Poveste cu câini

By | 19 iulie, 2010

Animalele sunt şi ele, asemeni oamenilor, capabile de altruism, de sentimente nobile şi comportament social. Spun asta din experienţă, mai ales că am şi eu câine. Acest lucru reiese foarte bine din cele ce urmează.

Nişte vecini din bloc, cu un simţ al proprietăţii mai dezvoltat decât cel al restului locatarilor, au îngrădit un spaţiu aflat la capătul blocului şi şi-au construit acolo un garaj. Pentru că aveau nevoie de paznici care să le păzească maşina, au început să aciueze acolo diverşi câini, fie de prin zonă, fie aduşi din alte locuri. Pentru asta au construit şi un adăpost special, destinat patrupedelor.

În ultimele luni, a apărut în zonă o căţea de culoare neagră, mică şi plăpândă. Fiind cam singura căţea de prin împrejurimi, toţi câinii au început s-o alerge în haită, cu „gând” să se împerecheze cu ea. În scurt timp a rămas însărcinată şi a născut 6 căţeluşi, negri ca şi ea. Au supravieţuit vreo patru, pentru ca în final să rămână doi, după ce au mai crescut puţin.

S-au instalat toţi în adăpostul construit de vecini. Asta până când căţeaua, pe neaşteptate, a dispărut şi puii au rămas singuri. Nu se ştie exact dacă a fost luată de hingheri, a fost dusă la ţară, sau s-a îmbolnăvit şi a murit. Adevărul este că, cu puţin timp înainte să dispară, se comporta ciudat. Se aşeza în mijlocul străzii şi lătra răguşit combinat cu urlete asemănătoare cu ale lupilor.

După ce mama căţeilor a dispărut s-a petrecut şi minunea: un câine care vagabonda prin zonă i-a adoptat imediat pe puii rămaşi orfani. Nu cred că este tatăl lor biologic, deoarece nu seamănă deloc cu ei. În vreme ce puii sunt negri şi au părut scurt, tatăl lor adoptiv este mai lăţos şi are pete mari, alb cu negru.

Câteva săptămâni bune, cei trei au fost nedespărţiţi. Se jucau împreună, dormeau împreună, cel mare îi apăra de alţi câini, hoinăreau împreună după mâncare. Ce mai, erau exact ca o familie mono-parentală umană!

Numai că, de vreo două zile, i-am văzut pe cei doi pui din nou singuri. Stăteau fie tolăniţi în mijlocul străzii, fie pe sub maşinile parcate în zonă. Azi dimineaţă am aflat că tatăl lor adoptiv a fost călcat de o maşină, care i-a frânt picioarele. Din când în când am auzit scheunături jalnice din stradă şi mă gândesc că ar putea fi câinele accidentat, dar nu am reuşit să văd unde anume se găseşte.

Nu pot să-mi dau seama, din punct de vedere biologic şi instinctual, ce l-a determinat pe acest câine, care nu a fost legat, până la acel moment, în niciun fel de aceşti pui, să adopte acest comportament, similar cu al unui părinte responsabil. Cred tot mai mult că animalele sunt capabile de afecţiune pentru semenii lor, la fel ca şi oamenii.

Un caz similar de comportament altruist în cazul câinilor am văzut mai demult, într-o seară, când stăteam în staţie şi aşteptam tramvaiul. Un pui de câine stătea în mijlocul străzii şi în inocenţa lui, nu vedea cum o maşină se apropie în viteză spre el. La un moment dat, de pe trotuarul opus s-a repezit, ca o săgeată, o căţea şi riscându-şi viaţa l-a împins cu botul, cu o iuţeală incredibilă, până pe trotuar, salvându-l astfel de la o moarte sigură.

Plus de asta, câinele a demonstrat întotdeauna că este „cel mai bun prieten al omului”… Dar asta e o altă poveste.â

dog kiss

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

CommentLuv badge