FMI şi „consensul de la Washington”

Înainte de ascensiunea valului recent de guverne progresiste, ţările din America Latină ani de zile au urmat politici „neoliberale” sau „consensul de la Washington”. Concepută de economişti oficiali din SUA şi promovată de către instituţiile financiare internaţionale, inclusiv Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Mondială, doctrina neoliberală ocoleşte intervenţia guvernului în economie în multe domenii (cum ar fi sănătatea şi educaţia). Deşi adesea denumite politici de „piaţă liberă”, măsurile neoliberale promovează, de fapt practici selective de „piaţă liberă” (cum ar fi eliminarea taxelor şi impozitelor), în timp ce de multe ori impun alte protecţii de piaţă (cum ar fi brevetele şi drepturile de autor). Economişti şi factorii de decizie politică impun de multe ori politicile neoliberale ca drumul definitiv către dezvoltare şi prosperitate economică, dar după decenii de aplicare a „Consensului de la Washington”, în America Latină (şi în majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare), între anii ’80 şi ’90, a existat o puternică prăbuşire a creşterii economice şi a diferiţilor indicatorii-cheie ai sănătăţii acesteia.

Principalul creator al acestei ideologii a fost economistul de la Universitatea din Chicago, Milton Friedman. Friedman şi discipolii săi au apărut ca o reacţie la politicile economice etatiste, pro-guvernamentale care au predominat în mare parte a lumii în perioada postbelică. Aceşti gânditori de la „Şcoala de la Chicago”, au argumentat că guvernul, prin poziţionarea sa în calea forţelor pieţei, a fost un obstacol în calea prosperităţii economice.

Ajustări structurale

Pe măsură ce ideologia neoliberalismului a migrat de la nivelul academic în sfera politică, FMI şi Banca Mondială au preluat conducerea în calitate de apărătorii săi principali. Ţările care aveau probleme economice şi nevoie de finanţare externă au fost solicitate – şi adesea constrânse – în adoptarea programelor radicale ale reformelor neoliberale, cunoscute sub denumirea de programe de ajustare structurală (PAS). FMI, în special, a devenit gardianul finanţelor internaţionale. FMI a acţionat ca şef de facto al cartelului creditorilor, deoarece parafa sa a fost de obicei necesară pentru ca ţările să acceseze credite internaţionale sau împrumuturi de la Banca Mondială şi alte instituţii. Departamentul Trezoreriei SUA, la rândul său a menţinut – şi continuă să menţină – un veto efectiv asupra deciziilor FMI, prin puterea sa de vot cu privire la Comitetul executiv de conducere.

PAS au fost semnate de multe ori în spatele legislaturilor naţionale şi cu puţină transparenţă sau răspundere publică. Un model timpuriu de program de reforme neoliberale, de exemplu, a fost în Chile în timpul anilor ’70 sub dictatura brutală a generalului Augusto Pinochet. Generalul Pinochet a solicitat sfaturi de la Milton Friedman şi de la mai mulţi economişti chilieni care au studiat în cadrul grupului lui Friedman, cunoscut în Chile şi ca „băieţii din Chicago”. Aceştia, la rândul lor i-au înmânat lui Pinochet un plan radical cu privire la modul de restructurare a economiei din Chile.

Principalul argument din spatele PAS a fost că suferinţa pe termen scurt a politicilor de ajustare economică ar dezlănţui energia productivă a pieţei libere, antrenând pe termen lung ţara pe calea creşterii şi dezvoltării economice. Din păcate, aceste politici economice de şoc au condus la ceva mai mult decât doar un pic suferinţă pe termen scurt, provocând grave efecte sociale negative şi nereuşind să ofere o creştere economică robustă. De fapt, două decenii de reforme neoliberale în America Latină au coincis cu un eşec de proporţii istorice al creşterii economice în comparaţie cu ultimele două decenii. Între 1960 – 1980 venitul real pe cap de locuitor a crescut cu 82% în timp ce între 1980 – 2000 acesta a crescut doar cu 9%.

„Comerţ liber”

Reţeta standard neoliberală cerea: (1) „comerţ liber”, (2) privatizare, (3) tăieri de cheltuieli guvernamentale, (4) dereglementare şi (5) deschiderea pieţelor financiare. „Comerţul liber” a făcut un pas important înainte în 1994, prin înfiinţarea Acordului Nord-American de Liber Schimb (NAFTA), acordul comercial cel mai ambiţios şi de anvergură până în prezent ce se întinde din Canada până în Mexic. În următorii ani numeroase „acorduri de liber schimb” (ALS) au fost semnate, inclusiv unul între SUA şi Chile. În 2005, America Centrală şi Republica Dominicană au mers pe urmele Mexicului, semnând Acordul de liber schimb Republica Dominicană-SUA şi America Centrală (DR-CAFTA).

În cadrul unui acord de liber schimb ţările acceptă să scadă taxele şi alte „bariere în calea comerţului”. Acest lucru ar trebui să reducă preţul de import şi să favorizeze consumatorii, dar, de asemenea, expune producătorii locali concurenţei neloiale din partea Nordului. Mii de fermieri mexicani, de exemplu, au constatat că nu pot concura cu preţul porumbului din SUA, importat brusc în cadrul NAFTA şi au fost nevoiţi să caute alte modalităţi de a-şi câştiga traiul – în fabrici de îmbrăcăminte, de exemplu, sau peste graniţă, în SUA. Statele Unite au planificat să extindă aceste acorduri comerciale, de-a lungul întregii emisfere, cu o „Zonă de Liber Schimb a Americilor”. Această idee a fost în cele din urmă respinsă, după summit-uri anterioare eşuate, în Argentina, în 2005  – o bilă neagră pentru politica administraţiei Bush în America Latină.

