Despre Tai Chi Chuan

Tai Chi Chuan (sau Taiji Quan) este un stil intern din multitudinea stilurilor de arte marţiale chinezeşti numite generic Wushu. Stil intern înseamnă că practicantul nu urmăreşte dezvoltarea capacităţilor fizice prin exersarea forţei musculare şi a vitezei de execuţie, asemeni sportivilor, ci are ca scop dezvoltarea energiei interne (Qi) şi folosirea acesteia în luptă urmând principiile filosofiei Tao-iste.

În traducere Tai Chi Chuan înseamnă „Boxul Supremului Absolut” şi este, după părerea mea, cea mai fericită îmbinare a conceptului de „energie universală” (Qi), a principiilor Yin şi Yang, a teoriei celor opt trigrame din „Cartea Transformărilor” (Yi Ching) şi a tehnicilor de meditaţie Tao-istă.

Caracteristic pentru Tai Chi Chuan este faptul că exerciţiile fără partener (taolu) se efectuează foarte lent, într-o manieră calmă şi relaxată, iar mişcările sunt fluente, înlănţuindu-se ca într-un dans. Este practic o meditaţie în mişcare.

Originile acestui stil sunt neclare, faptele istorice împletindu-se cu mitul şi legenda. Cel care pare fi creatorul primelor „forme” de Taiji este călugărul taoist Chang San Feng (1279-1368). Acesta, bazându-se pe teoria celor opt trigrame şi studiind mişcările din natură, ale diverselor animale, ale norilor, apei, etc. a creat un set de exerciţii care sunt cunoscute sub denumirea de „Cele 13 forme Taiji de pe muntele Wudang„.

Legenda spune că într-una din meditaţiile sale matinale, maestrul Chang a observat cum un cocor încerca să prindă un şarpe. La fiecare atac dur al cocorului, şarpele eschiva printr-o serie de mişcări unduitoare reuşind să scape de fiecare dată de ciocul puternic al păsării. Aşa s-a născut principiul „supleţei care învinge duritatea„. Maestrul a avut revelaţia faptului că pentru a câştiga în luptă cu maximum de eficienţă, trebuie să respecţi legile lui Tao reflectate în ritmurile şi mişcările naturii.

În cadrul Tai Chi Chuan se cunosc o mare varietate de stiluri, fiind ştiut  faptul că în China existau practic atâtea stiluri, câte familii de luptători. Principalele stiluri, care au şi cea mai mare răspândire sunt Yang, Chen, Wu şi Sun.

Am început să practic Tai Chi Chuan stilul Yang în 1991, imediat după sosirea în ţară a domnului Zhu Rhong Fu, al carui elev am avut onoarea să fiu.

Stilul Yang este poate cel mai popular stil, fiind la baza formelor standard folosite în competiţiile internaţionale. Dintre caracteristicile sale aş aminti poziţiile mai joase şi mişcările ceva mai lente faţă de alte stiluri, care dezvoltă la practicant un Qi puternic şi o bună stabilitate a posturii prin fortificarea membrelor inferioare.

Istoria stilului Yang este oarecum anecdotică. Se spune că în secolul XVIII, când Tai Chi Chuan-ul nu era cunoscut prea mult în rândul maselor, fiind practicat numai de către membrii de seamă ai familiilor bogate, un servitor al familiei Chen, urmărea de fiecare dată, printr-o spărtură ]n gard cum maestrul Wang Chung Yueh preda Tai chi membrilor familiei. După îndelungi observaţii şi muncă asiduă, acesta reuşit să înveţe câteva forme ale maestrului şi le-a perfecţionat, reuşind apoi în ciuda tradiţiei să-l convingă pe maestru să-l accepte ca elev. Servitorul din această istorisire este nimeni altul decât marele maestru Yang Lu Chan (1799-1872), care a dezvoltat şi a popularizat mai târziu stilul care-i poartă numele.

Tai Chi Chuan-ul, deşi este un puternic stil de arte marţiale, este practicat în rândul maselor în special datorită efectelor benefice asupra sănătăţii şi vitalităţii întregului organism, fiind un excelent mijloc de luptă împotriva efectelor înaintării în vârstă. Totodată este, pentru cei care se dedică în totalitate acestei discipline, o cale de evoluţie spirituală şi de dobândire a abilităţilor speciale (kung fu).