Îmi amintesc că atunci când eram copil urmăream un serial, un sitcom, cum se spune mai nou, care se numea în versiunea română „Ce vrăji a mai făcut nevasta mea”. Titlul original este „Bewitched”, dar, pe vremea aia, în plin regim comunist, nu prea erau la modă titlurile limba engleză.

Abia aşteptam să văd ce năzdrăvănii au mai făcut tânăra vrăjitoare Samantha, Darrin, soţul ei şi Endora, mama Samanthei, vrăjitoare de asemenea.

Farmecul acestui serial consta în faptul că Samantha, deşi era vrăjitoare, trebuia să ţină în secret acest lucru şi să se comporte şi să se descurce cât mai mult posibil ca o femeie normală. Un alt lucru nostim şi de mare efect era şi felul în care ea făcea vrăji, mişcând rapid din nas la stânga şi la dreapta.

Recent mi-am adus aminte de acest serial şi am descoperit pe Youtube o serie de episoade de care m-a bucurat foarte tare, pentru că am acum ocazia, pentru prima oară, să le văd în culori. Asta deoarece, pe vremea când le-am văzut, în urmă cu mulţi ani, în România toate televizoarele erau doar alb-negru.

Iată şi episodul pilot al acestui serial simpatic vechi de mai bine de 4 decenii:

Aseară am fost la o lansare. Este vorba de filmul de debut al regizorului Radu Jude, intitulat “Cea mai fericită fată din lume”. Evenimentul a avut loc la “Experimetal Bar” aflat în incinta “Orange Concept Store” de pe calea Victoriei.

Amfitrioni, ca de obicei, au fost Cătălin Anchidin şi Nora Dumitrescu, de la Hi Film, iar printre invitaţi s-au numărat, aşa cum era şi firesc, Radu Jude, actriţa din rolul principal, Andreea Boşneag şi cunoscutul şi îndrăgitul actor Vasile Muraru, care interpretează în film rolul tatălui.

După o prezentare foarte scurtă, atât de scurtă, încât abia am reuşit să-mi reglez aparatul foto şi să fac vreo 3 fotografii, a urmat proiecţia şi cam asta a fost totul.

Chiar nu mai văzusem filmul, dar ştiam unele lucruri despre el dintr-o emisiune de la televizor. Scenariul este inspirat dintr-o întâmplare reală, la care Radu Jude a participat în timpul filmărilor pentru un testimonial cu câştigătorii unui concurs, organizat de o firmă de băuturi răcoritoare.

Filmul este deci povestea, prezentată într-un mod cât se poate de simplu şi realist, a unei tinere din provincie, Delia Frăţilă, care a câştigat un automobil Dacia Logan la un concurs organizat de o firmă producătoare de sucuri de fructe.

Fata vine la Bucureşti, împreună cu familia, pentru a filma spotul testimonial de prezentare a câştigătorilor şi acţiunea întregii povestiri se concentrează în jurul acestor fimări, realizate în centrul Capitalei, într-o zi călduroasă de vară.

Marea ironie şi în acelaşi timp intriga filmului, constă în faptul că, deşi eroina noastră în filmările la spotul publicitar trebuie să repete la nesfârşit, cu un zâmbet larg, că este cea mai norocoasă şi fericită fată din lume, în realitate este cea mai nefericită fată din lume, aflată în cea mai nefericită zi din viaţa ei.

Asta deoarece, pe de-o parte, este prinsă în conflictul cu părinţii ei, care încearcă să o forţeze să vândă maşina câştigată, pentru a-şi ajuta familia, cu banii obţinuţi, să înceapă o afacere, iar pe de altă parte este copleşită de solicitările regizorului spotului şi ale patronului firmei care a organizat promoţia şi de tot felul de incidente neprevăzute, care prelungesc timpul de filmare.

Dialogurile abundă în limbaj licenţios, înjurături şi cuvinte ce nu ar putea fi difuzate niciodată pe un post de televiziune înainte de miezul nopţii. Dar de ce să fim ipocriţi şi să nu recunoaştem că aşa se vorbeşte în viaţa de zi cu zi, mai ales la locul de muncă! Însă, pe lângă faptul că replicile sună foarte realist, acestea conferă interacţiunii dintre personaje şi mult umor, mai ales într-o scenă absolut memorabilă pe care, dacă veţi vedea filmul, sigur o veţi remarca şi veţi dori să o povestiţi şi altora.

