Felicia, înainte de toate

Aseară am fost la o vizionare în avampremieră, destinată exclusiv bloggerilor, a filmului „Felicia înainte de toate„, primul lung-metraj realizat în calitate de regizor al scenaristului Răzvan Rădulescu în colaborare cu Melissa de Raaf. Am dat astfel curs invitaţiei oferite de Cătălin Anchidin, Project Manager al acestei campanii, căruia îi mulţumesc pentru această ocazie.

Proiecţia s-a desfăşurat la cinematograful „Union” din Bucureşti şi a fost una mai neconvenţională, filmul fiind vizionat direct de pe DVD. Un minus, care pe mine nu m-a afectat, a fost acela că subtitrarea pentru dialogurile în limba olandeză a fost în engleză, la fel ca şi în cazul celor în limba română. După vizionare au urmat o serie de discuţii între bloggerii prezenţi şi realizatorii filmului: Răzvan Rădulescu, scenarist şi regizor, Melissa de Raaf, scenarist şi Ada Solomon, producător.

Din punctul meu de vedere filmul „Felicia înainte de toate” este o dramă psihologică izvorâtă nu atât din lipsa de comunicare cât dintr-o comunicare disfuncţională, grefată pe relaţii familiale disfuncţionale. Deşi autorii scenariului neagă faptul că au apelat la consiliere oferită din partea unui specialist în psihoterapie, impresia pe care mi-a lăsat-o filmul este aceea a unei radiografii de caz din literatura de specialitate. Îmi aminteşte de cartea „Toxic Parents” scrisă de dr. Susan Forward, pe care am citit-o cu ceva timp în urmă, în care erau descrise multe astfel de cazuri, ale unor persoane adulte, oarecum realizate profesional, care sufereau încă de pe urma unor relaţii toxice, pe care le avuseseră în copilărie cu părinţi abuzivi ce continuau acest comportament şi în prezent.

Felicia este o femeie matură, trecută de 40 de ani, plecată de 19 ani în Olanda unde s-a realizat profesional, dar a trecut printr-un mariaj nefericit cu Martin (Maarten), cu care are are un fiu, Marc. Acţiunea filmului o surprinde pe eroina principală în vizită la părinţi, pe punctul de a pleca la aeroport spre Olanda. Plecarea urgentă este datorată faptului că trebuie să îl ia acasă pe Marc, plecat în vacanţă în tabără.

Încă de la început sunt evidente dificultăţile de comunicare. Felicia se află o bună bucată de timp singură în cameră şi vorbeşte la telefon. În tot acest timp are diverse conversaţii cu părinţii săi, ale căror voci se aud din camerele învecinate. Chiar şi atunci când cei prezenţi se află în aceeaşi cameră, dialogurile se desfăşoară într-o manieră la fel de ciudată: interolcutorii nu se privesc apropape deloc, se află cu spatele unul la celălalt, sau desfăşoară diverse activităţi care fie nu au legătură cu dialogul, fie întrerup brusc conversaţia.

De fapt nu este vorba de conversaţii propriu-zise, ci mai degrabă de o serie de contraziceri, de confruntări, care sfârşesc în negocieri, în care fiecare încearcă să câştige cât mai mult teren cu propriul punct de vedere. Ceea ce lipseşte, pentru a fi o comunicare sănătoasă, normală, este feed-back-ul. Acel, „Da, am înţeles!” sau „Da, îţi respect opinia!”

La prima vedere Felicia pare o persoană incapabilă să se înţeleagă cu cineva pe lumea asta, dar, pe parcursul filmului, realizăm că ea este victima unor părinţi abuzivi, a căror acţiune toxică şi-a pus amprenta asupra modului său de a comunica şi de a relaţiona.

Prinicpalul factor de conflict pare să fie mama Feliciei, o femeie excesiv de posesivă, autoritară, incapabilă de a iubi şi obsedată de control până la paranoia. Aceasta, deşi îşi alintă soţul, grav bolnav, cu apelativul „Papa” (Tată), îl domină şi îl dădăceşte tot timpul ca pe un copil neajutorat.

