Aveţi puţintică răbdare!

Azi nu prea m-am ocupat de blog, de fapt nu prea am intrat pe Internet, deoarece am avut multă treabă şi am fost mai tot timpul pe drumuri.

Printre altele, am făcut încă o încercare de a-mi ridica de la facultate diploma de licenţă. Prima dată am fost săptămâna trecută, când, din întâmplare, m-am întâlnit la secretariat  chiar cu profesorul care se ocupă cu eliberarea respectivelor diplome.

Acesta m-a întrebat dacă am făcut până acum vreo cerere pentru eliberarea actului. I-am spus că nu şi atunci mi-a cerut numele şi l-a scris pe un post-it. Apoi mi-a spus că miercurea viitoare, adică azi, pot veni să ridic diploma de licenţă, foaia matricolă şi diploma de bacalaureat. Am întrebat dacă mai trebuie să mă duc să fac cerere la biroul de eliberare al diplomelor şi mi-a spus că nu mai este nevoie.

Azi m-am dus încrezător să îmi iau diploma şi după ce am stat cam o jumătate de oră la rând, la ghişeu duduia de acolo m-a întrebat dacă am făcut cerere. I-am spus că nu şi atunci mi-a zis că în acest caz diploma nu este gata.

I-am povestit atunci treaba cu profesorul care m-a asigurat că nu mai e nevoie de cerere. Şi ce credeţi că îmi spune tipa? „Aaa, păi dacă a scris pe un post-it înseamnă că a uitat!” În concluzie, având în vedere că mâine e şedinţă cu decanul, iar poimâine e vineri şi nu se ştie dacă domnia sa va veni, urmează să sun luni, pentru a afla dacă diploma e gata marţea viitoare.

Dar de fapt nu ăsta e subiectul principal aici. Altceva vreau să scot în evidenţă. Vedeţi voi, de când nu mai am şefi şi nu mai sunt într-un mediu în care predomină filosofia corporatistă, în care angajatul este un roboţel întors cu cheia, aflat mereu în priză, agitat şi veşnic în criză de timp, am învăţat să fiu mereu calm, relaxat şi cât mai răbdător, asemeni unui bătrân înţelept zen budist. 😀

Nu traversez strada pe roşu, sau la limita dintre verde şi roşu, nu mă uit din minut în minut la ceas, nu fac scandal că rândul la poştă sau în alt loc merge prea încet etc. Îmi fac timp să admir cerul senin, copacii, păsările, oamenii de pe stradă, pe scurt, caut să trăiesc în ritmul milenar al naturii şi să nu mă las târât de tăvălugul societăţii consumerist-capitaliste în care oamenii sunt antrenaţi tot mai mult.

Aşa că mi s-a părut amuzant să văd lumea adunată acolo, la coadă la diplome, cum se agită şi se dă de ceasul morţii, pentru că trebuie să aştepte 20-30 de minute, pentru a ridica o bucată de hârtie, de care oricum nu au nevoie uregent. Unii vociferau că s-au învoit de la serviciu, alţii că de ce a durat atât de mult, de la examenul de licenţă şi până acum, eliberarea diplomelor, alţii erau supăraţi că li s-au pierdut fotografiile şi trebuie să facă altele…

Eu eram foarte liniştit, deşi mai aveam treabă în alte două locuri după aceea, ba mai spuneam şi câte o glumă din când în când, ca să trecă timpul mai repede.

Când am plecat, am observat că mulţi dintre cei grăbiţi şi agitaţi erau cu maşina personală. Eu venisem cu RATB-ul şi după aceea m-am dus până în centrul oraşului pe jos. Vremea era superbă, Soarele pe cer nu se grăbea deloc, păsărelele ciripeau vesele prin copaci şi cred că nici ele nu se grăbeau undeva, numai oamenii se purtau de parcă şi-ar trăi ultima zi pe acest pământ şi trebuie să îşi rezolve toate probleme vieţii în puţinele ore care le-au mai rămas.

Singurele care păreau să nu aibă nicio grijă erau două prostituate, care stăteau la o terasă cu un tip ce vorbea în italiană, arătându-le ceva într-o carte…