Aşa arată, după 35 de ani, Robert Powell, actorul care a jucat rolul lui Iisus în seria „Iisus din Nazareth” realizată în 1977 de Franco Zeffirelli. Vă vine să credeţi?!
Aseară am fost la o lansare. Este vorba de filmul de debut al regizorului Radu Jude, intitulat “Cea mai fericită fată din lume”. Evenimentul a avut loc la “Experimetal Bar” aflat în incinta “Orange Concept Store” de pe calea Victoriei.
Amfitrioni, ca de obicei, au fost Cătălin Anchidin şi Nora Dumitrescu, de la Hi Film, iar printre invitaţi s-au numărat, aşa cum era şi firesc, Radu Jude, actriţa din rolul principal, Andreea Boşneag şi cunoscutul şi îndrăgitul actor Vasile Muraru, care interpretează în film rolul tatălui.
După o prezentare foarte scurtă, atât de scurtă, încât abia am reuşit să-mi reglez aparatul foto şi să fac vreo 3 fotografii, a urmat proiecţia şi cam asta a fost totul.
Chiar nu mai văzusem filmul, dar ştiam unele lucruri despre el dintr-o emisiune de la televizor. Scenariul este inspirat dintr-o întâmplare reală, la care Radu Jude a participat în timpul filmărilor pentru un testimonial cu câştigătorii unui concurs, organizat de o firmă de băuturi răcoritoare.
Filmul este deci povestea, prezentată într-un mod cât se poate de simplu şi realist, a unei tinere din provincie, Delia Frăţilă, care a câştigat un automobil Dacia Logan la un concurs organizat de o firmă producătoare de sucuri de fructe.
Fata vine la Bucureşti, împreună cu familia, pentru a filma spotul testimonial de prezentare a câştigătorilor şi acţiunea întregii povestiri se concentrează în jurul acestor fimări, realizate în centrul Capitalei, într-o zi călduroasă de vară.
Marea ironie şi în acelaşi timp intriga filmului, constă în faptul că, deşi eroina noastră în filmările la spotul publicitar trebuie să repete la nesfârşit, cu un zâmbet larg, că este cea mai norocoasă şi fericită fată din lume, în realitate este cea mai nefericită fată din lume, aflată în cea mai nefericită zi din viaţa ei.
Asta deoarece, pe de-o parte, este prinsă în conflictul cu părinţii ei, care încearcă să o forţeze să vândă maşina câştigată, pentru a-şi ajuta familia, cu banii obţinuţi, să înceapă o afacere, iar pe de altă parte este copleşită de solicitările regizorului spotului şi ale patronului firmei care a organizat promoţia şi de tot felul de incidente neprevăzute, care prelungesc timpul de filmare.
Dialogurile abundă în limbaj licenţios, înjurături şi cuvinte ce nu ar putea fi difuzate niciodată pe un post de televiziune înainte de miezul nopţii. Dar de ce să fim ipocriţi şi să nu recunoaştem că aşa se vorbeşte în viaţa de zi cu zi, mai ales la locul de muncă! Însă, pe lângă faptul că replicile sună foarte realist, acestea conferă interacţiunii dintre personaje şi mult umor, mai ales într-o scenă absolut memorabilă pe care, dacă veţi vedea filmul, sigur o veţi remarca şi veţi dori să o povestiţi şi altora.
Este remarcabilă interpetarea plină de naturaleţe şi umor a lui Vasile Muraru, care interpretează aici un rol deosebit, faţă de cele cu care ne-a obişnuit.
De asemenea foarte bine intrat în rol este şi Andi Vasluianu, care se potriveşte perfect în pielea operatorului de imagine. Pot spune chiar că am întâlnit, în anii cât am lucrat în televiziune, camramani care arătau, vorbeau şi se comportau exact precum personajul său din film.
Iar despre Andreea Boşneag ce să mai zic? Tot filmul am avut impresia că nu este o actriţă care interpretează un rol, ci chiar fata din întâmplarea reală care a fost cooptată pentru a-şi juca propriul personaj. Înainte de film ea ne-a declarat că este studentă la actorie la Universitatea Spiru Haret şi, coincidenţă sau nu, personajul de pe ecran spunea acelaşi lucru, că vrea să dea la facultate, la actorie!
