Am găsit pe site-ul ziarului „Cotidianul” o scrisoare a unui român din diaspora, trimisă ca răspuns la o altă scrisoare, de felicitare, primită de la senatorul PDL Viorel Badea, care se recomandă pe pagina sa de Internet ca fiind „senatorul tău pentru Europa şi Asia”.
Scrisoarea ar fi amuzantă dacă nu ar reflecta realităţile tragice cu care se confruntă poporul român azi, indiferent că e vorba de românii din ţară sau „românii de pretutindeni”, plecaţi în lumea largă în căutarea unei vieţi mai bune.
Dragă Domnule Senator Viorel Badea,
Sînt şi eu unul dintre „românii de pretutindeni” care au primit scrisoarea dumneavoastră cu ocazia, nu ştiam, „Zilei românilor de pretutindeni”. Vă mulţumesc pentru caldele urări şi îndemnuri, chiar dacă, trebuie să mărturisesc, laudele dvs. sînt exagerate în ce mă priveşte pe mine, unul din românii de pretutindeni cărora vă adresaţi. Nu am adus nici o „contribuţie” comunităţii care a binevoit să mă primească (în afară de cîteva taxe), nu am afirmat prin nimic „valorile româneşti”, nu practic sport de performanţă sub drapelul ţării, iar singurul domeniu în care „excelez” deocamdată este livrarea de mîncare indiană la domiciliu, pentru că lucrez ca delivery driver la un restaurant dintr-un orăşel scoţian.
Alta ar fi fost însă situaţia dacă mi-aţi fi scris, dvs. sau unul dintre numeroşii dvs. colegi din Parlament, acum şase luni, cînd încă nu eram un român „de pretutindeni”, ci un român de la mine de-acasă, mai exact din Iaşi.
Aş fi putut să vă răspund că sînt cercetător ştiinţific la Universitatea Al. I. Cuza şi că mă ocup de editarea Bibliei de la 1688, prima ediţie critică a celei mai vechi Biblii româneşti (ştiaţi că sîntem ultimul neam din Europa care încă nu are prima sa Biblie într-o ediţie critică?). M-aş fi mîndrit cu fetele mele, care practicau un sport de performanţă sub drapelul ţării, cum spuneţi, şi m-aş fi lăudat că am dus şi eu puţin din „graiul ţării” mele pe la Paris şi Geneva, sau că mi-am petrecut şapte ani printre vechile manuscrise româneşti, primind pentru munca mea o summa cum laude. Dar nici dumneavostră nu mi-aţi scris, nici eu nu v-am răspuns. Aşa merg lucrurile, cum s-ar spune.
Dar de ce îmi scrieţi tocmai acum, cînd mi-am luat lumea în cap, împreună cu ai mei, şi ne-am alăturat şi noi „românilor de pretutindeni” care îşi caută pe aiurea dreptatea pe care nu au găsit-o în ţară?
Ca să îmi arătaţi că vă pasă?
Dacă vă pasă atît de mult de „valorile şi tradiţiile româneşti”, de ce nu mi-aţi scris, dvs. sau colegii dvs., pe cînd eram în ţară? De ce nu m-aţi întrebat cum ne descurcăm cu nouă milioane pe lună, eu şi colegele mele, tineri doctori în filologie şi slujbaşi ai culturii române pentru care suspinaţi acum? V-aş fi rugat atunci, dacă ştiam că vă interesează atît de mult istoria neamului, să faceţi ceva pentru profesorul meu de istorie, care se stinge de boală pentru că din pensia sa nu-i ajung banii de medicamente. V-aş fi chemat la Iaşi să vedeţi cum trăieşte de pe o zi pe alta un antrenor de performanţă, pentru care s-a cîntat imnul României la Berlin, şi cum nişte copii devotaţi se antrenează să devină campioni pe podelele roase şi pline de cuie ale unei săli de sport care n-a prins încă o campanie electorală. V-aş fi dus prin oraş şi v-aş fi arătat Filarmonica ieşeană, care de zece ani stă să se prăbuşească sub schele, şi Teatrul Naţional, mutat într-un cub de carton. Şi la urma urmei, dacă tot invocaţi acum cuvintele lui Sadoveanu şi îndemnul „să devenim un popor vrednic”, v-aş fi spus că de douăzeci de ani mă simt, în fiecare zi, minţit, furat şi umilit în ţara mea.
Şi că am obosit să devin „vrednic” printre şmecheri, canalii politice şi „băieţi deştepţi”.