Este remarcabilă interpetarea plină de naturaleţe şi umor a lui Vasile Muraru, care interpretează aici un rol deosebit, faţă de cele cu care ne-a obişnuit.

De asemenea foarte bine intrat în rol este şi Andi Vasluianu, care se potriveşte perfect în pielea operatorului de imagine. Pot spune chiar că am întâlnit, în anii cât am lucrat în televiziune, camramani care arătau, vorbeau şi se comportau exact precum personajul său din film.

Iar despre Andreea Boşneag ce să mai zic? Tot filmul am avut impresia că nu este o actriţă care interpretează un rol, ci chiar fata din întâmplarea reală care a fost cooptată pentru a-şi juca propriul personaj. Înainte de film ea ne-a declarat că este studentă la actorie la Universitatea Spiru Haret şi, coincidenţă sau nu, personajul de pe ecran spunea acelaşi lucru, că vrea să dea la facultate, la actorie!

Din distribuţie mai fac parte Violeta Haret-Popa, în rolul mamei, Şerban Pavlu, în rolul regizorului, Diana Gheorghian, Alexandru Georgescu, Luminiţa Stoianovici, Petre “Bombardel” Constantin ş.a.

Lungmetrajul “Cea mai fericită fată din lume” a obţinut Premiul CICAE la Festivalul de la Berlin, Premiul FIRESCI la Festivalul de la Sofia, Premiul pentru Cel mai bun scenariu la B-EST International Film Festival şi Premiul FIPRESCI la IndieLisboa. Filmul a fost selecţionat în ACID Programme la Festivalul de la Cannes 2009.

Referitor la DVD, aflaţi că, pe lângă filmul propriu-zis, trailere şi galerie foto, mai găsiţi şi filmul “Lampa cu căciulă” (The Tube With a Hat), care este la ora actuală cel mai premiat scurt-metraj românesc.

DVD-ul îl veţi putea găsi în reţeaua de librării Cărtureşti, la Librăria Engleză “Anthony Frost” şi la The Place Concept Store.

Aşa cum am promis, azi voi vorbi despre premiera de luni a documentarului „Adio, tovarăşi!”, referindu-mă la ce s-a întâmplat în afara vizionării propriu-zise. Mai exact, prezentarea, conferinţa de după, bufetul etc.

Evenimentul s-a desfăşurat la Cinematecă, sala Eforie, luni 14 noiembrie de la ora19:00, fiind difuzat în premieră mondială primul episod din cele 6 care alcătuiesc seria de documentare.

Înainte de proiecţie au şinut discursuri ambasadorul Germaniei la Bucureşti, domnul Andreas von Mettenheim, Christian Beetz, unul din producători şi din partea română, Alexandru Solomon, regizorul cunoscut la noi ca realizator al documentarului „Kapitalism – Reţeta noastră secretă”.

După film a urmat o conferinţă la care au participat Christian Beetz, Alexandru Solomon şi Ioan Stanomir, preşedintele Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. A existat şi un microfon destinat celor din sală, pentru a adresa întrebări celor 3 invitaţi, sau a exprima opinii în urma vizionării. Discuţiile au fost în jurul modului în care s-a desfăşurat realizarea documentarului şi contribuţia pe care a adus-o fiecare parte implicată în producţie.

O echipă de la TVR a realizat înregistrarea conferinţei şi a luat câteva cadre pentru ilustraţie, din sală şi din holul de la intrarea cinematografului. Echipa tehnică a avut ceva probleme cu semnalul Vodafone pentru Internetul mobil, necesar prezentării platformei web a documentarului. De fapt, am constatat că în sala respectivă, aflată cumva la subsol, nu era semnal practic în nicio reţea de telefonie mobilă.

Am pierdut câteva momente din conferinţă pentru că am ieşit de câteva ori pe hol unde organizatorii pregătiseră un “bufet suedez”, sponsorizat de Institutul Cultural Francez.

Am degustat un pahar de vin roşu excelent, am încercat câte un fursec, saleu, pateu şi ce mai era pe acolo, am făcut nişte poze şi am schimbat câteva cuvinte şi impresii cu puţinele persoane pe care le cunoşteam pe acolo. Asta pentru că gaşca de “blogăraşi şi blogăriţe” care venea de obicei la astfel de evenimente s-a subţiat foarte mult în ultimul timp.

