Credința obsesivă în conspirații este determinism satanic

Prea mulți clerici au pus bazele, de-a lungul secolelor, unei doctrine a determinismului satanic. O putem numi, de asemenea, teoria conspirației.

Acum Scriptura afirmă foarte clar realitatea conspirațiilor; Psalmul 2 este o declarație clasică a realităţii lor. Același psalm, cu toate acestea, subliniază cu fermitate inutilitatea lor; Dumnezeu râde la conspirațiile neamurilor nelegiuite și cheamă poporul Său să împărtășească râsul Lui.

Conspirațiile prosperă numai atunci când ordinea morală scade. În fiecare societate există infractori, hoți și criminali. Numai atunci când o societate intră într-un declin moral și colaps, acest lucru face ca aceste elemente să câştige o oarecare ascensiune. Imperiul Roman decadent a cunoscut o proliferare a cultelor care îmbrățișau revoluția, comunismul, iubirea liberă, homosexualitatea și multe altele. Când creștinătatea a intrat în declin moral, după secolul 13, din nou aceste societăți secrete criminale au început să abunde. Unele au promovat comunismul, altele au organizat proteste nud și marșuri și mai mult, altele au complotat pentru revoluție. Așa cum Schmidt observa, în epoca Reformei, „Întreaga Europă pe timpul lui Calvin a fost poluată de frății, unele din ele răspândind ‘iluminarea’ și scepticismul.” [1] Reforma și Contra-Reforma au condus la declinul temporar al acestor grupuri, care au apărut din nou, odată ce credința creștină, legea și ordinea au scăzut.

Dar cei care aduc mărturie falsă, care atribuie puteri lui Satana, ce aparțin numai lui Dumnezeu, nu se mulțumesc doar să recunoască că există conspirații. Ei merg mult mai departe. În primul rând, ei atribuie conspirațiilor o ordine morală și o disciplină ceea ce este o imposibilitate. Satan nu poate construi sau crea; el este doar un distrugător, un criminal, iar el are putere numai în măsura în care ne lepădăm de adevărata putere a lui Dumnezeu. Uniunea Sovietică, pentru a cita o guvernare conspirativă internațională, este o organizaţie coruptă, confuză și radical incompetentă. Aceasta a avut nevoie de ajutorul repetat al altor țări, plus jaful imperialist, pentru a putea supraviețui. Relaxarea de pe timpul lui Hoover, a anilor 1920, recunoașterea lui Roosevelt din anii 1930 și susţinerea sa continuă au ținut-o în viață. Problema comunistă nu este puterea sa malefică și abilitatea, ci mai degrabă prăbușirea morală constantă a bisericilor și națiunilor creștine și apostazia lor radicală.

În al doilea rând, puterea răului este slabă și limitată; este sub controlul lui Dumnezeu și este flagelul Lui asupra națiunilor. Slăbiciunea conspirațiilor malefice înseamnă că ele pot ocupa în mod normal doar un spaţiu vid. Rădăcinile puterii sovietice sunt în decăderea morală a Rusiei și creștinismul său cianotic; victoriile sovietice din țările baltice sunt rezultatul poziției compromise moral a aliaților occidentali, care au vândut aceste țări.

În al treilea rând, cheia pentru depășirea conspirațiilor malefice nu este o concentrare pe malefic, ci pe reconstrucția divină. Unul dintre păcatele pe care Iisus Hristos le-a condamnat la unii membri ai bisericii din Tiatira a fost preocuparea lor pentru studiul „adâncurilor Satanei”, care poate fi tradus ca „explorarea lucrurilor adânci sau ascunse ale lui Satan” (Apocalipsa 2:24). Mișcările non-creştine conservatoare sunt dedicate radical studierii sau explorării lucrurior adânci ale lui Satan ca și cum acestea ar fi cheia viitorului.

În al patrulea rând, implicită în toate acestea este credința, așa cum s-a menționat, în determinarea satanică, ceea ce face din aceşti conservatori, sataniști neclintiți. Să negi puterea suverană a conspirațiilor este una dintre cele mai sigure modalități de antagonizare a multor oameni, care vor argumenta apoi cu pasiune religioasă pentru puterea suverană, predestinată a lui Satan. Ei vor insista că fiecare act național și internațional este o conspirație atent planificată și manipulată, toate fiind guvernate după un plan principal sau complot și de un consiliu general secret. Faptul că există complotiști și planuri, și sunt multe, poate fi garantat dar creștinii trebuie să aibă în vedere deșertăciunea acestora. Ei se înfurie în zadar; ei „îşi imaginează un lucru iluzoriu” atunci când complotează împreună împotriva Domnului și unsului Său (Psalmi 2: 1, 2).

Să dai vina pentru relele din lume și să atribui Guvernului Mondial conspirațiile satanice ascunse înseamnă să fii vinovat de mărturie mincinoasă împotriva lui Dumnezeu. Acest lucru este comparabil cu a recurge la magie, vrăjitorie sau sacrificiu uman. Se neagă faptul că numai Dumnezeu este sursa predicțiilor și i se atribuie putere și dar profetic în schimb lui Satan.

Mult mai bine decât majoritatea teologilor, Berle a descris legile puterii:

Sunt cinci legi naturale ale puterii care pot fi distinse. Ele sunt aplicabile oriunde și la orice nivel unde apare puterea, fie că este vorba de mama care îşi creşte copilul sau cea a șefului executiv al unei afaceri, primarul unui oraș sau dictatorul unui imperiu. Acestea sunt:

Legea 1: Puterea umple invariabil orice vid în organizarea umană. Deoarece între haos și putere, aceasta din urmă prevalează întotdeauna.

