Moştenirea lui Hugo Chavez şi „revoluţia din interiorul revoluţiei”

Moartea lui Hugo Chavez este o mare pierdere pentru poporul din Venezuela, care a fost scos din sărăcie şi a creat o democraţie participativă profundă. Chavez a fost un lider care, în unitate cu poporul, a fost capabil să elibereze Venezuela din ghearele Imperiului SUA, a oferit demnitate pentru cei săraci şi clasa muncitoare şi a fost în centrul unei revolte latino-americane împotriva dominaţiei SUA.

Chavez a copilărit ca un campesino, un ţăran, crescut în sărăcie. Părinţii lui erau profesori, bunica lui, o indiancă care l-a învăţat solidaritatea cu poporul. În timpul serviciului militar, el a aflat despre Simon Bolivar, care a eliberat America Latină de sub Imperiul spaniol. Acest lucru a condus treptat la Revoluţia Bolivariană modernă, pe care el a condus-o împreună cu poporul. Transformările lui Chavez au fost construite pe parcursul mai multor ani, printr-o mişcare politică de masă care a continuat după alegerea sa, ba chiar l-au salvat atunci când o lovitură de stat din 2002 l-a scos din funcţie pentru scurt timp. Realitatea este că democraţia din Venezuela secolului 21 este mai mult decât Chavez. Acest lucru va deveni mai evident acum că el a plecat.

Minciunile pe care ei ni le spun

Dacă americanii ştiau adevărul despre dezvoltarea democraţiei reale în Venezuela şi în alte ţări din America Latină, ar fi cerut democraţie economică şi guvernare participativă, care, împreună, ar fi ameninţat puterea bogăţiei concentrate. Democraţia reală creează o provocare uriaşă pentru oligarhi şi agenda lor neoliberală, deoarece este bazată pe nevoile umane, nu pe lăcomia corporatistă. Acesta este motivul pentru care mass-media principale din Statele Unite, care sunt deţinute de şase corporaţii, dezinformează agresiv publicul despre Chávez şi Revoluţia Bolivariană.

Mark Weisbrot de la Centrul pentru Cercetare Economică şi Politică scrie:

Informarea mass-media vestice a fost eficientă. Aceasta a convins mulţi oameni din afara Venezuelei că ţara este condusă de un fel de dictatură care a distrus-o.

De fapt, exact opusul este adevărat. Venezuela, de la alegerea lui Chavez, a devenit una dintre naţiunile cele mai democratice de pe Pământ. Avuţia sa este în creştere şi larg distribuită. Dar Venezuela a fost făcută atât de „toxică” încât chiar şi cele mai liberale mass-media propagă dezinformări, pentru a evita să fie criticate ca fiind prea de stânga.

Am vorbit cu Mike Fox, care a mers în Venezuela în 2006, pentru a vedea el însuşi ceea ce se întâmplă. Fox a petrecut câţiva ani documentând dezvoltatea democraţiei participative în Venezuela şi Brazilia. El a descoperit o mişcare populară creând economia şi guvernarea pe care o doreşte, împingând de multe ori lucrurile mai mult decât ar fi vrut Chavez.

Ei o numesc „revoluţie în cadrul revoluţiei.” Democraţia Venezuelei şi transformarea economică sunt mai ample decât Chavez. Chavez a deschis o uşă pentru a atinge obiectivele poporului: programe de alfabetizare în barrios, mai multe persoane care urmează o facultate, accesul universal la asistenţă medicală, precum şi companii deţinute de angajaţi şi consilii comunitare în care oamenii iau decizii pentru ei înşişi. Schimbarea a venit prin decenii de luptă care au condus la alegerea lui Chavez în 1998, o nouă constituţie şi acţiuni în curs de desfăşurare pentru a face această constituţie o realitate.

Provocarea Imperiului American

Subiectul Venezuela este tabu pentru că a fost cea mai de succes ţară care a respins atacul neoliberal purtat de SUA în America Latină. Acest atac a inclus Operaţiunea Condor, lansată în 1976, în care SUA a oferit resurse şi asistenţă pentru a aduce dictatori prietenoşi, care au susţinut la putere politicile neoliberale în toată America Latină. Aceste politici implicau privatizarea resurselor naţionale şi vinderea lor corporaţiilor străine, de-finanţarea şi privatizarea programelor publice, cum ar fi educaţia şi asistenţa medicală, dereglementarea şi reducerea barierelor comerciale.