Am auzit chiar că bloggeri cu notorietate au început să ceară bani pentru a participa la astfel de evenimente. Vă vine să credeţi aşa ceva?! Să ceri bani ca să vezi un film pe gratis, să bei vin, bere şi să haleşti fursecuri???

E păcat că s-a diminuat participarea la acest gen de acţiuni, deoarece speram să se închege un fel de comunitate a bloggerilor cinefili, sau măcar a celor iubitori de artă şi cultură, că de blogăraşi, fani virale de pe Youtube, iPhone 4S şi blogging de dragul blogging-ului m-am săturat până în gât!

Mai multe imagini găsiţi pe Facebook.

Tocmai m-am întors de la premiera specială pentru bloggeri a filmului „Din dragoste cu cele mai bune intenţii” în regia lui Adrian Sitaru. Este prima invitaţie din acest an pe care o primesc de la „Parada Film”.

De data asta am ajuns puţin mai târziu, deoarece proiecţia s-a desfăşurat la Cinema Studio şi eu, care nu prea mai colind cinematografele, l-am confundat cu Cinema Corso, aşa că până m-am dumirit că de fapt e pe la Romană pierdut ceva timp, ajungând chiar când filmul tocmai începea.

Aşa că nu am mai primit nici mapa de presă cu prezentarea filmului şi materiale multimedia şi nici afişul filmului, la fel ca în alte dăţi. Iar fotografii nu am făcut pentru că nu am avut un aparat ca lumea la mine şi nici nu prea am avut chef de poze. Prin urmare voi apela doar la memorie şi la cee ce se găseşte pe internet la capitolul imagini.

Am intrat puţin mai devreme pe Facebook şi cineva, care de asemenea a fost la premiera filmului, scria acolo în dreptul afişului filmului „enervant de plictisitor”. Mă rog, asta poate fi valabil pentru cineva care este mare consumator de filme de acţiune 3D, cu roboţi împuşcături şi urmăriri de maşini… Mie însă mi-a plăcut.

Dacă te duci la un film pregătit să vezi un film de artă, dacă eşti pasionat de imagine şi de limbajul cinematografic, dacă te interesează mai mult ideile, problemele existenţiale şi trăirile personajelor, decât acţiunea în sine, nu are cum să nu îţi placă filmul.

Creaţia lui Adrian Sitaru se înscrie în curentul actual al filmului românesc, caracterizat prin realism şi minimalism. Am remarcat acelaşi mod de abordare cinematografică folosit şi în filmul „Felicia înainte de toate”, în care aparatul de filmat devine personaj în film, oferind senzaţia că este cineva care stă alături de celelate personaje, se plimbă printre ele, se uită la ele. În cazul de faţă însă, camera se substituie chiar de multe ori personajelor umane, oferind o imagine din perspectiva acestora.

Astfel, de multe ori în dialoguri, în loc de un cadru de două persoane, sau o alternanţă de prim-planuri ale celor care discută, vom vedea doar pesonajul principal care vorbeşte, iar vocea interlocutorului doar se aude, dând de multe ori impresia că acesta nu este prezent, iar replicile sale sunt cumva înregistrate, cel din imagine vorbind singur în faţa camerei.

Spre deosebire de filmul „Felicia înainte de toate”, camera este de data asta mult mai dinamică, mult mai vioaie; se plimbă printre personaje, „priveşte” din cele mai neobişnuite unghiuri, valorizează sau estompează pesonajele prin şarf/unşarf. Alteori face exces de panoramări, deşi acţiunea din cadru nu cere neapărat acest lucru. La un moment dat chiar aveam impresia că imaginea de pe ecran e fixă şi sala se învârteşte cu mine.

Dar să nu vă zăpăcesc prea mult cu astfel de detalii tehnice, care pot fi fascinante pentru mine, dar pe alţii s-ar putea să-i bage total în ceaţă.

Povestea filmului este simplă. Alex (Bogdan Dumitrache) este un tânăr care află că mama sa (Nataşa Raab) a suferit un atac cerebral şi pleacă de urgenţă acasă, într-un mic oraş de provincie, pentru a se asigura că totul este sub control. Acest eveniment neşteptat declanşează drama psihologică a tânărului, care de altfel este centrul în jurul căruia se desfăşoară întreaga acţiune.