Dar, repet, nici dvs. nu m-aţi întrebat, nici eu nu v-am răspuns. Şi atunci, de ce m-aţi găsit tocmai acum?Domnule senator, e un cinism fără de margini să-i heretisiţi pe emigranţii români cu ocazia unei aşa-zise „zile a românilor de pretutindeni”. Nu poate fi o sărbătoare o zi a românilor „de pretutindeni”, există doar o singură zi a românilor şi a României din care găştile politice care s-au succedat ne-au împins, pe mine şi pe alte milioane de compatrioţi, să ne luăm lumea în cap, să ne lăsăm în urmă limba, părinţii şi prietenii şi să ne căutăm pe aiurea pîinea şi dreptatea. Ce sărbătoare vedeţi în asta? Nu e nici o sărbătoare pentru familiile despărţite, pentru fraţii şi prietenii lăsaţi în urmă, sau pentru acei „români de pretutindeni” ai căror copii s-au spînzurat în ţară de dorul lor. Şi, în general, nu există sărbători adevărate cînd te afli „pretutindeni”, ci doar acasă.
Iertaţi-mă, dar nu am nevoie să-mi amintiţi dvs. de „valorile româneşti”. Ocupaţi-vă de ele în ţară, acolo unde „cultura şi valorile româneşti” sînt lăsate în paragină. Şi v-aş mai ruga ceva. Sînteţi totuşi un reprezentant al clasei politice româneşti. Aveţi decenţa de a nu amesteca în gesturile dvs. electorale amintirea „celor ce au luptat pentru libertatea poporului”.
În Franţa am cunoscut un om care şi-a pierdut o mînă în masacrul de la Otopeni, în decembrie ’89. Lucrează acum ca magazioner la un depozit, din mila unor străini generoşi. Vă asigur că omul acesta ar scuipa astăzi pe orice discurs politicianist în care sînt amintiţi eroii din decembrie ’89. Altfel, o duce bine (în curînd, îl veţi putea vedea şi auzi într-un documentar tv despre Revoluţie, apropo, nu-i aşa, de cei care „fac cinste ţării natale”).
La sfîrşit, aş vrea să vă asigur că nu mi-e ruşine că sînt român. Aşa mi-am învăţat şi fetele, să nu le fie ruşine să spună de unde vin. Singurele momente în care mi-e ruşine că-s român sînt atunci cînd politicienii îmi vorbesc despre România. În gura lor, România pute ca o hazna infestată, din care mă bucur că mi-am salvat copiii. Ca o măsură de igienă, ar fi prea mult dacă v-aş cere să păstraţi măcar distanţa tăcerii?
Ioan-Florin Florescu
Scrisoarea de felicitare a senatorului PDL, însărcinat de partid să se ocupe de PR-ul pentru „românii de pretutindeni” o găsiţi pe Cotidianul.
Felicitari D-le Ioan-Florin Florescu pentru aceasta scrisoare adevarata si la subiect!!!Si eu traesc cu speranta ca va veni vremea cand vor plati amarnic acesti politruci care au distrus o tara si un popor…
Cand cineva raspunde unui politician, face marea greseala sa nu-si numere cuvintele; si o simpla injuratura e deja vorbaraie lunga, deoarece mesajul e „generic”, pentru romanii „generici” de pretutindeni, nici macar un mail in masa, ca sa nu mai zic de mail catre fiecare adresa in parte. Situatia aduce cu mailurile/sms-urile mass de sarbatori-te intrebi daca sa raspunzi personalizat cuiva care da select all si send.
Asa cum intr-un curs intensiv poti invata engleza uzuala (unii zic ~300 cuvinte) in 3 saptamani, (NU)tot asa poti invata limba de lemn-pe asta o mostenim bine-mersi, si nu va disparea, pentru ca tinerii ii preiau pe batrani. Suntem conservatori doar in tampenii, si nonconformisti tot in tampenii.
Eu unul vad destule insulte aduse in urare, de care Dl.Florescu nu s-a luat.
1.Daca vorbesti romanilor de pretutindeni, vorbesti unor oameni care deja s-au integrat, deci „ura impotriva altor neamuri” e doar sintagma din discurul corectitudinii politice, care trebuia inserata pana si intr-o urare (relativ) scurta.
2. „Datoria de a…” suna a discurs corectivist de tip bocanc moralist pe cap, din nou limba de lemn.
3. „a privi spre viitor cu optimismul” -alta expresie-drog, invocata in mii de forme, de cand exista sclavia economica si psihologica. Optimismele si pesimismele daca nu-s urmate de actiuni inseamna doar consum energetic nervos inutil.
4.Invocarea lui Dumnezeu-o alta manevra demagogic-populista; cand Ilisescu zicea ca-i liber cugetator, i-a sarit toata „crestinatatea” in cap.
Religia e peste tot al doilea(?) mecanism de pastrare a puterilor in stat, a sclaviei. Unii spera salvare divina? Nu va exista. Spera viata de dupa moarte? Vor afla ca e „luxul” pe care si-l permit de nevoie doar sclavii. Isi inchipuie ca religiile difera intre ele? Doar in aparenta. Religia spune sa-ti accepti conditia de sarac (material) pentru ca o vei duce bine dincolo. Ca vei fi pedepsit daca vei face rau si vei ajunge in iad. Vorbeste chiar si de o apocalipsa, care fireste ca nu va exista-e o alta speranta, adica alt drog.