Când „te descurci” încurajezi un sistem bolnav şi corupt

Încă de la început vreau să vă dau o temă de meditaţie profundă: care societate este mai bună, una în care fiecare este doar pentru el, sau una în care fiecare lucrează în folosul şi pentru binele întregii comunităţi?

Eu cred că principala cauză, care în ultimii 23 de ani a dus la situaţia grea în care majoritatea românilor se află în prezent, este aceea că fiecare îşi urmăreşte doar interesul propriu şi caută să se descurce singur, fără să ţină cont şi de cei din jur. Individualismul şi egoismul, manifestate la toate nivelurile societăţii, au transformat România într-un stat mai degrabă feudal, decât unul democratic.

Ideea articolului mi-a venit în urma câtorva comentarii pe care le-am postat la acest articol, despre care nu am să dau prea multe amănunte. Dacă vreţi să urmăriţi discuţia, intraţi acolo şi veţi citi o serie de opinii legate de situaţia grea din România, posibilitatea de a găsi soluţii şi oportunităţi, cărţi de dezvoltare personală, ideologii fascisto-corporatiste etc.

Eu mă voi referi doar la această mentalitate a unora, că trebuie să te descurci, că trebuie să faci ceva din care să câştigi numai tu, pentru a trăi mai bine şi pentru a-i putea sfida pe ceilalţi cu bunăstarea ta.

Îmi amintesc o întâmplare petrecută în urmă cu vreo 15 ani, care ilustrează foarte bine această mentalitate. Lucram la o firmă mică – vreo 4 – 5 angajaţi, inclusiv contabilul şi patronul – şi tocmai se apropia Crăciunul. Patronul avea prostul obicei să întârzie mereu plata salariilor. Nu pentru că firma nu avea comenzi, sau banii erau investiţi pentru creşterea afacerii, ci pur şi simplu pentru că ultima grijă a patronului respectiv era legată de salariile angajaţilor. Mai întâi îşi onora cheltuielile personale, petreceri, nunţi, diverse achiziţii pentru familie şi dacă mai rămâneau ceva bani, îşi aducea aminte şi de angajaţi.

Pentru că mai erau doar 2 zile până la Crăciun şi salariul întârzia, profitând de faptul că toată lumea este prezentă, i-am pus în vedere patronului că ar cam fi timpul să ne plătească şi pe noi pentru munca prestată. Am primit ca răspuns ironii şi glume proaste, dar nu asta a fost partea cea mai rea. Ceilalţi angajaţi, care asistau la discuţie, sprijiniţi de tocurile uşilor sau diverse piese de mobilier, în loc să mă susţină şi să-şi ceară şi ei drepturile, s-au luat la întrecere cu patronul la glume de prost gust şi zâmbete ironice, arătând în acest mod că sunt de partea lui.

Acest comportament ar putea să pară ciudat la prima vedere, dar era perfect motivat. În primul rând colegii mei respectau regula de aur a românului: întotdeauna să te pui bine cu şeful şi să-i ţii partea. Pe de altă parte, deşi nici unul nu avea curajul să ridice problema salariilor restante, fiecare căuta „să se descurce” cum poate. Unii mai furau câte ceva şi vindeau pe unde puteau, alţii făceau mici ciubucuri, folosindu-se evident de echipamentele şi materialele firmei, aşa că toată lumea era mulţumită.

V-am povestit această întâmplare, trăită de mine, pentru că ea reflectă foarte bine o situaţie care există la nivelul întregii societăţi. În ultima vreme am renunţat total la ideea de comunitate, de cooperare şi mulţi dintre noi au adoptat o filosofie care promovează individualismul, lăcomia şi ambiţiile egoiste. Cei care ne conduc au ajuns atât de departe, încât au fost în stare să ne vândă străinilor chiar şi pe noi, munca noastră, resursele naturale ale ţării şi viitorul copiilor noştri.

La nivelul de bază al societăţii omul obişnuit acceptă toate aceste abuzuri, închide ochii la nedreptăţile care i se fac, acceptă legile strâmbe şi îndreptate împotriva binelui public şi interesului naţional, acceptă jaful generalizat şi corupţia, se mulţumeşte cu un salariu de mizerie după 12 ore de muncă, ca să nu mai vorbim că nu se revoltă nici măcar atunci când votul său nu este luat în considerare (vezi referendumul din iulie).

În schimb, tot românul caută să se descurce. Dacă e angajat, îşi mai ia un serviciu, mai face un ciubuc, mai pleacă în Spania la cules de căpşuni, dacă e patron face o mică „combinaţie”, o mică evaziune şi viaţa merge înainte. Aceste mici artificii fac viaţa să fie cât de cât suportabilă şi lucrurile să meargă în continuare, dar prin această acceptare şi complicitate tacită cu sistemul corupt şi bolnav, care îi dirijează destinul, cetăţeanul devine parte a acestui sistem şi îl perpetuează. Politcienii îşi văd liniştiţi mai departe de abuzuri, pe principiul „lasă mă, că merge şi aşa”, fiind convinşi că oamenii sunt slabi şi nu reacţionează.

Până acum, timp de 23 de ani, „a mers şi aşa”, dar până când?