Aparent el face tot ce îi stă în putinţă pentru a-şi ajuta mama şi comite o serie de greşeli toate din dragoste, cu cele mai bune intenţii, aşa cum spune şi titlul.

Comportamentul său excesiv de grijuliu cu mama sa, dus până la paranoia, neliniştea permanentă trădează însă, în realitate, un complex oedipian nerezolvat –  manifestat şi prin duritatea şi nepăsarea faţă de prietena sa Delia (Alina Grigore) –  la care se adaugă un narcisism şi o tendinţă de control exagerate.

Deşi aparent singura sa preocupare este grija faţă de mama sa şi pentru ca ea să se simtă bine, ceea ce îl frământă pe el de fapt este o nelinişte şi o angoasă profunde care izvorăsc din propria persoană şi sunt adevărata cauză a atitudinii sale. Este de fapt teama de maturizare şi de desprindere de căminul părintesc, simbolizat de mamă.

În discuţiile care au urmat după vizionare cu Adrian Sitaru şi actorii principali din film, am aflat că avem de-a face cu un film autobiografic, 90% din lucrurile cuprinse în scenariu fiind întâmplări reale, trăite de regizor.

De la Adrian Sitaru am mai aflat că filmul este aşa cum este, pentru că aşa a ieşit. Asta pentru a-i  linişti pe cei care căutau să găsească tot felul de simboluri ascunse şi ermetisme în elementele de imagine. Discuţia a pornit de la un personaj secundar feminin, desfigurat într-un accident auto, care purta mai tot timpul o mască pentru copii, înfăţişând un iepure.

Chiar şi eu am crezut că face cumva referire la iepurele alb (the white rabbit) din filmul Matrix, pe care trebuia să-l urmărească Neo, sau gaura iepurelui (the rabbit hole) din „Alice în Ţara Minunilor”, dar Adrian Sitaru ne-a asigurat că nu este nimic misterios în alegerea acelei măşti (deşi eu nu îl cred deloc).

O prezenţă aparte este Marian Râlea (tatăl lui Alex), care îşi joacă excelent rolul de ardelean mucalit, deşi nu este prea bine pus în valoare din punct de vedere vizual, el fiind mai mult vocea care se aude în timpul dialogurilor cu fiul.

Finalul filmului este unul în coadă de peşte. Ajuns la Bucureşti împreună cu prietena sa Delia, Alex continuă să fie anxios şi neîncrezător în însănătoşirea mamei sale. Primind un telefon de la tatăl său, îi este frică să răspundă pentru a nu primi o veste proastă. Iritată de şovăiala lui, Delia răspunde ea într-un târziu şi pare că totul e în regulă, dar pentru că Alex încă ezită îi spune tatălui acestuia că îl va suna el mai târziu.

Când Alex îşi face în sfârşit curaj şi sună acasă, imaginea începe să se deplaseze încet către fereastră, care avea vedere la stradă, iar în momentul când cineva în sfârşit răspunde, filmul se termină brusc prin „cut pe negru” (fără fade to black).

Aşa ca chestie amuzantă, în timp ce telefonul lui Alex din film suna, două voci feminine din spatele meu comentau: „A murit mă-sa…”, zice una. Iar cealaltă: „Bine ar fi!” Parcă şi ele doreau sfârşitul acestei drame interioare a personajului principal. Din fericire Adrian Sitaru ne-a asigurat că mama sa este perfect sănătoasă şi chiar va veni la premiera filmului său.

Sursa foto

Câteva date despre film:

Scenariul şi regia: Adrian Sitaru

Producător: Ada Solomon

Data lansare (România): 28 Octombrie 2011

Buget: 750.000 €

Distribuţie: Bogdan Dumitrache, Nataşa Raab, Marian Râlea, Alina Grigore, Magda Catone, Adina Popescu, Tamara Creţulescu, Aura Călăraşu şi alţii.

- Se întâmplă multe lucruri în lumea asta. Niciodată nu poţi conecta A cu B.

- De unde ştii asta?

- Pentru că de obicei eu sunt tipul care te opreşte să conectezi A cu B. Face parte din ceea ce am făcut.

- Asta va şterge totul din presă. Oricine se uită la restul, va şti că ceva s-a întâmplat, dar nimeni nu va putea să îşi dea seama. Ăsta e scopul nostru. Să facem astfel încât oricine să aibă o teorie, dar nimeni să nu aibă datele.

