Este binecunoscută filosofia de viaţă bazată pe individualism, promovată azi în întreaga lume de societatea americană. Şi la noi, mass-media sunt saturate cu sloganuri gen „gândeşte liber”, „fii diferit”, „urmează-ţi visul”, „limita este cerul”, „totul depinde doar de tine” şi alte asemenea îndemnuri la egoism şi separare de ceilalţi. Ideea de bază este aceea că succesul şi fericirea sunt probleme strict individuale şi nu ar depinde deloc de comunitatea în care trăim şi de cei apropiaţi nouă.
Iată însă că, mai nou, această filosofie strâmbă este argumentată şi prin studii ale psihologilor americani, care au ajuns la concluzia că, pentru a fi fericit trebuie să fii egoist şi total lipsit de sentimente de vină.
Deşi, încă de la o vârstă fragedă, oamenii sunt educaţi să fie drăguţi şi altruişti, se pare că ei sunt cel mai fericiţi când li se spune să-şi urmeze pur şi simplu scopurile.
Astfel, secretul fericirii constă într-un egoism lipsit de sentimentul de vină.
Cercetătorii de la University of Pennsylvania, autorii acestui studiu, au descoperit, însă, că cei care au ales în mod activ să fie egoişti sunt de obicei marcaţi şi de sentimentul de vină.
Potrivit cercetătorilor, acest lucru se întâmplă pentru că, în copilărie, oamenii sunt învăţaţi că „a împărţi înseamnă a arăta că-ţi pasă de ceilalţi”, iar dacă iau o decizie exclusiv pentru interesul propriu, se simt prost pentru că s-au pus pe primul loc.
Însă, cel mai adesea, oamenii au ca scopuri obţinerea unor lucruri care îi fac fericiţi.
Sursa: Realitatea
Deci, după mintea “cercetătorilor americani” fericirea constă în “obţinerea unor lucruri” prin acţiuni egoiste, fără însă ca acest fapt să ne trezească sentimente de vină. Dacă stăm puţin să analizăm şi facem comparaţia, vedem că egoismul şi absenţa oricăror sentimente de vină, sunt două caracteristici de bază ale sociopaţilor.
Să înţelegem de aici că pentru a fi fericit trebuie să fi un sociopat, care prin comportamentul său provoacă altora suferinţe? Şi dacă toţi am fi sociopaţi, cum ar arăta lumea? Ar mai exista societate?! La asta nu s-au gândit psihologii americani.
În mod natural, în societatea tradiţională, neinfestată de capitalism şi consumerism, ceea ce aduce fericirea unui individ este împlinirea unui scop în viaţă în cadrul şi prin apartenenţa la un grup/comunitate. Acesta este modul natural al obţinerii fericirii. Strămoşii noştri îşi aflau fericirea şi pacea interioară prin sentimentul pe care îl ai atunci când ştii că depinzi de cineva şi altcineva depinde de tine.
Dar într-o societate în care banii şi bunurile materiale sunt mai presus decât oamenii şi tind să înlocuiască nevoile sufleteşti şi spirituale fundamentale ale indivizilor, singurul model de fericire viabil este acela al egoismului, individualismului, al lipsei totale de empatie şi moralitate. Dar acestea sunt doar subproduse ale unei societăţi bolnave, nu carateristici umane naturale şi universale.
Sa fii fericit inseamna sa-ti depasesti obstacolele, spune Nietzche. Atunci, fara obstacole, pare-se ca starea noastra naturala este fericirea atunci, insa, doar conditionat de obstacole si depasirea lor!? Nu e o regula generala, si e aproape un paradox. Fericirea e o stare psihica, ori intrinseca, ori conditionata, in orice caz efemera si un raspuns hormonal la o situatie, de unde si efemeritatea
Sa fii sociopat inseamna sa pui propriile interese inaintea vietii altora, adica sa faci rau altora sa-ti atingi propriile interese. E cea mai simpla indicatie a unui sociopat. Exemplu: politicienii, patronii, magistratii mafioti, procurorii parnaie s.a.m.d.
Fericire nu exista. Fericirea nu e doar dpdv filosofic un ideal, ci si practic. Exista bucurii, exaltari, emotii, sperante. Ideea ca in aceasta viata se poate atinge ceva ce se cheama fericire e un mod occidental de a spala creiere si de a da sperante false. Mai ales speranta la o viata mai buna, liantul „intim” al oricarei iluzii de democratie. Ideea de fericire personala a aparut, istoric, in tarile occidentale care au renuntat la perceptele religioase ca repere de moralitate. In lipsa lui D-zeu a aparut un surogat, fericirea proprie; pentru ca magnatul materialist stie ca omul de rand (vulgul) nu poate trai fara o fiinta creatoare superioara care sa-i explice existenta. Si-atunci a aparut conceptul „D-zeu sunt eu” Cea mai mare blasfemie din istoria crestina de 2000 de ani. Nu ca oamenii n-ar avea dreptul la fericire, din contra. Dar nu prin „dumnezeu sunt eu” ci prin „D-zeu e peste tot in mine si in afara mea”.
Intrebarea din titlu e una buna, dar raspunsul nu e „da” decat intr-o mica masura. A fi fericit acum si aici inseamna a nu crede in D-zeu. A fi fericit inseamna a ignora suferinta omniprezenta peste tot langa tine si mizeria in care se zbat ceilalti. Unii confunda fericirea cu iubirea. A iubi pe cei de langa tine sau pe toti ca umanitate nu e o stare de fericire, e doar un sentiment, nobil si inaltator dealtfel; dar nu e fericire. Fericirea nu ne este nici macar promisa pe lumea cealalta; D-zeu ne promite un loc numit rai, in care oamenii exista in pace, dar nu promite fericire. Cum ar putea un om sa promita fericire pentru altii ?
Fericirea din punct de vedere practic e un sentiment. La nivel intelectual este un concept.