Realitatea este o creaţie a creierului nostru

By | 20 iunie, 2011

Cel mai misterios organ al omului a fost descris de către un profesor, acum câteva decenii, de la Universitatea Carnegie Mellon, Emerson Pugh, printr-un aforism celebru: „De-ar fi atât de simplu creierul uman încât noi să-l înţelegem, atunci ar fi atât de simplu încât nu am putea să o facem”. Cu toate acestea, cercetările făcute în ultimii ani au dus la aprofundarea cunoaşterii pe care o avem despre creier. Aceste cercetări au scos la iveală şi câteva descoperiri interesante despre modul în care creierul ne păcăleşte uneori.

Creierul mediază între ceea ce recepţionează ochii noştri şi ceea ce conştientizăm că am văzut. Practic, realitatea pe care o trăim în fiecare clipă este un film pus în scenă de creier, care recreează realitatea, ca şi desenele animate, doar că o viteză a cadrelor pe secundă mult superioară lor. Dar, iată un test simplu prin care puteţi vedea cum creierul elimină o secvenţă din realitate: staţi în faţa unei oglinzi şi priviţi ochiul din stânga. Mutaţi-vă apoi privirea asupra celuilalt ochi. Priviţi mai întâi stângul, apoi dreptul, apoi stângul din nou. Veţi observa că, în ciuda faptului că vă mişcaţi ochii pentru a schimba locul pe care îl priviţi, nu o să vă vedeţi ochii mişcându-se. În schimb, dacă există cineva în apropiere care vă priveşte atunci acea persoană va observa mişcările ochilor.

Aceste mişcări rapide ale ochilor, denumite sacade, sunt eliminate de către creier din filmul realităţii de zi cu zi. De ce are loc acest fenomen? Sacadele sunt cea mai rapidă mişcare produsă de corpul uman, iar imaginile înregistrate pe retină în timpul acestora ar fi neclare şi înceţoşate. Astfel, creierul elimină atât aceste imagini difuze, care nu ar fi utile în procesul de percepţie, cât şi senzaţia că lipseşte ceva.

Jack Pettigrew, profesor la Universitatea din Queensland, a demonstrat recent că vedem lumea altfel atunci când râdem. El a explicat că, în mod normal, fiecare ochi trimite imaginea pe care o surprinde către o parte distinctă a creierului. Fără ca noi să ne dăm seama, creierul schimbă în mod continuu atenţia între cele două imagini; această situaţie poartă numele de „rivalitate binoculară”.

Aşa se explică de ce atunci când privim iluzii optice precum cubul Necker vedem de fapt două perspective diferite, pe rând. Cei mai mulţi oameni văd faţa cubului pe latura din stânga jos şi nu pe cea din dreapta sus. Explicaţia cea mai plauzibilă o reprezintă tendinţa firească de a vizualiza lucrurile de deasupra, poziţie din care este vizibilă faţa superioară a acestora. Perspectiva de jos asupra lucrurilor este mult mai rar întâlnită, astfel că de cele mai multe ori creierul alege să considere că se vizualizează cubul de sus. Jack Pettigrew a descoperit că, atunci când râdem, procesul care în mod normal ne permite să vedem două cuburi încetează. Aspectul tridimensional al imaginii dispare.

Descoperirea profesorului australian s-a produs din întâmplare, când unul dintre voluntarii participanţi la un studiu asupra rivalităţii binoculare a început să râdă la una din glumele sale. În acel moment rivalitatea binoculară a încetat. Profesorul a repetat experimentul pe ceilalţi voluntari şi pe el însuşi, confirmând existenţa acestui efect incredibil. Studiind fenomenul, el a descoperit că efectul are loc îndată ce subiecţii au sentimentul de veselie ce precede manifestarea fizică a râsului. Astfel, neutralizarea rivalităţii binoculare nu este produsul mişcării cauzate de râs, ci este cauzată de schimbările produse la nivelul minţii.

Psihologii susţin că, pe măsură ce îmbătrânim, avem senzaţia că timpul trece mai repede. O posibilă explicaţie o reprezintă faptul că experienţele ce includ multe detalii necunoscute par a dura mai mult timp. Când suntem tineri, cele mai multe amănunte sunt noi, astfel că experienţele par a dura mai mult decât la bătrâneţe, când creierul este surprins de mai puţine noutăţi.

Percepţia timpului poate fi influenţată de evenimente cu un semnificativ impact emoţional. În cazul în care identificăm un potenţial pericol, regiunea cerebrală cu un rol important în procesarea fricii, amygdala, percepe fiecare detaliu în amănunt. De aceea, atunci când suntem supuşi unei ameninţări sau trăim un eveniment cu un puternic impact emoţional, avem senzaţia că timpul stă în loc. David Eagleman, un cercetător american care a studiat fenomenul, a întâlnit aceeaşi reacţie la numeroase persoane din categorii diferite de vâstă, educaţie, domeniu de activitate etc.

Un curator de la un muzeu de prestigiu a relatat că, atunci când a dărâmat din greşeală un valoros vas Ming, a avut senzaţia că a trecut o veşnicie până la impactul acestuia cu podeaua. O altă mărturie importantă a venit din partea unui motociclist implicat într-un accident. Acesta menţiona că, în timp ce casca sa se izbea de asfalt în urma impactului, a avut suficient timp să observe că sunetul rezultat formează un ritm interesant, chiar o melodie.

Cum se explică această încetinire a timpului ce parcă aduce aminte de celebrul film Matrix? David Eagleman explică: „Timpul este ca de cauciuc – se dilată atunci când resursele creierului sunt exploatate intens şi se contractă atunci când creierul este mai puţin solicitat, adică atunci când acesta întâlneşte o situaţie familiară”.

Acest lucru a fost confirmat de experimente în care oamenii au stat o vreme în peşteri, izolaţi de orice fel de stimul vizual sau auditiv. În iulie 1962, un geolog francez, Michel Siffre, s-a retras pentru 60 de zile într-o peşteră din sudul Alpilor, pentru a studia efectul izolării asupra percepţiei timpului. La ieşirea lui din peşteră, pe 14 septembrie, s-a descoperit că ultima dată din jurnalul său, în care scrisese cu doar câteva ore înainte, era 20 august. Chiar dacă organismul său respecta ritmul circadian de aproximativ 24 de ore, conştiinţa sa înregistra timpul într-un mod eronat.

Experienţele externe nu sunt singurele elemente ce pot modifica percepţia timpului. În anii 1930, fiziologul american Hudson Hoagland a descoperit că soţia sa avea senzaţia că timpul trece mult mai repede atunci când avea temperatura mai mare de 39,5 grade Celsius. Experimente efectuate de alţi cercetători în anii 2000 şi 2005 au arătat că atât durerea, cât şi insomnia cronică afectează percepţia timpului.

Ceasul intern poate fi dereglat şi de substanţe; un exemplu celebru este oferit de un fost parlamentar britanic ce a acceptat în 1955 să i se administreze mescalină în cadrul unui documentar al BBC. În acest film, ce nu a fost difuzat în cele din urmă, parlamentarul menţiona că el percepea pauze extraordinar de lungi între întrebările ce îi erau adresate de către intervievator.

Sursa: Agenţia.org

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

CommentLuv badge