Legea 2: Puterea este invariabil personală. Nu există nici un lucru de genul „putere de clasă”, „puterea elitelor,” sau „putere de grup”, deși clasele, elitele și grupurile pot sprijini procesele de organizare prin care puterea este conferită indivizilor.

Legea 3: Puterea se bazează în mod invariabil pe un sistem de idei sau filozofie. În absenţa unui astfel de sistem de idei sau filozofie, instituțiile esențiale ale puterii încetează să mai fie de încredere, puterea încetează să mai fie eficientă, iar deținătorul puterii este în cele din urmă înlăturat.

Legea 4: Puterea este exercitată prin intermediul și depinde de instituții. Prin existența lor, ele limitează, controlează și în cele din urmă conferă sau retrag puterea.

Legea 5: Puterea se confruntă invariabil cu, și acționează în prezența, unui domeniu de responsabilitate. Cele două interacționează constant, în ostilitate sau prin cooperare, în conflict sau prin intermediul unor forme de dialog, organizat sau neorganizat, fac parte integrantă din, sau poate intervin în, instituțiile de care puterea depinde.[2]

Berle are dreptate. Puterea se bazează pe o credință, o filozofie. În cazul în care credința sau filozofia din spatele unei culturi începe să moară, există o schimbare de putere. Astăzi, deoarece credința creștină a diminuat și a devenit antinomică, nu poate menține sau crea ordinea de drept. Ca urmare, vechile impulsuri criminale și mișcări preiau puterea. Cheia pentru înlăturarea acestor puteri malefice în ascensiune nu este un studiu al lucrurilor adânci ale lui Satan, nici o credință în puterea lor, ci reconstrucția divină în ceea ce privește credința biblică, morala şi legea. Pentru mulţi conservatori necreștini, testul unui conservator adevărat este pur și simplu acesta: Crede el în existența, planul și puterea conspiratorilor, numiţi-i voi cum vreţi? Testul este unul satanic: deține aproape la fel de mult pericol pentru societate, dacă nu mai mult, la fel ca şi credința că mărul este de vină, de exemplu, la fel ca şi determinismul economic. Este o formă de închinare la Moloh. Dumnezeu i-a confruntat pe Adam și Eva în Eden cu responsabilitatea lor; Nathan declară lui David: „Tu ești omul” (II Sam. 12:7).

Poziția biblică implică nu numai o afirmare a responsabilității esențiale a omului, dar, de asemenea, declară că numai Dumnezeu este unul şi atotputernic și numai El predestinează și guvernează toate lucrurile. Să atribui conspirațiilor putere, disciplină și guvernările din trecut, prezent și viitor, care nu sunt ale lor, este o altă formă de a promova vrăjitoria și alte astfel de „urâciuni”. Înseamnă să devii un fals profet și să faci mărturie mincinoasă.

Acest lucru înseamnă, de asemenea, să atragi judecata lui Dumnezeu. Să afirmi o altă putere, înseamnă să Îl negi pe Dumnezeu și legea Lui. Nu este surprinzător, că o epocă antinomică a subscris cu ușurință la astfel de convingeri. Dar Dumnezeu nu va mai respecta antinomismul membrilor Bisericii mai mult decât nelegiuirea celor răi. În acest moment, oamenii se confruntă doar o singură „conspirație” efectivă: „conspirația” lui Dumnezeu împotriva tuturor celor care Îl neagă sau se leapădă de El.

Porunca, „Să nu mărturisești strâmb”, înseamnă că trebuie să aducem mărturie adevărată cu privire la toate lucrurile. Nu trebuie să mărturisești strâmb cu privire la Dumnezeu sau om, iar noi nu trebuie să mărturisim strâmb cu privire la Satan atribuindu-i o putere care aparține numai lui Dumnezeu. Mărturia adevărată a apostolilor nu a fost o mărturie despre puterile lui Satan, ci despre cea a lui Hristos cel triumfător. Lumea cu care ei se confruntau, fiind una foarte mică, era mult mai înrădăcinată în rău decât a noastră, dar apostolii nu au petrecut timpul cu documentarea depravării, perversităţii și puterii lui Nero. În schimb, Sfântul Pavel, care era conștient de problema persecuției, scria totuşi cu încredere creștinilor din Roma: „Și Dumnezeul păcii va zdrobi pe Satan sub picioarele voastre în curând” (Romani 16:20)… Încrederea Sfântului Ioan este similară: „aceasta este victoria care a biruit lumea, credința noastră” (I Ioan 5: 4).

Astăzi, cu toate acestea, mulţi dintre așa-numiţii conservatori creştini îşi petrec timpul studiind lucrarea lui Satan, dar devin furioși dacă pui la îndoială atotputernicia acestuia. Ei insistă asupra faptului că fiecare pas al istoriei noastre mondiale este acum în mâinile manipulatorilor satanici care folosesc oamenii ca marionete. A nega acest lucru înseamnă să fii clasificat ca un fel de eretic; semnificația practică a acestei atitudini este venerarea lui Satana. Dar Sfântul Ioan ne spune că, în momentul suprem de conspirație a lui Satan, atunci când moartea lui Hristos a fost decretată, scopul secret al lui Dumnezeu era cel mai mult împlinit (Ioan 11: 47-53). Este întotdeauna Dumnezeu, cel care domnește, nu Satana. Orice altă credință este o mărturie falsă și una deosebit de rea.

R.J. Rushdoony – Institutes of Biblical Law, Vol. I, 562-565

Note:

1. Albert-Marie Schmidt: Calvin and the Calvinistic Tradition (New York: Harper, 1960), p. 58.

2. Adolf Augustus Berle: Power (New York: Harcourt, Brace & World, 1969), p. 37.

Sursa