Din distribuţie mai fac parte Violeta Haret-Popa, în rolul mamei, Şerban Pavlu, în rolul regizorului, Diana Gheorghian, Alexandru Georgescu, Luminiţa Stoianovici, Petre “Bombardel” Constantin ş.a.
Lungmetrajul “Cea mai fericită fată din lume” a obţinut Premiul CICAE la Festivalul de la Berlin, Premiul FIRESCI la Festivalul de la Sofia, Premiul pentru Cel mai bun scenariu la B-EST International Film Festival şi Premiul FIPRESCI la IndieLisboa. Filmul a fost selecţionat în ACID Programme la Festivalul de la Cannes 2009.
Referitor la DVD, aflaţi că, pe lângă filmul propriu-zis, trailere şi galerie foto, mai găsiţi şi filmul “Lampa cu căciulă” (The Tube With a Hat), care este la ora actuală cel mai premiat scurt-metraj românesc.
DVD-ul îl veţi putea găsi în reţeaua de librării Cărtureşti, la Librăria Engleză “Anthony Frost” şi la The Place Concept Store.
Aşa cum am promis, azi voi vorbi despre premiera de luni a documentarului „Adio, tovarăşi!”, referindu-mă la ce s-a întâmplat în afara vizionării propriu-zise. Mai exact, prezentarea, conferinţa de după, bufetul etc.
Evenimentul s-a desfăşurat la Cinematecă, sala Eforie, luni 14 noiembrie de la ora19:00, fiind difuzat în premieră mondială primul episod din cele 6 care alcătuiesc seria de documentare.
Înainte de proiecţie au şinut discursuri ambasadorul Germaniei la Bucureşti, domnul Andreas von Mettenheim, Christian Beetz, unul din producători şi din partea română, Alexandru Solomon, regizorul cunoscut la noi ca realizator al documentarului „Kapitalism – Reţeta noastră secretă”.
După film a urmat o conferinţă la care au participat Christian Beetz, Alexandru Solomon şi Ioan Stanomir, preşedintele Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. A existat şi un microfon destinat celor din sală, pentru a adresa întrebări celor 3 invitaţi, sau a exprima opinii în urma vizionării. Discuţiile au fost în jurul modului în care s-a desfăşurat realizarea documentarului şi contribuţia pe care a adus-o fiecare parte implicată în producţie.
O echipă de la TVR a realizat înregistrarea conferinţei şi a luat câteva cadre pentru ilustraţie, din sală şi din holul de la intrarea cinematografului. Echipa tehnică a avut ceva probleme cu semnalul Vodafone pentru Internetul mobil, necesar prezentării platformei web a documentarului. De fapt, am constatat că în sala respectivă, aflată cumva la subsol, nu era semnal practic în nicio reţea de telefonie mobilă.
Am pierdut câteva momente din conferinţă pentru că am ieşit de câteva ori pe hol unde organizatorii pregătiseră un “bufet suedez”, sponsorizat de Institutul Cultural Francez. 
Am degustat un pahar de vin roşu excelent, am încercat câte un fursec, saleu, pateu şi ce mai era pe acolo, am făcut nişte poze şi am schimbat câteva cuvinte şi impresii cu puţinele persoane pe care le cunoşteam pe acolo. Asta pentru că gaşca de “blogăraşi şi blogăriţe” care venea de obicei la astfel de evenimente s-a subţiat foarte mult în ultimul timp.
Am auzit chiar că bloggeri cu notorietate au început să ceară bani pentru a participa la astfel de evenimente. Vă vine să credeţi aşa ceva?! Să ceri bani ca să vezi un film pe gratis, să bei vin, bere şi să haleşti fursecuri???
E păcat că s-a diminuat participarea la acest gen de acţiuni, deoarece speram să se închege un fel de comunitate a bloggerilor cinefili, sau măcar a celor iubitori de artă şi cultură, că de blogăraşi, fani virale de pe Youtube, iPhone 4S şi blogging de dragul blogging-ului m-am săturat până în gât!
Mai multe imagini găsiţi pe Facebook. 
Ieri seară am participat la un eveniment deosebit, fiind invitat la lansarea în premieră mondială a seriei de documentare „Adio, tovarăşi!” (Farewell, Comrades!), o coproducţie internaţională de mare anvergură, în regia lui Andrei Nekrasov.
