poate fi de-a dreptul absurdă dacă o judecăm în conformitate cu logica abstractă a minţii.
Credinciosul nu trebuie să demonstreze cu argumente existenţa lui Dumnezeu; el are sentimentul existenţei şi prezenţei Divine în viaţa lui, el crede, simte şi aceste lucruri nu pot fi contestate prin judecăţi şi raţionamente. În timp ce ştiinţa şi raţiunea urmează logica creierului, religia şi credinţa urmează logica inimii şi aceste două lucruri nu se pot amesteca.