– Dacă rechinii ar fi oameni – îl întrebă pe domnul K. fiica mai tânără a gazdei – ar fi oare mai blânzi cu peştii cei mici?
– Bineînţeles, răspunse el. Dacă rechinii ar fi oameni, ar pune să construiască în mare, pentru peştii mici, lăzi enorme, înzestrate cu tot felul de hrană, atât plante, cât şi vietăţi. Ar avea grijă ca lăzile să aibă permanent apă proaspătă, şi, în general, ar lua fel de fel de măsuri sanitare. Dacă, de exemplu, un peştişor şi-ar răni o aripioară, ar fi de îndată bandajat ca nu cumva rechinul să-l piardă înainte de vreme.
Pentru ca peştişorii să nu devină melancolici, s-ar organiza din când în când mari serbări în apă: căci peştişorii veseli sunt mai gustoşi decât cei melancolici. Şi şcoli ar exista, fireşte, în lăzile cele mari. Acolo peştişorii ar învăţa cum să înoate în gura rechinilor. Vor avea nevoie, bunăoară, de geografie ca să-i poată găsi pe rechinii cei mari care lenevesc cine ştie pe unde.
De cea mai mare importanţă ar fi, desigur, instruirea morală a peştişorilor. Ar fi învăţaţi că cel mai măreţ şi mai frumos lucru este când un peştişor se jertfeşte bucuros şi că ei toţi trebuie să se încreadă în rechini, mai ales când aceştia afirmă că le vor asigura un frumos viitor. Peştişorii vor fi convinşi că acest viitor le este asigurat numai atunci când au învăţat să fie ascultători. Peştişorii trebuie să se ferească de toate pornirile josnice, materialiste, egoiste şi marxiste şi să-i anunţe imediat pe rechini dacă un peştişor manifestă astfel de porniri.
Dacă rechinii ar fi oameni, ar purta fireşte şi războaie între ei pentru a cuceri lăzile de peşti şi peştişorii străini. Războaiele ar fi purtate de propriii lor peştişori, i-ar învăţa pe peştişori că între ei şi peştişorii celorlalţi rechini există o deosebire uriaşă. Peştişorii, ar declara ei, sunt, după cum se ştie, muţi, însă ei tac în limbi cu totul diferite şi este deci cu neputinţă să se înţeleagă unii cu alţii. Fiecărui peştişor care va ucide în război alţi peştişori duşmani, deci care tac în altă limbă, i se va acorda un ordin mic din alge, şi i se va conferi titlul de erou.
Dacă rechinii ar fi oameni, ar exista desigur şi o artă a lor. Ar exista tablouri frumoase; pe ele ar fi pictate în culori splendide dinţii rechinilor, iar boturile lor ar fi prezentate ca nişte adevărate grădini ale desfătării, unde se poate zburda de minune. Teatrele de pe fundul mării ar prezenta pe eroicii peştişori înotând entuziasmaţi în gurile rechinilor, iar muzica ar fi atât de încântătoare încât, în sunetele ei, peştişorii, în frunte cu orchestra, visători şi legănaţi de cele mai plăcute gânduri, ar pluti în gurile rechinilor.
Ar exista şi o religie, dacă rechinii ar fi oameni. Preoţii i-ar învăţa pe peştişori că viaţa adevărată începe abia în burta rechinilor. De altfel, dacă rechinii ar fi oameni, s-ar isprăvi cu egalitatea între toţi peştişorii, aşa cum este acum. Unii dintre ei ar căpăta slujbe şi ar fi puşi deasupra celorlalţi. Celor mai mărişori li s-ar permite chiar să-i înghită pe cei mai mici, ceea ce ar fi desigur pe placul rechinilor, deoarece astfel le-ar reveni şi lor bucăţi mai mari de înfulecat. Peştişorii mai mari, instalaţi în slujbe, ar supraveghea ordinea între peştişori, ar deveni învăţători, ofiţeri, ingineri în construcţia lăzilor ş.a.m.d. Pe scurt, în mări ar exista cultură numai atunci când rechinii ar fi oameni.
Bertold Brecht – „Povestiri din calendar”