Falsul masacru de la Timişoara

CEA MAI IMPORTANTĂ ÎNŞELĂTORIE DE LA INVENTAREA TELEVIZIUNII

România a fost o dictatură, iar Nicolae Ceauşescu un autocrat. Pornind de la aceste date adevărate şi indiscutabile, televiziunea s-a lăsat, încă o dată, pradă înclinaţiilor ei morbide. Goana după senzaţional a dus-o la minciună şi la impostură, antrenând într-un soi de isterie colectivă ansamblul mass-media. Şi chiar o parte a păturii politice. Imaginile falsului masacru de la Timişoara, în special, au cutremurat opinia publică, victimă a unor manipulări grosolane. Cum oare au fost posibile toate acestea într-o democraţie care se defineşte şi ca o „societate de comunicare”?

Morţii dezgropaţi din cimitirul săracilor

Falsa „emisiune a secolului” difuzată de televiziunea italiană pe 5 februarie a.c. va marca probabil o dată în istoria mass-media. În acea zi, Gianni Minoli, prezentator la RAI-2 al magazinului „Mixer”, un săptămânal de informaţii, a anunţat difuzarea unui „document important”: confesiunea judecătorului Sansovino, care mărturisea că a trucat, cu acordul celorlalţi membri ai tribunalului electoral, rezultatul referendumului din 1946, care a permis Italiei să abolească monarhia şi să devină republică. La sfârşitul proiecţiei, şi când întreaga ţară se afla sub impresia şocului produs, Minoli a dezvăluit înşelătoria: judecătorul era un actor, „documentele vechi”, în alb-negru, fuseseră turnate în studio, cu figuranţi; pe scurt, totul era fals, în afară de emoţia profundă resimţită de milioane de telespectatori. „Am vrut să arătăm”, spunea în încheiere Gianni Minoli, „cum poate fi manipulată informaţia televizată”.

Falsul masacru de la Timişoara este fără îndoială cea mai importantă înşelătorie de la inventarea televiziunii. Acele imagini au avut un formidabil impact asupra telespectatorilor care urmăreau de mai multe zile cu pasiune evenimentele Revoluţiei române. „Războiul străzilor” continua atunci în Bucureşti, iar ţara părea să cadă din nou în mâinile securităţii, când acele imagini au venit tocmai la timp să confirme oroarea represiunii.

Acele corpuri deformate se alăturau, în mintea noastră, celor pe care le văzuserăm deja zăcând, îngrămădite, în morgile spitalelor, şi coroborau cifra de 4.000 de victime ale masacrului de la Timişoara. 4.630, preciza, de altfel, un „trimis special” al publicaţiei „Liberation”, iar unele articole ale presei scrise intensificau dramatismul: „S-a vorbit de bene pentru gunoi transportând nenumărate cadavre spre locuri secrete, ca să fie îngropate şi arse”, scria un ziarist de la Le Nouvel Observateur (28 decembrie 1989); „Cum să se ştie numărul morţilor? Şoferii camioanelor care transportau metri cubi de corpuri erau omorâţi cu un glonte în ceafă de către poliţia secretă, pentru a şterge orice urmă”, scria trimisul special al AFP (Liberation, 23 decembrie 1989).

Văzând cadavrele de la Timişoara pe micul ecran, nu putea fi pusă la îndoială cifra de „60.000 de morţi”, unii vorbeau chiar de 70.000, ca rezultat în câteva zile al insurecţiei române (astăzi se cunoaşte că numărul morţilor – inclusiv partizanii lui Ceauşescu – nu depăşeşte 700; iar la Timişoara el este sub 100 (Le Monde, 14 februarie 1990)). Imaginile acelui masacru dădeau credit afirmaţiilor celor mai delirante.

Difuzate sâmbătă, 23 decembrie, la orele 20.00, ele contrastau cu atmosfera din cea mai mare parte a locuinţelor unde se pregăteau sărbătorile Crăciunului. Cum să nu fii cutremurat de imaginea acelui „martor”, în cămaşă cu carouri, trăgând de o sârmă şi ridicând de glezne picioarele unei victime pe care ne-o închipuiam decedată în urma unor oribile torturi? (de fapt era vorba de un cadavru găsit înghesuit într-o gură de canalizare şi pe care poliţia a trebuit să-l lege cu sârmă de picioare ca să-l poată scoate). Mai ales că şi alte mărturii scrise o confirmau, adăugând detalii înspăimântătoare: „La Timişoara”, povestea de pildă trimisul special al publicaţiei spaniole El Pais, armata a descoperit camere de tortură în care, în mod sistematic, erau desfigurate cu acid figurile disidenţilor şi ale liderilor muncitorilor, pentru a împiedica identificarea cadavrelor” (…).