În plus, faţă de represiunea politică puternică sub aceşti dictatori, între anii 1960 şi 1980, care au dus la închisoare, crime şi dispariţia a zeci de mii de oameni în toată America Latină, politicile neoliberale au condus la inegalitatea crescută a distribuţiei bogăţiei, dificultăţi accentuate pentru săraci şi clasa muncitoare, precum şi o diminuare a creşterii economice.

Neoliberalismul în Venezuela a ajuns pe o cale diferită, nu printr-un dictator. Deşi cea mai mare parte a secolului 20 s-a petrecut sub regimuri autoritare, Venezuela a avut o lungă istorie a activismului pro-democraţie. Ultimul dictator, Marcos Jimenez Perez, a fost alungat de la putere în 1958. După aceea, venezuelenii au câştigat dreptul de a-şi alege guvernarea, dar au trăit într-o pseudo-democraţie, la fel ca cea din prezent din Statele Unite, în care bogaţii guvernau printr-o democraţie controlată, care îi asigura că ei beneficiază cel mai mult de pe urma economiei.

Aşa cum a făcut-o şi în alte părţi ale lumii, SUA a aplicat agenda sa neoliberală în Venezuela, prin intermediul Fondului Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Mondială. Aceste instituţii solicitau programe structurale de ajustare, (PSA) ca termeni obligatorii pentru credite de dezvoltare. Aşa cum John Perkins a scris în „Confesiunile unui asasin economic”, a fost pusă presiune mare pe guverne să ia împrumuturi pentru proiecte de dezvoltare. Banii au fost împrumutaţi de către SUA, dar au mers direct la corporaţii americane, care erau responsabile pentru proiecte, dintre care multe au eşuat, lăsând naţiunile cu datorii şi nu într-o situaţie mai bună. Apoi, datoria a fost folosită ca pârghie pentru a controla politicile guvernamentale, astfel că au favorizat în continuare interesele americane. Anun Shah explică rolul FMI şi al Băncii Mondiale în detaliu, în Ajustarea structurală – o cauză majoră a sărăciei.

Neoliberalismul conduce la ascensiunea lui Chavez

Un punct de cotitură în lupta venezueleană pentru democraţie reală a avut loc în 1989. Preşedintele Carlos Andres Perez a lansat o platformă care se opunea neoliberalismului şi a promis să reformeze piaţa în al doilea mandat. Dar după realegerea sa în 1988, s-a răzgândit şi a continuat să pună în aplicare „Consensul de la Washington” al politicilor neoliberale – privatizare şi tăieri la serviciile sociale. Ultima picătură a venit atunci când a eliminat subvenţiile pentru petrol. Preţul benzinei s-a dublat, iar preţurile la transportul public au crescut abrupt.

Protestele au izbucnit în oraşele din apropierea capitalei, Caracas, şi s-au răspândit rapid în oraşul propriu-zis. Preşedintele Perez a răspuns prin revocarea unor multiple drepturi constituţionale la protest şi trimiterea forţelor de securitate, care au ucis aproximativ 3.000 de oameni, majoritatea din barrios. Acest lucru a devenit cunoscut sub numele de „Caracazo” („zdrobirea Caracasului”) şi a demonstrat că preşedintele a fost de partea oligarhilor, nu a poporului.

Sub preşedintele Perez, condiţiile au continuat să se deterioreze pentru toţi, în afară de bogaţii din Venezuela. Aşa că, oamenii organizaţi în comunităţile lor şi cu locotenent-colonelul Hugo Chavez au încercat o lovitură de stat condusă de civili în 1992. Chavez a fost închis şi prin urmare oamenii au organizat eliberarea sa. Perez a fost pus sub acuzare pentru deturnare de fonduri de 250 de milioane bolivari şi următorul preşedinte, Rafael Caldera, a promis să-l elibereze pe Chavez când a fost ales. Chavez a fost eliberat în 1994. Apoi, el a călătorit în întreaga ţară pentru a se întâlni cu oamenii în comunităţile lor şi organizatorii şi-au îndreptat atenţia către construirea unei mişcări politice.

