Câţi paşi înapoi este dispus să facă guvernul Băsescu-Boc?

Chiar dacă ecourile scandalului cu SMURD şi Raed Arafat s-au stins demult, iar protestele care durează de mai bine de două săptămâni aproape că s-au stins, guvernul Băsescu-Boc pare că nu mai conteneşte cu cedările şi concesiile făcute poporului român.

În discursul de la conferinţa de presă de ieri, Băsescu vorbea despre aplicarea în cadrul NATO a strategiei “smart defence” care ar avea ca rezultat achiziţionarea de către România a unui număr de avioane de luptă mai mic decât era obligată iniţial.

De asemeni, preşedintele a mai anunţat că se vor purta negocieri cu FMI pentru amânarea liberalizării preţului la gaze şi energie electrică, atât pentru populaţie, cât şi pentru agenţii economici.

Astăzi, Emil Boc a discutat cu delegaţia FMI posibilitatea unor măriri de pensii şi salarii în acest an şi se pare că cei de la FMI sunt de acord.

Deci, observăm că, deşi protestele din stradă nu mai reprezintă o ameninţare pentru Băsescu şi regimul său, iar opoziţia şi-a mai domolit atacurile, puterea continuă să facă paşi înapoi şi să cedeze poziţii câştigate anterior prin dictat şi aroganţă.

Să facem o listă cronologică a paşilor înapoi făcuţi de guvernul Băsescu-Boc:

–    Retragerea din Parlament a proiectului Legii Sănătăţii;
–    Repunerea în funcţie a lui Raed Arafat;
–    Amânarea cu un an a aplicării noii taxe auto;
–    Renunţarea la alegeri comasate;
–    Reducerea numărului de avioane de luptă pe care România trebuie să le achiziţioneze;
–    Amânarea liberalizării preţului la gaze naturale şi energie electrică;
–    Creşteri de pensii şi salarii în 2012;

Toate acestea arată că, deşi regimul lui Băsescu dispreţuieşte cetăţenii şi acţionează împotriva intereselor lor, se teme totuşi de voinţa populară şi de efectele unor nemulţuniri generalizate. Pe de altă parte aceste concesii demonstrează faptul că toate aceste măsuri de “reformă” nu sunt chiar atât de unice, obligatorii şi necesare, precum proclamă propaganda oficială, ci mai degrabă nişte cerinţe ale unor puteri externe care profită de slăbiciunea şi corupţia clasei politice româneşti.

Ne putem aştepta deci la cedări ulterioare, precum Roşia Montană, amânarea unor privatizări, abrogarea unor articole de legi anti-populare? Sau este doar o tragere de timp în aşteptarea unor condiţii mai prielnice pentru ca marinarul “să îşi ducă corabia la destinaţie”?