Politica ICR de desnaţionalizare şi mercantilizare a culturii româneşti

Văzând că scandalul izbucnit în urma deciziei Guvernului de a trece Institutul Cultural Român din subordinea Preşedinţiei în cea a Senatului ia tot mai mare amploare, multe voci disperate anunţând nici mai mult nici mai puţin decât Apocalipsa culturii româneşti, am zis că e bine să mă informez şi eu în legătură cu activitatea ICR şi cu măreţele sale realizări. Aşa că am descărcat de pe site-ul lor raportul de activitate pentru 2011.

Ţin să precizez că nu sunt absurd să susţin că ICR nu a făcut nimic bun, că toate evenimente şi acţiunile pe care le-a organizat şi susţinut sunt un dezastru, iar tot ce a făcut este îndreptat împotriva culturii naţionale. Au fost şi acţiuni bune, sau cel puţin normale şi aici mă refer în special la evenimentele culturale de pe plan intern, la unele dintre ele participând şi eu.

Privind în ansamblu, ceea ce nu este deloc în regulă se situează la nivelul principiilor, obiectivelor şi „politicilor culturale” promovate de actuala conducere a Institutului avându-l în frunte pe H.R. Patapievici. În viziunea ICR, cultura românească trebuie să fie un produs, o marfă dezbrăcată de orice caracter naţional şi de tradiţie, care trebuie fabricat, ambalat şi livrat exclusiv după preferinţele „pieţelor internaţionale” şi urmând o „agendă internaţională”.

În privinţa selecţiei valorilor, opţiunea noastră a fost să ne concentrăm, într-un prim moment, asupra selecţiei pieţelor străine, urmând ca abia după consolidarea poziţiei noastre pe aceste pieţe să intervenim cu selecţiile proprii. În mod pragmatic, selecţia internă nu poate influenţa selecţia internaţională decât dacă agenda internă determină agenda internaţională. În mod realist, acest lucru nu se mai întâmplă (azi) nici măcar marilor puteri culturale. Prin urmare, agenda naţională poate avea un cuvânt de spus în selecţia internaţională numai prin intermediul selecţiei pe care agenda internaţională o operează pe piaţa naţională. Acesta a fost punctul nostru de vedere.

După cum vedem limbajul are legătură mai mult cu economia şi politicile globaliste, decât cu cultura: avem pieţe, agende, puteri culturale. În alte pasaje se vorbeşte de „produse culturale” şi „operatori culturali”.

Citind în continuare, mai că îmi venea să mă iau cu mâinile de cap! ICR recunoaşte făţiş că practic a „asasinat” noţiunile de cultură oficială şi caracter naţional al culturii române:

ICR a contribuit în mod esenţial la decesul intelectual şi moral al noţiunii de „cultură oficială” din România. Piatra de moară atârnată de gâtul tuturor politicilor culturale româneşti, care a contribuit decisiv la avortarea lor, a fost obsesia legată de reprezentarea în străinătate a unei culturi române oficiale, agreate de autorităţi de instituţiile de profil şi de istorie. Parte din viziunea noastră reformatoare a constatat în abandonarea acestei noţiuni şi în orientarea institutului spre piaţa culturală românească vie, aşa cum este ea în acest moment, indiferent de opţiunile estetice, artistice, filosofice, ideologice, religioase, culturale etc. ale operatorilor culturali. Vocaţia Institutului nu mai era aceea de a identifica valorile pretins naţionale şi de a le oficializa instituţional, ci aceea de a pune în contact piaţa culturală românească vie cu pieţele culturale străine.

Deci cultura oficială devine tabu, iar caracterul „pretins naţional” al valorilor trebuie evitat. Asta mi se pare total incorect, deoarece atâta vreme cât ICR este o instituţie plătită din bani de la bugetul se stat, nu se poate să folosească aceşti bani fără să servească interesele statului român şi în ultimă instanţă cele ale poporului român. Dacă ar fi o fundaţie plătită din bani privaţi, ar putea să promoveze absolut orice, în limitele legii, dar, atâta timp cât este o instituţie bugetară de interes naţional nu poate să aibă neruşinarea să lucreze împotriva celui care o plăteşte.

În continuare am întâlnit o mostră monumentală de limbaj de lemn globalist, care încearcă să ascundă caracterul anti-naţional al ICR, sub masca mediatorului şi promotorului exprimării libere a valorilor culturale contemporane:

Contemporaneitatea se uneşte cu contemporaneitatea, într-un concert viu şi imprevizibil, din care ar trebui să rezulte, prin competiţie şi emulaţie, o auto-identificare liberă a valorilor, fără girul, autoritatea ori decretele statului. Institutul Cultural Român se retrage din poziţia falsă de arbitru al culturii, care este abuziv asumată, oricine ar asuma-o, în aceea corectă de mediator flexibil al produselor culturale între pieţe culturale libere.

Ar trebui să înţelegem de aici că valorile culturale nu mai au nicio legătură cu tradiţiile, spiritualitatea şi sufletul naţional, ci ele se auto-identifică în raport cu pieţele culturale libere, evident urmând o agendă internaţională. Ce poate fi aceasta, dacă nu un proces de desnaţionalizare şi mercantilizare a culturii române, care duce la rezultate de acest gen:

Şi cine putea să conducă acest proces, dacă nu H.R. Patapievici, cel pentru care “radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării”… evident totul atent supravegheat şi protejat de Traian Băsescu, un mare patriot, iubitor de popor şi preşedintele tuturor românilor!