Proiecţia primului episod din seria celor şase, care alcătuiesc întregul documentar a avut loc la Cinemateca Bucureşti, sala Eforie (Jean Georgescu). Au fost prezenţi la eveniment o parte din cei care apar chiar în acest documentar, cum ar fi de exemplu Sergiu Celac, fostul translator al lui Nicolae Ceauşescu, câţiva dintre cei care au participat la realizarea acestei producţii, atât din partea străină (Gebrueder Beetz Filmproduktion), cât şi partea română (Hi Film şi TVR), de asemenea şi o echipă TVR care a luat o serie de imagini, aşa că s-ar putea să mă vedeţi şi pe mine pe acolo, dacă materialul va fi difuzat pe post. 
Documentarul, a cărei realizare a fost începută acum trei ani, este rezultatul unei munci titanice, având la bază peste 700 de ore de materiale filmate provenind din surse atât din Europa de Vest cât şi din ţările fostului bloc comunist. Pentru a putea selecta materialul care urma să fie inclus la montaj, a fost nevoie de o bază de date indexată pe bază de cuvinte-cheie.
Din partea României, cu materiale de arhivă au contribuit TVR şi Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, reprezentat la eveniment de Ioan Stanomir.
Povestea documentarului este realizată cu imagini filmate în 12 ţări, care îl poartă pe spectator înapoi spre evenimentele ce au au determinat încheierea Războiului Rece şi care continuă să marcheze ordinea mondială.
Primul episod, pe care l-am vizionat aseară, intitulat „Victoria” prezintă perioada de apogeu a comunismului, când se credea că nimic nu va mai întoarce omenirea de pe acest drum. Este vorba de anii 1975 – 1979, care îl are în centru pe Leonid Ilici Breşnev, fostul lider comunist din perioada cea mai înfloritoare a Uniunii Sovietice.
În urma Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa de la Helsinki din 1975, este recunoscută în mod oficial dominaţia sovietică în Europa de Est şi inviolabilitatea graniţelor blocului comunist, cunoscută anterior sub denumirea de „finlandizare”. Totuşi, Vestul impune anumite condiţii, una dintre acestea fiind respectarea drepturilor omului, condiţie care a fost mai apoi ignorată cu uşurinţă de către statele comuniste.
Ceea ce îmi place în mod deosebit la acest documentar, pe lângă faptul că este amuzant, interesant şi inedit, este modul în care este tratat subiectul. Principalele sale calităţi sunt echilibrul şi obiectivitatea. Asta deoarece nu oferă satisfacţie nici nostalgicilor, care cred că era mai bine pe vremea comunismului, dar nici nu dă apă la moară fanaticilor anti-comunişti, care văd în acest sistem răul absolut.
În cele 52 de minute cât a durat primul episod, am savurat cu plăcere o împletire de poveşti, ilustrate cu interviuri, comentarii şi imagini de epocă, în care este prezentată atât latura romantică, într-un fel pozitivă a comunismului, în care oamenii, deşi nu erau liberi trăiau o viaţă boemă şi lipsită de grijile şi zbuciumul specifice materialismului capitalist, cât şi latura întunecată, reprezentată de opresiunea autorităţilor faţă de dizidenţi, „psihiatria politică” folosită ca metodă de reeducare sau eliminare a celor nealiniaţi la normele regimului, cenzura şi neajunsurile economiei socialiste, practicată în sistem închis.
Sunt prezentate portretele unor dizidenţi ai URSS cum ar fi Alexandr Soljeniţîn, scriitor sau Vladimir Vîsoţki, actor, poet şi cantautor, un adevărat Bob Dylan sovietic, a cărui moarte prematură a declanşat o adunare spontană de admiratori de peste un milion de oameni.
Alteori dizidenţa în fostul bloc comunist îmbracă aspecte comice, aşa cum este cazul Cehoslovaciei, unde membrii unei formaţii de hipioţi intitulată „The Plastic People of The Universe” sunt arestaţi şi condamnaţi la închisoare deoarece prin muzica lor făceau propagandă capitalistă decadentă. Aceştia au încercat să se apere aducând ca argument citate din Marx şi Lenin, care în opinia lor ar fi reprezentat idei promovate în muzica lor.
