Astăzi, americanii, partenerii noştri cei mai strategici, pe care unii se străduie să ne convingă să îi iubim cu înflăcărare, vor să ne târască într-un război cu Rusia, care nu este nici al nostru şi care nu ne aduce niciun folos, în afară de acela de a deveni ţintă predilectă pentru bombele şi rachetele ruseşti.
În urmă cu 70 de ani, pe 4 aprilie 1944, aceiaşi „parteneri strategici” bombardau Bucureştiul, conform doctrinei militare numită pe atunci „covor de bombe”, lăsând în urmă sute de case şi clădiri distruse şi în jur de 3000 de morţi din rândul populaţiei civile. Gara de Nord, în care se aflau trenuri cu refugiaţi din Basarabia a fost distrusă complet.
Au fost lovite în special cartierele de vest şi nord-vest ale oraşului – Cotrocenii, Griviţa, Steaua – şi în primul rând regiunea Gării de Nord, unde s-a întrebuinţat sistemul “covorului” de bombe. Au căzut bombe şi în Calea Victoriei asupra Hotelului “Splendid” şi a “Parc-Hotelului” de alături, unde îşi avea sediul misiunea militară germană, ambele hoteluri fiind complet distruse şi o mare parte a locatarilor lor ucişi. Bombe au căzut şi pe Calea Griviţei, Plevnei, Bd.Titulescu, Dinicu Golescu, şoseaua Orhideelor, cartierele Giuleşti şi Crângaşi, Bd Ghencea, Alexandriei. Cel puţin un adăpost antiaerian a fost lovit în plin, cei dinăuntru fiind ucişi.
Oficial, bombardarea zonelor civile a fost pusă pe seama vântului, care ar fi împrăştiat bombele. Nu trebuie uitat, însă, că Sir Arthur Harris, comandantul Royal Air Force dezvoltase doctrina “covoarelor de bombe” prin care se urmărea lovirea ţintelor şi populaţiei civile cu scopul de a demoraliza atât populaţia cât şi soldaţii de pe front.
Mărturii
Pe Calea Giuleşti erau corpuri sfârtecate cu organele interne şi intestinele atârnând în copaci, bălţi de sânge şi cadavre carbonizate, iar pe calea Griviţei, un cal de la o trăsură fusese proiectat la etajul unui bloc ruinat. Au fost distruse multe case vechi şi blocuri, oamenii care nu au mai încăput în adăposturi s-au ascuns în subsoluri, mulţi fiind striviţi între dărâmături sau asfixiaţi.
Analizând toate acestea, în conformitate cu standardele organizaţiilor evreieşti, avem de-a face cu echivalentul unui holocaust. De aceea mă întreb: americanii şi-au cerut cumva scuze, ne-au plătit daune materiale şi morale, ne-au construit vreun muzeu memorial sau au ridicat vreun monument comemorativ la Washington sau New York? S-au introdus în şcolile româneşti sau americane, ore speciale pentru studierea acestor atrocităţi? S-a înfiinţat vreo organizaţie, care să facă cunoscute în lume aceste orori şi să ceară despăgubiri?! Eu nu am auzit. Voi ştiţi ceva?!
Pingback: Îi reamintesc lingăului ăstuia! | Lupul Dacic