Distincţia între ştire şi opinie

În jurnalismul profesionist se face o delimitare clară între ştire/informaţie şi opinie. Acest lucru trebuie să fie evident în mod special pentru publicul consumator de presă, pentru că altfel, jurnalismul devine, dintr-un instrument de informare, o unealtă folosită pentru manipulare şi dezinformare.

Această delimitare este prevăzută în Rezoluţia 1003 din 1993 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la etica jurnalistică, la punctul 3:

Principiul de bază al oricărei reflecţii morale asupra jurnalismului trebuie să pornească de la o diferenţiere clară între opinii şi ştiri, evitând orice confuzie între ele. Ştirile sunt informaţii, fapte şi date, iar opiniile sunt exprimarea unor gânduri, idei, credinţe sau judecăţi de valoare de către mass-media, editori sau jurnalişti.

Ştirea este prin excelenţă informaţie factuală care prezintă interes pentru public. Aceasta înseamnă că rolul jurnalistului este acela de a colecta informaţii cu maximă obiectivitate şi acurateţe şi de a le transmite cetăţenilor nealterate şi fără interpretări personale. Astfel, în cazul ştirilor sunt interzise total folosirea adjectivelor, a figurilor de stil, a limbajului metaforic şi a comentariilor şi interpretărilor de orice fel.

În cazul articolelor de opinie, cum ar fi editorialul, comentariul, analiza sau pamfletul, autorul îşi expune propriile păreri subiective, care pot fi adevărate sau nu, dar exprimate cu bună credinţă. În acest caz, un gazetar poate fi acuzat numai pentru publicarea, cu rea intenţie, a unor informaţii false, distorsionate, cu scopul de a manipula, de a induce în eroare sau de a discredita anumite persoane.

În presa românească, în special cea de televiziune, s-a generalizat un obicei, iniţiat de Pro TV, de a amesteca cu bună ştiinţă ştirile cu opiniile şi comentariile aparţinând celor care le difuzează.

Să luăm de exemplu buletinul meteo. În loc să se rezume doar la date ştiinţifice, ca temperaturi, viteza vântului, aspectul cerului, umiditatea aerului, prezentatorul ne bombardează cu tot felul de epitete, metafore şi alte figuri de stil. Vântul este „nervos”, aerul va fi „irespirabil”, „mercurul se înroşeşte în termomentre”, aerul „fierbe”, noi „ne vom topi de căldură”, apa mării, la 30 de grade, a devenit „o ciorbă”. Mai mult decât atât, prezentatorul se erijează în prezicător al viitorului, anticipând cum ne vom simţi noi, telespectatorii, în zilele următoare!

Tot timpul sunt contrariat când o ştire la Pro TV începe cu remarca: „Ca la noi la nimenea!” Deja din start nu mai avem de a face cu o ştire, ci cu o judecată de valoare. Şi încă una nu tocmai favorabilă pentru spiritul naţiunii.

În cazul unor evenimente tragice cum ar fi crimele sau accidentele, reporterii se întrec în presupuneri: „Bătrâna a sfârşit în chinuri groaznice”. Cum poate un reporter să ştie acest lucru dacă nu a asistat la moartea femeii??? Sau, „oamenii înspăimântaţi au sunat la 112. I-ai văzut când au sunat, ca ştii că erau înspăimântaţi??? De altfel întreg discursul reporterilor, care relatează astfel de evenimente, abundă în adjective menite să trezească emoţii negative: groaznic, cumplit, înspăimântător, înfiorător, sfâşietor etc.

Ce demonstrează toate acestea? Că jurnaliştii respectivi nu vor să informeze, ci să trezească emoţii, să tulbure sufletele oamenilor şi să stimuleze nivelurile instinctuale ale celor care urmăresc „ştirile”. În acest fel, o emisiune de ştiri se transformă, dintr-o tribună de informare şi educare a publicului, într-un puternic centru de sugestie şi hipnoză în masă.