Un alt dizident, tot din fosta Cehosolovacie, a făcut nouă ani de puşcărie deoarece a aruncat în aer, cu dinamită, statuia liderului comunist Klement Gottwald, un fel de Lenin autohton.
Mai sunt prezentate o serie de aspecte inedite ale vieţii din ţările comuniste ale acelei perioade, cum ar fi trocul cu mobilier şi electrocasnice din Polonia, sau cozile imense la alimente din România şi modul ingenios prin care autorităţile fereau aceste cozi de privirile lui Nicolae Ceauşescu.
Aş putea să vă mai dau acum o mulţime de informaţii despre întreaga serie de documentare, care se găsesc în kitul de presă pe care l-am primit de la organizatorii evenimentului, dar cred că cel mai bine e să vedeţi cu ochii voştrii episoadele care vor fi difuzate pe TVR 1 în fiecare joi de la ora 22:10, începând cu această săptămână.
Trebuie să vă mai spun că lansarea acestui documentar este un eveniment cross-media, deoarece, pe lângă faptul că este difuzat la o serie de televiziuni din mai multe ţări, mai beneficiază şi de o platformă web, disponibilă în curând pe HotNews şi mai apare şi sub forma unei cărţi.
Am să vă dau totuşi câteva detalii despre producţia ţi realizarea acestui documentar deosebit, care mi s-au părut interesante.
Regizor: Andrei Nekrasov
Producatori executivi: Christian Beetz, Olivier Mille
Scris de Jean-François Colosimo, György Dalos şi Andrei Nekrasov
Este o coproducţie Gebrueder Beetz Filmproduktion şi Artline Films
Site oficial: http://farewellcomrades.tv/
Detalii inedite despre producţie :
La final aş vrea să mulţumesc Hi Film Productions şi lui Cătălin Anchidin, pentru invitaţia la acest eveniment excepţional. Aspectele de culise, prezentarea dinaintea proiecţiei, conferinţa de după şi fotografiile le-am lăsat pentru un articol dedicat special pe care îl găsiţi aici.
Tocmai m-am întors de la premiera specială pentru bloggeri a filmului „Din dragoste cu cele mai bune intenţii” în regia lui Adrian Sitaru. Este prima invitaţie din acest an pe care o primesc de la „Parada Film”.
De data asta am ajuns puţin mai târziu, deoarece proiecţia s-a desfăşurat la Cinema Studio şi eu, care nu prea mai colind cinematografele, l-am confundat cu Cinema Corso, aşa că până m-am dumirit că de fapt e pe la Romană pierdut ceva timp, ajungând chiar când filmul tocmai începea.
Aşa că nu am mai primit nici mapa de presă cu prezentarea filmului şi materiale multimedia şi nici afişul filmului, la fel ca în alte dăţi. Iar fotografii nu am făcut pentru că nu am avut un aparat ca lumea la mine şi nici nu prea am avut chef de poze. Prin urmare voi apela doar la memorie şi la cee ce se găseşte pe internet la capitolul imagini.
Am intrat puţin mai devreme pe Facebook şi cineva, care de asemenea a fost la premiera filmului, scria acolo în dreptul afişului filmului „enervant de plictisitor”. Mă rog, asta poate fi valabil pentru cineva care este mare consumator de filme de acţiune 3D, cu roboţi împuşcături şi urmăriri de maşini… Mie însă mi-a plăcut.
Dacă te duci la un film pregătit să vezi un film de artă, dacă eşti pasionat de imagine şi de limbajul cinematografic, dacă te interesează mai mult ideile, problemele existenţiale şi trăirile personajelor, decât acţiunea în sine, nu are cum să nu îţi placă filmul.
Creaţia lui Adrian Sitaru se înscrie în curentul actual al filmului românesc, caracterizat prin realism şi minimalism. Am remarcat acelaşi mod de abordare cinematografică folosit şi în filmul „Felicia înainte de toate”, în care aparatul de filmat devine personaj în film, oferind senzaţia că este cineva care stă alături de celelate personaje, se plimbă printre ele, se uită la ele. În cazul de faţă însă, camera se substituie chiar de multe ori personajelor umane, oferind o imagine din perspectiva acestora.
