Ţeapa cu creditele în valută

Nu sunt un adept al filosofiei traiului în lux pe datorie, aşa că nu prea m-a interesat prea mult problema creditelor şi cum pot fi ele obţinute. Dar îmi amintesc bine că acum câţiva ani era o mare modă şi o frenezie legate de creditele în franci elveţieni. Pentru mulţi era o dovadă de inteligenţă şi de simţ al afacerilor să „pariezi pe francul elveţian” şi unii chiar îi îndemnau şi pe alţii să facă acest lucru.

Evident a fost o ţeapă şi o escrocherie premeditată. Cursul francului elveţian a fost ţinut în mod artificial la un nivel redus, pentru a atrage cât mai mulţi fraieri, apoi acesta a fost crescut tot mai mult, după ce plasa sa umplut de peşte, pentru a realiza un profit mare de pe urma diferenţei.

Naivii au căzut în plasă pentru că cei mai mulţi oameni cred, conform propagandei din presă, că aceste cursuri de schimb ale valutelor sunt reglate de „piaţa liberă” după legea cererii şi ofertei. În realitate, cursul de schimb se stabileşte prin negocieri interbancare, care se fac la şedinţe convocate de BNR, deci cursul este controlat de bănci şi de speculatorii financiari, nu de „mâna invizibilă” a economiei de piaţă. Prin urmare se poate ţine în frâu cursul de schimb pentru o monedă, pentru ca mai apoi acesta să fie crescut sau scăzut brusc, în funcţie de interesele speculatorilor.

Dar chestia cu creditele în monedă elveţiană nu este cea mai mare ţeapă trasă românilor după decembrie 1989. Cea mai mare ţeapă financiară constă în faptul că salariile şi veniturile românilor se calculează şi se stabilesc în lei, în timp de preţurile la mărfuri, utilităţi şi credite se calculează şi se exprimă în dolari, euro sau alte valute. Aceasta a fost metoda prin care s-a declanşat superinflaţia din anii ’90, care a avut ca scop scăderea valorii activelor statului supuse privatizării şi metoda prin care acum se extrage bogăţie din România de către speculanţi prin jonglerii cu cursul de schimb.

Ţeapa cu creditele în franci elveţieni a fost posibilă din cauza existenţei acestei anomalii financiare, dar situaţia putea fi la fel şi în cazul creditelor în euro sau dolari, dacă BNR nu ar mai fi exercitat un control asupra acestor valute din motive de „macrostabilitate economică”.

Ceea ce este mai tragic şi oamenii nu realizează, este faptul că această metodă, de a calcula preţurile în lei în funcţie de cursul de schimb al unor valute străine, nu a venit în mod natural, ca un efect al mecanismelor pieţei libere sau alte rahaturi de propagandă, ci a fost asumat de politicieni prin acte normative, în urma negocierilor cu FMI.

Iată ce spunea Adrian Năstase, în decembrie 2001, într-un discurs ţinut în plenul Parlamentului:

În legătură cu afirmaţiile potrivit cărora preţurile la gaze, energie electrică şi termică, transporturi şi combustibli au evoluat în funcţie de cursul leu/dolar, doresc să amintesc faptul că acest mecanism de ajustare a fost asumat, în urma unor negocieri neprofesioniste, încă din primele două luni ale anului 1997 de Guvernul Victor Ciorbea, din care făceau parte distinşii reprezentanţi ai PD şi PNL.

Astfel, prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.3/27 februarie 1997 şi prin Hotărârea de Guvern nr. 37/26 februarie, precum şi prin Memorandumul de politică economică stabilit cu FMI şi aprobat de Ordonanţa nr. 30/25 august 1997 a Cabinetului Ciorbea s-a stabilit, în mod ireversibil, ajustarea lunară a preţurilor şi tarifelor în funcţie de cursul leu/dolar pentru bunurile şi serviciile invocate de autorii moţiunii, cât şi pentru serviciile telefonice, apă potabilă, servicii de salubritate şi altele.

Sursa: Guvernul României

Şi oare din cine era format guvernul Ciorbea de la acea dată? Nu cumva tot din cei care azi „şi-au luat ţara înapoi” şi vor să clădească „România lucrului bine făcut”?! Un lucru la fel de bine făcut ca şi în acei ani sau în perioada băsistă, în care a fost distrusă economia ţării, clasa muncitoare şi structura instituţională a statului român?!