Moneda unică globală profeţită de revista „The Economist” în 1988

În urmă cu 27 de ani Uniunea Europeană nu exista în forma actuală, nu exista moneda euro, nici zona euro, nu se auzise încă de austeritate, de cedări de suveranitate, nu exista criza mondială de acum sau falimentul Greciei. Şi cu toate acestea, în 1988 revista „The Economist” anunţa apariţia unei monede unice globale, peste circa 30 de ani, numită „phoenix”.

Denumirea „phoenix” nu este aleasă întâmplător, pasărea Phoenix fiind un vechi simbol masonic, adoptat de multe alte culte şi societăţi secrete. Această pasăre mitologică are darul de a renaşte din propria cenuşă, deci alegerea acestei denumiri pentru moneda unică simbolizează renaşterea sistemului financiar din cenuşa unei mari crize, însemnând în acelaşi timp şi o nouă ordine mondială. Este vorba, aşadar, de principiul de bază al masoneriei numit „ordo ab chaos”, adică „ordine prin haos”.

Articolul intitulat „Pregătiţi-vă pentru Phoenix” (Get Ready for the Phoenix) a apărut pe data de 9 ianuarie 1988 în revista „The Economist”, pe coperta acesteia apărând şi o ilustraţie cu pasărea Phoenix şi cum ar arăta respectiva monedă, profeţită să apară în anul 2018.

Iată şi câteva fragmente relevante din articolul cu pricina:

Peste treizeci de ani, americanii, japonezii, europenii și oamenii din multe alte țări bogate, iar unele relativ sărace vor plăti, probabil, pentru cumpărăturile lor cu aceeași monedă. Preţurile nu vor fi cotate în dolari, yeni sau mărci germane, ci în, să zicem, phoenix. Phoenix va fi favorizat de companii și consumatori, deoarece va fi mult mai convenabil decât monedele naționale de astăzi, care până atunci vor deveni o cauză bizară a multor perturbări ale vieții economice în ultima parte a secolului XX.

În continuare se fac referiri la deschiderea graniţelor, la cedări de suveranitate, adică ceea ce azi numim globalizare şi la o aşa-numită „zonă phoenix”, care ne duce imediat cu gândul la actuala zonă euro.

Pe toate aceste căi, granițele economice naționale se vor dizolva lent. Pe măsură ce tendinţa va continua, apelul la o uniune monetară, cel puțin pentru principalele țări industriale, va părea irezistibilă pentru toată lumea, cu excepția comercianților de schimb valutar și a guvernelor. În zona phoenix, ajustarea economică la schimbări ale prețurilor relative s-ar efectua fără probleme și în mod automat, mai degrabă decât se face astăzi între diferitele regiuni din cadrul economiilor mari (o scurtă explicaţie în paginile 74 – 75). Absența tuturor riscurilor valutare ar stimula comerțul, investițiile și ocuparea forței de muncă.

Zona phoenix va impune constrângeri severe asupra guvernelor naționale. Nu ar exista ceva de genul, de exemplu, numit politică monetară națională. Rezerva mondială de phoenix ar fi stabilită printr-o nouă bancă centrală, derivată probabil din FMI. Rata mondială a inflației – și prin urmare, în limite înguste, fiecare rată a inflației la nivel național – ar fi responsabilitatea sa. Fiecare țară ar putea folosi impozitele și cheltuielile publice pentru a compensa scăderi temporare ale cererii, dar va trebui să împrumute mai degrabă decât să tipărească bani pentru a-şi finanța deficitul bugetar. Fără nici un apel la taxa pe inflație, guvernele și creditorii acestora ar fi obligaţi să gândească planurile lor de împrumut și creditare mai atent decât o fac în prezent. Acest lucru înseamnă o mare pierdere a suveranității economice, dar tendințele care fac phoenix atât de atrăgătoare pun în umbră problema suveranităţii, în orice caz. Chiar și într-un sistem mondial în care ratele de schimb fluctuează mai mult sau mai puțin, guvernele individuale au văzut că politica de independență este sancţionată de către o lume externă neprietenoasă.

Sursa

Dacă de întoarcem în zilele noastre observăm că toate aceste lucruri s-au întâmplat deja în Uniunea Europeană şi tind să se globalizeze, cel mai nou exemplu fiind aşa-zisa criză a Greciei, prin care se încearcă forţarea statelor membre să renunţe la suveranitatea fiscală şi administrativă şi înfiinţarea Statelor Unite ale Europei.

Totodată vedem că înfiinţarea zonei euro, a unei bănci centrale europene (BCE) şi cedările de suveranitate nu au dus la o economie mai stabilă, la prosperitate şi la o ocupare mai mare a forţei de muncă, ci dimpotrivă, de mai mulţi ani avem criză economică, sărăcie, austeritate, şomaj, în timp ce sigurii beneficiari ai acestor măsuri sunt doar băncile şi corporaţiile transnaţionale. Aşadar pentru cine a fost ticluit acest plan mârşav, anunţat în urmă cu 30 de ani? Evident pentru cei care beneficiază de el, adică oligarhia bancaro-corporatistă transnaţională, care vrea să instaureze un guvern mondial, prin care să controleze întreaga omenire.