Astfel, de multe ori în dialoguri, în loc de un cadru de două persoane, sau o alternanţă de prim-planuri ale celor care discută, vom vedea doar pesonajul principal care vorbeşte, iar vocea interlocutorului doar se aude, dând de multe ori impresia că acesta nu este prezent, iar replicile sale sunt cumva înregistrate, cel din imagine vorbind singur în faţa camerei.
Spre deosebire de filmul „Felicia înainte de toate”, camera este de data asta mult mai dinamică, mult mai vioaie; se plimbă printre personaje, „priveşte” din cele mai neobişnuite unghiuri, valorizează sau estompează pesonajele prin şarf/unşarf. Alteori face exces de panoramări, deşi acţiunea din cadru nu cere neapărat acest lucru. La un moment dat chiar aveam impresia că imaginea de pe ecran e fixă şi sala se învârteşte cu mine.
Dar să nu vă zăpăcesc prea mult cu astfel de detalii tehnice, care pot fi fascinante pentru mine, dar pe alţii s-ar putea să-i bage total în ceaţă. 
Povestea filmului este simplă. Alex (Bogdan Dumitrache) este un tânăr care află că mama sa (Nataşa Raab) a suferit un atac cerebral şi pleacă de urgenţă acasă, într-un mic oraş de provincie, pentru a se asigura că totul este sub control. Acest eveniment neşteptat declanşează drama psihologică a tânărului, care de altfel este centrul în jurul căruia se desfăşoară întreaga acţiune.
Aparent el face tot ce îi stă în putinţă pentru a-şi ajuta mama şi comite o serie de greşeli toate din dragoste, cu cele mai bune intenţii, aşa cum spune şi titlul.
Comportamentul său excesiv de grijuliu cu mama sa, dus până la paranoia, neliniştea permanentă trădează însă, în realitate, un complex oedipian nerezolvat – manifestat şi prin duritatea şi nepăsarea faţă de prietena sa Delia (Alina Grigore) – la care se adaugă un narcisism şi o tendinţă de control exagerate.
Deşi aparent singura sa preocupare este grija faţă de mama sa şi pentru ca ea să se simtă bine, ceea ce îl frământă pe el de fapt este o nelinişte şi o angoasă profunde care izvorăsc din propria persoană şi sunt adevărata cauză a atitudinii sale. Este de fapt teama de maturizare şi de desprindere de căminul părintesc, simbolizat de mamă.
În discuţiile care au urmat după vizionare cu Adrian Sitaru şi actorii principali din film, am aflat că avem de-a face cu un film autobiografic, 90% din lucrurile cuprinse în scenariu fiind întâmplări reale, trăite de regizor.
De la Adrian Sitaru am mai aflat că filmul este aşa cum este, pentru că aşa a ieşit. Asta pentru a-i linişti pe cei care căutau să găsească tot felul de simboluri ascunse şi ermetisme în elementele de imagine. Discuţia a pornit de la un personaj secundar feminin, desfigurat într-un accident auto, care purta mai tot timpul o mască pentru copii, înfăţişând un iepure.
Chiar şi eu am crezut că face cumva referire la iepurele alb (the white rabbit) din filmul Matrix, pe care trebuia să-l urmărească Neo, sau gaura iepurelui (the rabbit hole) din „Alice în Ţara Minunilor”, dar Adrian Sitaru ne-a asigurat că nu este nimic misterios în alegerea acelei măşti (deşi eu nu îl cred deloc).
O prezenţă aparte este Marian Râlea (tatăl lui Alex), care îşi joacă excelent rolul de ardelean mucalit, deşi nu este prea bine pus în valoare din punct de vedere vizual, el fiind mai mult vocea care se aude în timpul dialogurilor cu fiul.
Finalul filmului este unul în coadă de peşte. Ajuns la Bucureşti împreună cu prietena sa Delia, Alex continuă să fie anxios şi neîncrezător în însănătoşirea mamei sale. Primind un telefon de la tatăl său, îi este frică să răspundă pentru a nu primi o veste proastă. Iritată de şovăiala lui, Delia răspunde ea într-un târziu şi pare că totul e în regulă, dar pentru că Alex încă ezită îi spune tatălui acestuia că îl va suna el mai târziu.
