Cum am trăit cutremurul din martie 1977

Astăzi se împlinesc 33 de ani de la catastrofalul cutremur din 4 martie 1977. Pe atunci încă nu împlinisem 9 ani şi habar nu avusem, până în acel moment, ce este acela un cutremur şi cum se manifestă.

În seara zilei respective, mă întorceam cu mama şi cu sora mea mai mică, de 6 ani, de la o mătuşă. Mergeam pe jos, străbătând  străduţele ce îşi făceau loc printre casele mărunte şi încă nedemolate de Ceauşescu ale cartierului Vitan din Bucureşti. Mama mă trăgea de mână, să merg mai repede, pentru că începuse să se întunece. Dar eu eram mereu atras de Luna de pe cer care era plină şi mare de tot, ca o pâine uriaşă, caldă şi aburindă, de la „Cuptorul de aur”, aşa că întorceam mereu capul înapoi să o admir.

Am ajuns acasă destul de târziu şi după ce am mâncat de seară, ne-am aşezat cu toţii, eu mama, tata şi sora mea, la filmul de seară. Era un film bulgăresc, numit „Dulce şi amar”.

După un timp, pentru că eu eram aşezat deja în pat, am adormit o scurtă perioadă. La un moment dat am auzit-o pe mama strigând: „Cutremur!!!” „Ăsta-i cutremur!” Am deschis ochii şi l-am văzut pe tatăl meu zburând pur şi simplu prin aer, în pat peste noi. Nu ştiu cât a durat toată treaba, pentru că, atunci când m-am dezmeticit eu totul se sfârşise.

Imediat s-au oprit curentul, apa şi gazele, semn că autorităţile fuseseră deja alarmate. Ne-am îmbrăcat repede ne-am luat câteva lucruri şi am coborât în faţa blocului, unde era deja o mulţime de oameni, de la noi din bloc şi din împrejurimi, care comenta evenimentul cu înfrigurare. Din fericire, în cartierul nostru nu se dărâmase chiar nimic şi nici clădiri avariate nu erau.

Cu toate că era vreo 3 – 4 dimineaţa, am pornit cu toţii, pe jos, către mătuşa de la care venisem în urmă cu câteva ore. Blocul în care stătea, cu familia, era construit prin anii ’50 şi era mult mai solid şi mai trainic decât al nostru, aşa că ne-am gândit că acolo vom fi mai în siguranţă.

Întreaga zi am petrcut-o acolo. Vecinii erau îngrijoraţi şi vorbeau chiar de sfârşitul lumii. La radioul imens cu lămpi al mătuşii, toată ziua s-a auzit muzică simfonică, întreruptă din când în când cu ştiri despre dezastru şi despre zonele unde cutremurul  distrusese clădiri în Bucureşti şi Zimnicea, al doilea oraş grav afectat după Bucureşti. Ceauşescu decretase doliu naţional.

Pentru că eram destul de mic la acea dată nu am reuşit să ajung la faţa locului să văd clădirile prăbuşite din Bucureşti, dar am urmărit, în zilele următoare reportajele de la televizor, unde echipele de salvare formate din militari, miliţieni, muncitori şi chiar cascadori profesionişti se luptau să scoată de sub ruine evenutalii supravieţuitori ai dezastrului.

S-a vorbit mult atunci despre moartea marelui actor Toma Caragiu, a regizorului Alexandru Bocăneţ şi a cântăreţei cu voce inegalabilă Doina Badea, toţi dispăruţi în urma nefericitului eveniment.

Cu toate că eram doar un copil şi nu înţelegeam prea bine gravitatea celor ce se întâmplau, acele momente m-au marcat profund, mai ales datorită faptului că presa comunistă nu mediatiza, aşa cum se întâmplă astăzi, astfel de evenimente petrecute în întreaga lume şi oamenii erau mai nepregătiţi emoţional pentru şocul resimţit atunci când le trăieşti pe propria piele.