Printr-un concurs nefericit de împrejurări, Felicia pierde avionul spre Olanda şi răgazul necesar rezolvării acestei probleme constituie un prilej pentru reconciliere cu persoanele din jurul său, în special cu mama sa. Din păcate (sau din fericire) reconcilierea se transformă într-o confruntare, culminată cu o explozie emoţională fulminată a Feliciei (într-o scenă interpretată magistal de Ozana Oancea), ce se dovedeşte a avea efect purificator, de catharsis.

În finalul filmului, această reconciliere, în mod surprinzător, nu vine dinspre trecut, între Felicia şi părinţii săi, sora sa Iulia, sau fostul soţ Martin, ci împăcarea se face cu viitorul, aşa cum ne sugerează convorbirea telefonică de la final, pe care eroina filmului o poartă cu fiul său Marc.

Privit din punct de vedere artistic filmul este de un realism aproape dureros. Privind imaginile ai senzaţia că ai putea vedea aşa ceva intrând la întâmplare în orice apartament modest din Bucureşti, pe fiecare stradă, sau la fiecare ghişeu de aeroport. Dialogurile par rupte din realitatea cotidiană (cineva din public chiar a întrebat,dacă nu este vorba cumva despre dialoguri întregistrate), la fel şi personajele.

Pentru amatorii de filme de acţiune, cel de faţă poate fi de-a dreptul exasperant. Aici replicile personajelor sunt singurul factor dinamizator al naraţiunii, iar autorii insistă cu o minuţiozitate de ceasornicar pe tot felul de detalii descriptive ale unor acţiuni banale, petrecute în scene de familie, comune oamenilor obişnuiţi. De fapt, întreaga acţiune a filmului se rezumă la 4 momente: dimineaţa petrecută în familie, cu mic dejun şi pregătirea pentru plecare a Feliciei, drumul până la aeroport împreună cu mama sa, timpul petrecut acolo cu incidentele de rigoare şi scurta secvenţă de la final cu întoarcerea în casa părintească şi deznodământul.

Un alt aspect care mi-a atras atenţia, a fost lipsa majoră a mişcărilor de cadru. Scene întregi pot fi filmate foarte bine fără operator, cu camera fixată pe trepied. Dar acest minimalism al limbajului cinematografic este tocmai acela care, în mod paradoxal, dau valoare şi emoţie artistică filmului. Această „neutralitate” a camerei de filmat, care nu intervine în discursul vizual, jucând rolul de observator detaşat şi oarecum distanţat de locul acţiunii, oferă personajelor posibilitatea, de a se pune în valoare, de a da viaţă povestirii, prin trăirile, emoţiile şi discursul lor.

M-a impresionat în mod deosebit interperetarea Ozanei Oancea, ce pare că este născută pentru acest rol. Am fost uluit de fluenţa cu care rosteşte replicile, destul de numeroase, în limba olandeză (sau, mă rog, flamandă), limbă pe care nu cred că o cunoştea înainte de a juca în acest film. La fel şi scena memorabilă, a confruntării Feliciei cu mama sa, în care, văzând-o pe actriţă cu ochii în lacrimi, chiar am avut impresia că rememorează o dramă personală.

Premiera oficială a filmului va avea loc mâine, 11 iunie.

Date despre film:

Titlul original: Felicia, înainte de toate

Titlul în engleză: Fist of All, Felicia

Anul producţiei: 2009

Regia: Răzvan Rădulescu

Scenariul: Răzvan Rădulescu şi Melissa de Raaf

Producător: Ada Solomon

Site oficial: www.feliciafilmul.ro

Distribuţie: Ozana Oancea, Ileana Cernat, Vasile Menzel, Adina Lucaciu, Clara Vodă, Victoria Cociaş, Gelu Niţu.

Din cei prezenţi la acest eveniment au mai scris despre film: Cristina Bazavan, Adrian Ciubotaru, Elena Cîrîc,  Alexandru Negrea, Magda Mihăilă, George Hari Popescu, Inozza, Cristian Şutu, Zapacita, Andreea Vasile, Chinezu.