Snowden şi Assange sunt falşi dizidenţi ai Noii Ordini Mondiale

Am fost de-a dreptul surprins de marele succes pe care l-a avut în rândul românilor, unii dintre ei chiar cu educaţie superioară, recenta făcătură a serviciilor, care este cazul Edward Snowden. La fel ca şi în cazul lui Julian Assange (vedeţi, parcă şi numele lor sunt de vedete Hollywood!), fondatorul WikiLeaks,  este vorba de un fals dizident, de un agent de dezinformare, care are misiunea de a manipula şi dirija opinia publică în direcţia dorită de conducătorii lumii.

La început, prin 2007, am fost şi eu păcălit de dezvăluirile făcute de WikiLeaks până să-mi dau seama că este vorba de dezinformare, aşa că am să vă explic cum funcţionează şmecheria.

Aceşti falşi dizidenţi nu lucrează de capul lor, ci fac parte dintr-un proiect bine pus la punct de serviciile secrete. La început fac publice, cu mare vâlvă, sprijinită de mass-media corporatiste, o serie de informaţii, care sunt fie declasificate, fie sunt deja publice de ceva vreme. Dar impresia lăsată e că se fac mari dezvăluiri şi prin intermediul lor se atacă siguranţa guvernului şi a serviciilor secrete.

Această primă fază se numeşte în termeni de specialitate „sheep-dipping”, care s-ar putea traduce prin „infiltrarea în turma de oi”.

În etapa următoare, după ce încrederea publicului a fost câştigată şi „dizidentul” devine un erou planetar, se trece treptat de la dezvăluirile legate de guvernul american şi serviciile secrete la ţările-ţintă, care sunt vizate în realitate de această operaţiune.

În cazul WikiLeaks s-a trecut de la abuzurile armatei americane în Orientul Mijlociu, la publicarea de informaţii legate de guvernele ţărilor arabe, care mai târziu au dus la celebra „primăvară arabă”. În cazul lui Snowden observăm că se trece treptat de la NSA şi serviciile secrete americane la dezvăluiri legate de UE, de Franţa sau Germania şi este amestecată şi Rusia în această poveste pe post de azil politic. Această a doua fază a operaţiunii se numeşte „bait & switch”, care înseamnă „aruncă momeala şi schimbă direcţia”.

Ca să vă faceţi o idee cum se realizează o astfel de operaţiune, să luăm cazul primăverii arabe, pornită „spontan” din Tunisia şi răspândită apoi în toată zona. Deşi iniţial misiunea WikiLeaks era să demaşte atrocităţile comise de guvernul american în Irak şi ţările din Orientul Mijlociu, treptat scurgerile de informaţii s-au reorientat către o serie de ţări arabe precum Yemen, Tunisia, Egipt, Siria sau Algeria, informaţii imediat preluate de presa respectivelor state. De aici a pornit şirul de revolte din aceste ţări, cunoscute sub numele de „primăvara arabă”.

Aceste schimbări de regimuri s-au desfăşurat după un plan în 6 paşi, după cum urmează:

Pasul 1: WikiLeaks-ul lui Assange furnizează scurgeri de „active”, foarte jenante, în presa arabă.

Pasul 2: Regimul vizat devine brusc foarte nepopular.

Pasul 3: Agenţi subversivi interni (provocatori) declanşează „demonstraţii spontane”.

Pasul 4: Cetăţenii de rând umflă rândurile protestatarilor.

Pasul 5: Trădători plătiţi din cadrul Guvernului şi Armatei forţează Guvernul să demisioneze.
5a: (În Libia şi Siria, mercenari, terorişti plătiţi („rebelii”) luptă împotriva militarilor loiali.)

Pasul 6: Mass-media oficiale susţin apoi că „puterea poporului” a triumfat asupra tiraniei.

Sursa

Acest model de mare succes se aplică peste tot în lume şi putem spune că, într-o anumită măsură, a fost aplicat şi în România în decembrie 1989, în acest caz rolul de agent de dezinformare fiind jucat de posturi de radio de propagandă, cum ar fi „Europa Liberă” şi „Vocea Americii”. În rest, scenariul este identic, la fel şi ce a urmat după aceea.