Un alt aspect important al PAS a fost liberalizarea financiară, pentru a permite libera circulaţie a capitalurilor între ţări. În timp ce, în principiu, acest lucru ar fi trebuit să conducă la o creştere şi stabilitate economică mai mari, numeroase ţări care şi-au deschis economiile la pieţele financiare internaţionale au devenit vulnerabile şi unele au suferit crize financiare severe.

Rezistenţă faţă de FMI

Aceste PAS au întâlnit frecvent rezistenţa maselor populare, care a luat uneori forma unor „revolte FMI”. Unele dintre cele mai binecunoscute „revolte FMI” au avut loc la sfârşitul anilor ’90 , în Asia de Sud, pe măsură ce crizele financiare s-au răspândit, lăsând milioane de oameni dintr-o dată sărăciţi. În Indonezia, de exemplu, revolta a început în 1998, după aderarea la politicile mandatate de FMI, de forţare a creşterii accentuate a preţului combustibilului. Aceste creşteri ale preţurilor au lovit deosebit de dur oamenii săraci şi muncitorii, care deja suferiseră din cauza scăderii veniturilor reale şi şomajului în spirală – de asemenea, în mare parte din cauza politicilor FMI.

În Argentina, sprijinul FMI pentru un curs de schimb supraevaluat a condus la o recesiune severă şi apoi, în cele din urmă, la colapsul economic, la sfârşitul anului 2001. Revoltele care au urmat, soldându-se cu  27 de oameni morţi, l-au forţat pe preşedintele Fernando de la Rua să demisioneze în decembrie 2001. În următoarele zece zile Argentina a avut o succesiune de patru preşedinţi diferiţi, deoarece protestele în masă şi revoltele au forţat demisia preşedinţilor unul după altul.

Revolta FMI din Venezuela, din 1989, a fost cunoscută sub numele de „Caracazo” şi, ca şi în cazul Indoneziei, a fost provocată de o majorare a preţului la combustibil. În revoltele care au urmat, preşedintele Carlos Andres Perez a apelat la trupe de intervenţie şi cel puţin sute, dar probabil mii de oameni (numărul nu este cunoscut) au fost ucişi după ce militarii au tras asupra civililor. „Caracazo” a fost un punct de cotitură crucial în istoria Venezuelei, polarizând societatea şi catalizând sprijinul pentru a pune capăt vechiului sistem politic şi stabilirea bazelor susţinerii populare pentru Chavez şi mişcarea sa politică, atunci când a apărut trei ani mai târziu.

În urma politicilor dezastruoase ale FMI, în anii ’90 şi-a făcut apariţia la nivel mondial „mişcarea pentru justiţie mondială”, compusă din grupuri de ţărani, sindicate, reţele de activişti, organizaţii non-guvernamentale (cum ar fi, de exemplu, „Jubilee USA”, „Bretton Woods Project” şi „Focus on the Global South”, ecologişti, precum şi alte mişcări sociale din întreaga lume). În acelaşi timp, multe naţiuni în curs de dezvoltare au început să se distanţeze de Fond, căutând metode alternative prin care să se asigure împotriva problemelor economice, în afară de ceea ce ele au văzut ca fiind amestecul Washingtonului. În America Latină, apariţia Venezuelei, ca sursă alternativă de finanţare regională, a permis unor ţări, în special Argentinei, să-şi achite datoriile la FMI mai devreme.

Un nou FMI?

Confruntându-se cu perspectiva de a deveni complet lipsit de relevanţă în sistemul financiar mondial, FMI a întreprins un proces intern de reformă. Cu numirea noului director executiv, fostul ministru de finanţe francez Dominique Strauss-Kahn în 2007, FMI a modificat mare parte din cadrul pentru împrumuturile sale şi a schimbat public câteva poziţii ale politicii sale. Mulţi comentatori au interpretat această schimbare la faţă ca începutul unui nou FMI sau un ” FMI 2.0 „, aşa cum Peter Gumbel a comentat în revista Time.

Dar, în ciuda recentei campanii de relaţii publice a FMI şi noilor sale poziţii politice, se pare că vechile obiceiuri mor greu. De exemplu, în timpul recesiunii globale recente, FMI a anunţat cu surle şi trâmbiţe ca a renunţat la opoziţia îndelung susţinută faţă de politicile anti-ciclice de combatere a recesiunii (creşterea cheltuielilor în timpul declinului pentru a mobiliza şi stimula cererea agregată în economie). Cu toate acestea, realitatea programelor FMI în ţările în curs de dezvoltare este destul de diferită. Un studiu recent al politicilor FMI, în timpul recesiunii mondiale actuale, arată că 31 din 41 de ţări, având programe FMI, au pus în aplicare politici pro-ciclice (asta înseamnă, politici preconizate să afecteze creşterea economică şi să crească şomajul). Acest lucru indică un standard dublu flagrant: conform FMI, politicile de stimulare a creşterii sunt acceptabile pentru ţările bogate, dar nu şi pentru ţările în curs de dezvoltare.

Sursa