De ce e nevoie mereu de creştere economică?

Am fost îndoctrinaţi ani în şir că tot ce avem nevoie ca să trăim bine este „creşterea economică”.  Dar ce este creşterea economică? Iată definiţia oferită de Capital:

Termen utilizat, de regulă, cu sensul de creştere a nivelului real al PRODUSULUI NAŢIONAL NET, deşi devine astfel dependentă de modalitatea prin care se măsoară acesta din urmă. Prin urmare, o economie care are un sector amplu de schimburi prin barter sau de producţie proprie cu consum neînregistrat, (de exemplu, consumul realizat de fermieri din propria lor producţie) poate duce la creşterea nivelului real al produsului naţional, fără ca nivelul atins să însemne o creştere (v. şi TEORIA CREŞTERII)

Nu cred că v-a lămurit prea mult definiţia, dar, ceea ce trebuie reţinut este că economia trebuie să producă mai mult decât în anul precedent. În consecinţă o ţară, pentru a avea bunăstare trebuie de la an la an să producă tot mai mult, ceea ce înseamnă că oamenii trebuie să muncească din ce în ce mai mult, companiile trebuie să inoveze şi să creeze tot timpul lucruri noi, iar resursele naturale ale statului respectiv trebuie să fie exploatate până la epuizare.

Oare de ce nu putem ajunge la un nivel economic care să ne asigure o bunăstare decentă şi să rămânem la acel nivel, sau să-l scădem, sau să-l creştem câte puţin în funcţie de necesităţi? De ce trebuie să mergem într-o demenţă continuă a creşterii economice accelerate?

Deoarece toată lumea este datoare la bănci şi toată lumea are de plătit dobânzi! Iar băncile creează banii pentru credite, nu şi pentru dobândă, aceşti bani trebuind să fie creaţi de către cei care muncesc prin… creştere economică.

Dacă banii de pe piaţă ar reflecta exact cantitatea bunurilor şi seviciilor existente, atunci, în mod logic, dacă băncile percep dobândă, ar însemna ca treptat toţi banii din lume să ajungă în final la bancheri, dar acest lucru nu se înttâmplă, deoarece băncile oferă noi şi noi împrumuturi, care măresc masa monetară aflată în circulaţie.

Pentru a nu genera inflaţie, oamenii şi companiile trebuie să producă tot mai mult, pentru a ţine pas cu rata acordării creditelor. Când acest ritm nu mai poate fi susţinut, atunci apar crizele. Sau aşa cum spunea şi lozinca din Piaţa Universităţii: „Vă rugăm să ne scuzaţi, nu producem cât furaţi!”