Munca în condiţii de stres

În urma căutărilor mele disperate, de-a lungul anilor, pentru a-mi găsi un loc de muncă, sau un loc de muncă mai bun, mi s-au întipărit în minte două expresii: „capacitate de muncă în condiţii de stres” şi „disponibilitate pentru program prelungit„. Asta citeam în cele mai multe anunţuri de oferte de angajare, atât prin ziare, cât şi pe Internet.

Ieri am citit pe Realitatea un articol pe această temă. Scria acolo:

Peste 400 de anunţuri postate pe site-ul eJobs solicită „disponibilitatea la program prelungit” şi un număr de 500 de joburi menţionează „rezistenţa la stres” ca o condiţie obligatorie. „Rezistenţa la efort” este inclusă în 590 de oferte de angajare, din totalul de 13.000 de posturi disponibile în momentul de faţă.

Simona Macovei, într-o postare pe Pandora’s, susţine că înmulţirea acestor pretenţii ale patronilor faţă de angajaţi s-ar datora crizei. Dar părerea mea este că nu criza a declanşat acest fenomen, care este prezent în România de zeci de ani. Cel mult, criza actuală a încurajat tupeul şi nesimţirea angajatorilor.

La această problemă, a muncii în condiţii de stres şi cu program prelungit, observ două aspecte, unul ce ţine de etică şi morală şi altul de medicină.

În primul rând nu este cinstit faţă de angajat să îi ceri să îşi dea sufletul pentru binele firmei tale şi să îi oferi un salariu puţin mai mare decât o pensie (normală, nu nesimţită!) sau ajutor de şomaj. În cazul în care vrei să îi acaparezi nefericitului tot timpul liber cu munca şi să îl supui la stres, cinstit ar fi să îi dai un salariu mai mult decât satisfăcător, care să compenseze acest efort. Sau, dacă nu ai posibilitatea să oferi o recompensare decentă, atunci oferă un regim de muncă mai lejer şi cu o durată care să permită salariatului să desfăşoare şi în alte locuri, alte activităţi aducătoare de venituri.

Pe de altă parte, pseudo-capitaliştii mioritici au înţeles ei, că treaba asta cu occidentul şi economia de piaţă este legată cumva de „Teoria lui Darwin” şi selecţia naturală. Adică îi selectează pe cei mai puternici şi adaptaţi la condiţiile lumii în care trăim. Dar nu au înţeles un lucru esenţial; acela că omul reacţionează pozitiv la stres şi se adaptează la astfel de condiţii, numai când acestea acţionează pe o perioadă scurtă şi determinată. În situaţia unui stres permanent, orice persoană, oricât de tânără, sănătoasă puternică şi adaptată ar fi, sfârşeşte prin a se îmbolnăvi şi chiar prin a muri. Prin urmare este inuman să pretinzi cuiva să lucreze permanent „în condiţii de stres”.

Am avut mulţi colegi, de-a lungul carierei mele de sclav plătit, cei mai mulţi tineri, pe care i-am văzut îmbolnăvindu-se, iar unii din ei au şi murit, datorită excesului de muncă. O colegă care avea vreo 37 de ani, pe vremea când lucram la Mall Vitan, a murit de cancer la plămâni (era nefumătoare). Un alt fost coleg, de 31 de ani, a murit într-un grup de montaj, în televiziune, în urma unui atac de cord. O altă colegă, la 25 de ani, a făcut atac cerebral, pentru că de dimineaţă până seara stătea numai în redacţie în faţa calculatorului. Şi aş putea continua aşa mult şi bine cu exemplele…

De ce întâmplă toate acestea?! Pentru că în România capitalul uman este absolut neimportant pentru patronii români, cărora chiar  li se rupe inima dacă văd un angajat relaxat şi mulţumit. Pentru ei firma este o plantaţie cu sclavi, menită să le aducă lor cât mai mulţi bani posibil şi cât mai repede. Pe lângă acest lucru, un factor foarte important care creează stresul la locul de muncă este incompetenţa managerială şi lipsa totală de organizare, care este făcută mai mult după toanele şi capriciile şefilor.

Şi uite aşa ajungem să credem că munca ucide.