O poezie găsită pe Internet, care mi se pare interesantă. Mai ales ultimul vers. Autorul, sau autoarea, se numeşte Ancuţa Leonard.
ne spuneam tot soiul de poveşti simple şi era plăcut.
aerul cald al înserării,
cuvintele ce se înmuiau unele în altele şi ne răcoreau obrajii,
limbile care se uneau tainic şi leneş, cum se topeşte zahărul în cafea.apoi va fi trist.
priveşte
sunetele acestea cum se lipesc de pereţi, se pierd odată cu respirările.
aerul şi gîndurile ies împreună din noi, ne dezumflăm,
pe aici se sting becurile unele după altele, luminii îi e frig.e trist. sunt momente ale căror savoare n-o mai simţim ,
nici carnea pe noi nu mai tremură la fel. vorbim
cuvintele sunt garnituri de tren, vagoane care se trag unele pe altele în direcţii necunoscute, goale.
nu mai revin.
în faţa ferestrelor noastre, propoziţii întregi se decolorează pe sîrme la soare.putem încerca din nou
să ne spunem poveşti simple, poate la un moment dat vom simţi
acelaşi zefir pe care cîndva l-am uitat. uite,
lumina se coace la căldura propriului sîmbure.acum e bine. aşa cum n-a mai fost niciodată,
ca şi cum lumea este oul în care trăim.
am avut o tristeţe,
dar acum gurile noastre sunt vagine care vor naşte cele mai frumoase iubiri.