În ultima vreme mai ales, îmi exprim nemulţumirea şi îngrijorarea în legătură cu România şi situaţia locuitorilor săi. De fiecare dată se găseşte cineva care să îmi reproşeze că „ce îmi pasă mie de problemele altuia?”. O cunoştinţă de sex feminin îmi spunea, nu de multă vreme, că pe ea nu o interesează cum o duc ceilalţi atâta vreme cât are o mamă cu pensie bunicică, care mai şi lucrează câte ceva din când în când, ea are un seviciu mulţumitor şi stabil, iar prietenii, rudele şi cunoştinţele sale sunt bine şi se află în relaţii excelente cu ea.
Astfel ajungem la definiţia egoismului: iluzia că eşti separat de lumea în care trăieşti şi ceea ce se întâmplă în jurul tău nu te afectează şi nu este problema ta. Realitatea este tocmai pe dos. Orice parte a Universului este legată de restul într-o măsură mai mică sau mai mare. Aceste legături sunt cu atât mai evidente în lumea vie şi ating un maxim atunci când vine vorba de comunităţile umane.
Prin urmare, chiar dacă intelectul, care generează egoismul şi individualismul, de care suferă mulţi oameni, ne oferă temporar iluzia că ceea ce se petrece în jurul nostru nu are legătură cu noi şi nu ne poate afecta, până la urmă vom resimţi şi noi efectele mediului în care trăim, chiar dacă nu ne dăm seama. Deci ar fi înţelept să ne purtăm, dacă nu altruist, măcar să ne pese de ceilalţi ca urmare a unui „egoism sănătos” şi pragmatic.