Când Alex îşi face în sfârşit curaj şi sună acasă, imaginea începe să se deplaseze încet către fereastră, care avea vedere la stradă, iar în momentul când cineva în sfârşit răspunde, filmul se termină brusc prin „cut pe negru” (fără fade to black).
Aşa ca chestie amuzantă, în timp ce telefonul lui Alex din film suna, două voci feminine din spatele meu comentau: „A murit mă-sa…”, zice una. Iar cealaltă: „Bine ar fi!” Parcă şi ele doreau sfârşitul acestei drame interioare a personajului principal. Din fericire Adrian Sitaru ne-a asigurat că mama sa este perfect sănătoasă şi chiar va veni la premiera filmului său.
Câteva date despre film:
Scenariul şi regia: Adrian Sitaru
Producător: Ada Solomon
Data lansare (România): 28 Octombrie 2011
Buget: 750.000 €
Distribuţie: Bogdan Dumitrache, Nataşa Raab, Marian Râlea, Alina Grigore, Magda Catone, Adina Popescu, Tamara Creţulescu, Aura Călăraşu şi alţii.
- Se întâmplă multe lucruri în lumea asta. Niciodată nu poţi conecta A cu B.
- De unde ştii asta?
- Pentru că de obicei eu sunt tipul care te opreşte să conectezi A cu B. Face parte din ceea ce am făcut.
- Asta va şterge totul din presă. Oricine se uită la restul, va şti că ceva s-a întâmplat, dar nimeni nu va putea să îşi dea seama. Ăsta e scopul nostru. Să facem astfel încât oricine să aibă o teorie, dar nimeni să nu aibă datele.
- E chiar bine, Jerberg.
- Domnule senator, fac lucrurile inteligibile de 30 de ani.
Din filmul Edge of Darkness (2010)
A început să circule pe Internet o reclamă la Cosmote, care este pe cale să devină viral. Este vorba de un bătrân şi fiul său, care stau pe bancă şi tatăl priveşte un fluture şi îl tot întrebă pe fiu ce este asta.
Multora reclama li s-a părut inspirată şi originală. Dar lucrurile nu stau chiar aşa. Ideea este de fapt copiată după un film de scurt-metraj din 2007, în regia lui Constantin Pilavios în care mesajul nu prea are legătură cu comunicarea, ci mai degrabă cu valorile familiei şi relaţia dintre generaţii. De asemenea se poate observa că în filmul original este vorba despre o vrabie, nu de un fluture, aşa cum este în reclama românească. Despre acest film am vorbit mai demult aici, dar e bine să ne reamintim.
Bunica mea a venit în ţara asta cu 20 de dolari în buzunar. A muncit din greu şi n-a înghiţit mizerii din partea nimănui. Când a murit, cei 20 de dolari se transformaseră în 2.000 de dolari. Asta e de rahat! Dar ştiţi unde a greşit? Atunci când nu a acceptat mizeriile altora. Ca să reuşeşti – şi asta nu te învaţă nimeni în şcolile de afaceri – trebuie să înghiţi mizerii la greu.
Din filmul Horrible Bosses (2011).
Am revăzut filmul documentar “Colapsul economic al Argentinei” (Memoria del saqueo) realizat în 2004 de Fernando E. Solanas. Prima oară când l-am văzut a fost în 2008. La vremea aceea, după cum îi place lui Isărescu să spună, “economia duduia” şi nimeni nu anticipa ce se va întâmpla în următorii 3 ani.
Acum, la a doua vizionare, constat că ceea ce este prezentat în film este aproape identic cu ce am trăit şi noi români în ultimii ani. Parcă este vorba de un scenariu care se aplică în toate ţările în care îşi bagă nasul FMI şi marile corporaţii transnaţionale.
Noi îl avem pe Băsescu, ei l-au avut pe Carlos Menem, un lider carismatic care a câştigat prin promisiuni populiste, apoi la câteva zile, a trădat poporul în favoarea corporaţiilor şi a băncilor străine, declanşând un adevărat genocid naţional. La fel ca şi Băsescu, Menem a avut două mandate consecutive. În perioada respectivă au fost date, de asemenea, o serie de legi cu caracter anti-naţional, prin proceduri de urgenţă care evitau dezbaterea parlamentară. Justiţia a fost aservită puterii şi a lucrat în cârdăşie cu politicienii corupţi şi “mafiocraţia”. Sindicatele au fost discreditate sau au pactizat cu puterea.