S-a făcut apel pentru formarea de brigăzi internaţionale care să plece să moară la Bucureşti

Telespectatorii încercau o profundă compasiune pentru acei morţi: „Mulţi au plâns, văzând imaginile masacrului de la Timişoara”, constată un ziarist de la Le Nouvel Observateur (28 decembrie 1989). Alţii au simţit crescând în ei un sentiment irezistibil de revoltă şi de solidaritate: „Am văzut toate acele orori la televiziune”, povesteşte un martor, „în timp ce pregăteam Revelionul; eram practic obligat să fac ceva” (Liberation, 27 decembrie 1989). „Electrizat de France-Information”, mărturiseşte un ziarist, „turbam de mânie; trebuia să lăsăm un întreg popor pe mâinile măcelarilor securităţii?” (Le Nouvel Observateur, 11 februarie 1990). Spiritele se înfierbântau; Gerard Carreyrou, după ce a văzut asemenea imagini, lansa la TF-1 un adevărat apel pentru formarea de brigăzi internaţionale care să plece „să moară la Bucureşti”. Jean Daniel, constatând „discrepanţa dintre intensitatea dramatică a faptelor şi tonul guvernanţilor”, se întreba „dacă guvernanţii noştri n-ar avea interesul, din când în când, să se inspire din cele petrecute pe stradă” (Le Nouvel Observateur, 11 ianuarie 1990). Iar domnul Roland Dumas, ministrul de externe, părea să-i dea dreptate, declarând: „Nu putem să fim simpli spectatori la un asemenea masacru”.

Astfel, plecând de la nişte imagini cărora nimeni nu s-a gândit să le verifice autenticitatea, s-a ajuns să se plănuiască o acţiune războinică, se vorbea de dreptul la amestec în treburile interne, iar unii cereau chiar o intervenţie militară sovietică pentru a-i zbrobi pe partizanii lui Ceauşescu.

Informaţia televizată se hrăneşte în special cu sânge, violenţă

Astăzi s-a uitat faptul că informaţia televizată este în mod esenţial un divertisment, un spectacol; că ea se hrăneşte în special cu sânge, violenţă şi moarte. De altfel, concurenţa exacerbată dintre posturile de televiziune incită ziaristul să caute senzaţionalul cu orice preţ, să vrea să fie primul la faţa locului şi să trimită imediat imagini trăznet, chiar dacă material îi este imposibil să verifice dacă nu este victima unei manipulări, şi fără să aibă timpul să analizeze serios situaţia (aceasta a fost cazul cu evenimentele de la Beijing în primăvara lui 1989). Acest ritm frenetic, deşănţat este impus de televiziune şi presei scrise, constrânsă să supraliciteze senzaţionalul cu riscul de a se expune la aceleaşi gafe. (A se citi Le Soir din 27 ianuarie 1990. „N-am văzut nimic la Timişoara”, de Colette Braeckman).

În schimb, puterile politice sunt la curent cu această perversiune necrofilă a televiziunii şi cu efectele ei de temut asupra telespectatorilor. În caz de conflict armat, se ştie, controlează strict traseele echipelor de televiziune şi nu permit filmarea liberă. Un exemplu recent: invazia americană în Panama, care s-a petrecut în acelaşi timp cu evenimentele de la Bucureşti. În timp ce numărul de morţi a fost de două ori mai mare (în jur de 2.000, în majoritate civili), nimeni n-a vorbit de „genocid panamez”, nici de „masacre”. Pentru că armata americană nu a permis ziariştilor să filmeze scene de război.

Panama era infinit mai puţin palpitantă decât România, devenită, ca şi ansamblul ţărilor din estul Europei, un fel de teritoriu sălbatic unde nu există nici o reglementare în materie de turnaj. Totul se poate filma. De aceea, camerele de luat vederi, încorsetate de multiple interdicţii din Vest (aceste interdicţii sunt atât de numeroase, încât telejurnalele, în SUA, propun să „reconstituie” evenimentele pe care nu le pot filma), s-au îmbătat dintr-o dată cu libertatea regăsită şi s-au dedat înclinaţiilor lor cele mai rele, fascinaţiei morbide pentru scabros, sordid şi greţos.

Ignatio Ramonet, Le Monde Diplomatique, martie 1990

Articol preluat de săptămânalul „Zig Zag Magazin” nr. 6 din aprilie 1990 în traducerea şi adaptarea lui Ioan Prigoreanu