- E chiar bine, Jerberg.

- Domnule senator, fac lucrurile inteligibile de 30 de ani.

Din filmul Edge of Darkness (2010)

Festivalul Filmului Musulman, care a avut loc în oraşul rus Kazan în septembrie, s-a încheiat cu un scandal sexual. Problema a fost legată de o fostă actriţă porno, care a fost premiată la acest festival.

Scandalul ar fi fost provocat de liderul spiritual al musulmanilor din Tatarstan, Ildus Faizov.

Activistul islamic s-a adresat Ministerului Culturii, criticând fără menajamente festivalul. El şi-a exprimat dezamăgirea majoră faţă de alegerea câştigătorulului Marelui Premiu. Actriţa germană premiată, Sibel Kekilli este cunoscută pentru criticile sale la adresa Islamului şi pentru că a jucat în trecut în mai multe filme porno.

Potrivit lui Faizov, Kekilli şi-a declarat în mod deschis atitudinea ei negativă faţă de islam, acuzând religia că include violenţa ca una dintre părţile ei integrante.

Sibel Kekilli a fost numită cea mai bună actriţă pentru rolul din drama germană „When We Leave”. Cu toate acestea, numele ei nu a fost nici măcar menţionat pe site-ul festivalului.

Sursa: RT

Dacă doriţi să o vedeţi pe Sibel Kekilli în acţiune, intraţi aici.

A început să circule pe Internet o reclamă la Cosmote, care este pe cale să devină viral. Este vorba de un bătrân şi fiul său, care stau pe bancă şi tatăl priveşte un fluture şi îl tot întrebă pe fiu ce este asta.

Multora reclama li s-a părut inspirată şi originală. Dar lucrurile nu stau chiar aşa. Ideea este de fapt copiată după un film de scurt-metraj din 2007, în regia lui Constantin Pilavios în care mesajul nu prea are legătură cu comunicarea, ci mai degrabă cu valorile familiei şi relaţia dintre generaţii. De asemenea se poate observa că în filmul original este vorba despre o vrabie, nu de un fluture, aşa cum este în reclama românească. Despre acest film am vorbit mai demult aici, dar e bine să ne reamintim.

Bunica mea a venit în ţara asta cu 20 de dolari în buzunar. A muncit din greu şi n-a înghiţit mizerii din partea nimănui. Când a murit, cei 20 de dolari se transformaseră în 2.000 de dolari. Asta e de rahat! Dar ştiţi unde a greşit? Atunci când nu a acceptat mizeriile altora. Ca să reuşeşti – şi asta nu te învaţă nimeni în şcolile de afaceri – trebuie să înghiţi mizerii la greu.

Din filmul Horrible Bosses (2011).

Aţi observat că în multe filme americane, e adesea o fază în care unul din personaje se vaită de cât de proastă e cafeaua?

Mai există şi varianta cu hamburgerul/hotdog-ul.

Timpul parcă trece tot mai repede şi lucrurile se schimbă în jurul nostru atât de rapid încât nici nu mai apucăm să ne dăm seama. Chiar azi mi-am adus aminte de anii ’90, când la mine în cartier era plin ce centre de unde puteai închiria casete video VHS, pentru a le viziona acasă la „video”.

Fiecare week-end devenise aproape în mod tradiţional o sărbătoare în care te aprovizionai din timp cu sticle de Coca-Cola câteva pungi cu floricele de porumb (popcorn) şi te duceai la centrul din colţ să iei câteva casete video.

Problema principală era ce să mai iei: filme cu bătăi, cu Van Damme, Steven Seagal sau Arnold Schwarzenegger, filme de groază, comedii, poveşti romantice de iubire cu adolescenţi… De multe ori casetele erau înregistrate la mâna a paişpea şi imaginea abia dacă mai era inteligibilă, dar experienţa de a vedea acasă filme dublate de Irina Margareta Nistor era aproape magică.

Astăzi aceste centre au dispărut cu desăvârşire. De fapt fenomenul acesta al închirierii de filme a dispărut, casetele VHS, nefiind înlocuite de DVD-uri, Blu-Ray sau alte tehnologii mai actuale. Oare ce s-o fi întâmplat cu tonele de casete VHS dn fostele centre de închiriere; prin ce gropi de gunoi ori depozite părăsite or fi zăcând?!