Tot ca şi în România băncile străine au transferat prin fraudă datoria proprie contractată prin credit de la “băncile-mamă” din ţara de origine, în datorie publică a statului gazdă. Compania naţională de petrol şi gaze naturale a fost privatizată, iar cetăţenii obligaţi să achiziţioneze combustibil din propria ţară la preţuri mai mari ca în exterior. S-au făcut o serie de privatizări ale companiilor de stat, fără nicio analiză economică prealabilă şi la preţuri de zeci de ori mai mici decât valoarea lor reală.
În toţi aceşti ani de jaf naţional, datoria ţării ajuns la cote astronomice, iar populaţia a fost supusă unui adevărat genocid, prin sărăcie, înfometare şi lipsă de asistenţă socială. În timp ce majoritatea populaţiei a sărăcit tot mai mult, o clică minoritară coruptă a prosperat tot mai mult şi s-a complăcut într-un desfrâu mediatic, bazat pe divertisment de prost gust. Politica a devenit un mega spectacol televizat. (Vă pare cunoscut?!)
Spre deosebire de noi însă, argentinienii s-au revoltat în 2001 şi au înlăturat de la putere clasa politică coruptă recăpătându-şi demnitatea, drepturile cetăţeneşti şi proprietatea asupra resurselor naţionale.
Filmul întreg cu subtitrare în limba română.
Ieri am văzut filmul „The Shift – Ambition To Meaning”, un film despre descoperirea scopului vieţii, despre întoarcerea la „Sursă” şi depăşirea acţiunii izvorâte din ego. Este o combinaţie de film artistic – deci cu scenariu şi actori – şi film documentar. Personajul central este dr. Wayne W. Dyer, un renumit psiholog, îndrumător spiritual şi scriitor american, care îşi joacă propriul rol şi pe acela de povestitor.
Pe dr. Wayne Dyer îl cunosc de mai mult timp din diferite înregistrări ale conferinţelor şi workshop-urilor sale, carţi audio şi articole de pe Internet pe care acesta le-a scris. Filosofia sa se inspiră din spiritualitatea orientală, în special din taoism, budhism şi hinduism.
Filmul prezintă în paralel povestile a mai mulţi bărbaţi şi femei, singuri sau în cupluri, aflaţi în vacanţă într-un loc mirific şi retras, aflat la malul mării. În această mică staţiune se află şi dr. Wayne Dyer care filmează o serie de interviuri cu o echipă de cineaşti, prilej cu care acesta le împărtăşeşte celor pe care îi întâlneşte învăţăturile sale spirituale.
Mi s-a părut interesant şi relaxant, cu toate că sunt obişnuit cu acest gen de producţii, iar cele două ore cât durează filmul au trecut destul de uşor. Este folositor celor care sunt interesaţi de evoluţia lor spirituală, de ameliorarea şi trecerea mai uşoară peste dificultăţile vieţii şi pentru cei care vor să afle care este sensul adevărat al existenţei şi menirea lor pe acest pământ.
Iată şi un citat din film, care mi-a atras atenţia în mod deosebit:
Este un mister pentru majoritatea dintre noi, pentru că credem că noi suntem cei care trebuie să facem totul. Nu e interesant? Că aveai tot ce-ţi era necesar în primele nouă luni (de la concepţie până la naştere n.r.)… De ce nu rămâne asta valabil şi pentru următorii 90 de ani? Pentru că intervenim.
Cu alte cuvinte cuvinte, nu trebuie tot timpul să încercăm să deţinem controlul, ci e bine „să ne lăsăm trăiţi de viaţă”. Conectându-ne cu sursa noastră originară, care este Dumnezeu, şi lăsându-ne ghidaţi de aceasta avem toate resursele necesare pentru a ne împlini scopul în viaţă.
Realizat în 2008, filmul îi are în distribuţie, printre alţii, pe Portia de Rossi, Michael DeLuise, Shannon Sturges şi Ethan Harper.
Am pus filmul întreg, cu subtitrare în limba română, ca să-l puteţi viziona aici. Îl mai puteţi descărca şi de la această adresă.
