Privatizarea căilor ferate în Marea Britanie a început în 1993 sub guvernul conservator condus de John Major. Aceasta a fost condiţionată şi de Directiva UE 91/440, care stabilea cadrul şi cerinţele pentru căile ferate din Europa, menite să permită accesul la operaţiunile deschise pe liniile de cale ferată de către societăţi, altele decât cele care deţin infrastructura feroviară. Fac aici o paranteză şi menţionez faptul că această directivă tâmpită a dus şi la fragmentarea şi distrugerea CFR în ţara noastră.
Rezultatul privatizării sistemului feroviar britanic s-a dovedit a fi un dezastru total: explozia preţurilor la biletele de tren, creşterea numărului accidentelor de cale ferată şi supraaglomerarea trenurilor de călători. Toate acestea fiind rezultatul lăcomiei şi goanei după profit a companiilor private, care au preluat afacerea din mâinile statului.
Ziariştii britanici de la The Guardian, se întreabă azi, “cum se poate ca un serviciu destinat să aducă beneficii pentru milioane de cetăţeni, se află în situaţia de a-i sărăci şi de ce este clasa politică hotărâtă să lase asta să continue”?
Raportul feroviar Roy McNulty a fost un spectacol trist, elefantul din cameră fiind atât de enorm încât este o minune că a găsit spaţiu pentru a respira. Comandat de laburişti, dar făcut public în coaliţie, acesta a descoperit că, costurile sistemului nostru fragmentat au creat un „decalaj de eficienţă” de 40% faţă de vecinii noştri continentali şi de căile lor ferate în cea mai mare parte naţionalizate. Sectorul financiar nu este singurul loc unde piaţa a eşuat.
Constatând acest dezastru şi numeroasele dezavantaje şi costuri suplimentare, britanicii se gândesc deja serios la renaţionalizarea căilor ferate.
Se estimează că circa 2.000 de firme operează în prezent trenurile din Marea Britanie. După un şir de accidente fatale, culminând cu cel de la Hatfield din 2000, raportul de siguranţă a sistemului mercantilizat a ajuns la pământ. Railtrack, compania însărcinată cu supravegherea şi întreţinerea şinelor, a fost efectiv renaţionalizată, devenind Network Rail. Fragmentarea şi datoriile aflate în litigiu reprezintă o barieră serioasă pentru siguranţă.
Contrar mitului, care spune că privatizarea serviciilor publice ar aduce importante economii la bugetul statului, în cazul căilor ferate subvenţiile de la stat au crescut foarte mult şi de asemenea, pentru cetăţeni, călătoria cu trenul a devenit un lux accesibil doar celor bogaţi.
În ultimul an înainte de privatizare, căilor noastre ferate le trebuia doar 431 milioane lire sterline din subvenţii publice. Până în 2006, cifra a ajuns la peste 6 miliarde. Economiştii de la UBS au descoperit că tarifele britanice sunt acum cele mai scumpe din lume. În 2009, piatra de hotar a tarifelor de mii de lire sterline a fost depăşită pentru prima dată – un tribut adus”inovaţiei” de piaţă. Chiar şi fostul ministru conservator al Transporturilor, Philip Hammond a recunoscut că trenurile au devenit „o jucărie pentru cei bogaţi”.
De exemplu o călătorie care în Anglia costă în jur de 24,10 lire sterline, în Europa, în condiţii similare, ajunge undeva la echivalentul a 11 lire, cu toate că acolo sistemul feroviar este în mare parte naţionalizat.
Deşi preţurile au devenit astronomice, confortul călătorilor din trenurile britanice a scăzut foarte mult, deoarece companiile private, în goana lor după profit, caută să transporte un număr cât mai mare de pasageri cu un număr de trenuri mai redus.
Relativ la confort, Marea Britanie are acum trenurile cele mai aglomerate din Europa. Pasagerii ar trebui să îşi amintească faptul că, pentru operatorii de tren, supraaglomerarea este extrem de profitabilă. Cu cât mai mulţi pasageri poţi îndesa într-un singur transport, cu atât mai mult poţi creşte veniturile, având costuri mai mici: profitul. Pentru a înţelege modul în care această dinamică ar putea juca un rol în asistenţa medicală, uitaţi-vă la spitalele construite prin IFP (Iniţiativă Financiară Privată): reducerea numărului de paturi a fost o sursă primară de economii.
Acest eşec lamentabil al privatizării căilor ferate britanice demonstrează că privatizarea nu este făcută şi gândită în folosul cetăţenilor, ci pentru profitul şi avantajele sporite ale unor multinaţionale, care îşi urmăresc interesele prin intermediul birocraţilor de la Bruxelles, aflaţi în slujba lor.
Serviciile şi utilităţile publice nu sunt obiective care trebuie supuse controlului privat şi folosite ca sursă de profit pentru acţionarii unor corporaţii, ci sunt bunuri care aparţin tuturor şi de care trebuie să beneficieze fiecare cetăţean în mod egal.
Este foarte important să învăţăm o lecţie importantă din experienţa amară a britanicilor până nu este prea târziu, deoarece guvernul Ponta intenţionează deja să privatizeze până în luna iunie, la insistenţele FMI, CFR Marfă şi se pare că şi CFR Călători este pregătit pentru a avea aceeaşi soartă. Dacă pentru englezi, care au un nivel de trai mult mai ridicat decât noi, privatizarea a fost un eşec total, vă daţi seama ce efecte catastrofale va avea privatizarea transportului feroviar în România, atât pentru economie, cât şi pentru populaţie!
da eu nu cred ca i intereseaza deloc de consecinte,doar asta fac de 23 de ani,crezi ca le e greu sa vanda 2-3 intreprinderi dupa cate sute de intreprinderi poate chiar mii s-au vandut?a cerut fonduri de la UE pentru oltchim si ia refuzat,e ca si cum ai cere ajutor hotului,si asta intre timp ce restul tarilor europene baga sume imense de bani pentru a-si ajuta bancile iar noua nu ni sa permis sa ajutam CEC bank cu 300 mil euro,inca le spune „partenerii nostri internationali”