Chavez a candidat pentru funcţia de preşedinte în 1998 pe o platformă în care a promis să organizeze o adunare constituantă pentru a rescrie constituţia spunând:

Jur în faţa oamenilor mei că, pe această constituţie muribundă, voi conduce mai departe transformările democratice necesare, astfel încât noua republică să aibă o Magna Carta potrivită acestor timpuri noi.

Împotriva sorţilor de izbândă, Chavez a câştigat alegerile şi a devenit preşedinte în 1999.

În timp ce primul său mandat a fost precaut şi de centru-stânga, incluzând şi o vizită a lui Chavez la Bursa din New York, pentru a demonstra sprijinul pentru capitalism şi pentru a încuraja investiţiile străine, el şi-a ţinut promisiunea. Multe grupuri au participat la formarea noii Constituţii, care a fost neutră faţă de gen şi a inclus noi drepturi pentru femei şi pentru indigeni şi a creat un guvern cu cinci departamente, adăugând un departament al poporului şi unul electoral. Noua constituţie a fost votată pe loc cu o majoritate de 70 la sută în acelaşi an. Chavez, de asemenea, a început să mărească finanţarea pentru săraci şi a extins şi reformat educaţia.

De atunci, Chavez a fost reales de două ori. El a fost înlăturat temporar de la putere în 2002, închis şi înlocuit de Pedro Carmona, şeful a ceea ce este echivalentul Camerei de Comerţ. Fox a comentat că mass-media a fost complice la lovitura de stat denigrându-l (pe Chavez n.t.) şi lansând informaţii false. Carmona s-a mobilizat rapid, a revocat constituţia şi a dizolvat legislativul. Când oamenii au devenit constienţi de ceea ce se întâmpla, ei s-au mobilizat rapid şi au înconjurat capitala Caracas. Chavez a fost reinstalat în mai puţin de 48 de ore.

Un motiv pentru care alegerea lui Chávez este numită o Revoluţie Bolivariană se datorează faptului că Simon Bolivar a fost un lider militar politic care a eliberat o mare parte din America Latină de sub Imperiul spaniol la începutul anilor 1800. Alegerea lui Chavez, noua constituţie şi înfrângerea loviturii de stat de către popor au îndreptat Venezuela pe calea eliberării de sub Imperiul american. Aceste modificări au încurajat tranziţia la suveranitate, democraţie economică şi guvernare participativă.

Practic, Venezuela şi-a plătit datoriile la FMI, complet, cu cinci ani înainte de termen şi în 2007 s-a separat de FMI şi Banca Mondială, tăind astfel legăturile cu „Consensul de la Washington”. În schimb, Venezuela a deschis calea pentru crearea Băncii Sudului care să furnizeze fonduri pentru proiecte în America Latină şi să permită şi altor ţări să se elibereze, de asemenea, din lanţurile FMI şi ale Băncii Mondiale.

Ascensiunea democraţiei adevărate

Lupta pentru democraţie a adus înţelegerea de către popor a faptului că schimbările vin numai în cazul în care sunt create. Epoca pre-Chavez este văzută ca o pseudo-democraţie, dirijată în beneficiul oligarhilor. Poporul l-a văzut pe Chavez ca pe o uşă care a fost deschisă pentru ei, pentru a produce o schimbare transformatoare. El a fost capabil să adopte legi care i-a ajutat în activitatea lor pentru o democraţie reală şi condiţii de trai mai bune. Şi Chavez ştia că, dacă oamenii nu ţin cu el, oligarhii l-ar putea elimina de la putere aşa cum au făcut-o timp de două zile în 2002.

Cu această nouă înţelegere şi Constituţia ca instrument, Chavez şi poporul au continuat să progreseze în munca de reconstrucţie a Venezuelei pe baza democraţiei participative şi fără amestecul SUA. Chavez se referă la noul sistem ca fiind „socialismul secolului 21”. Este încă foarte mult o lucrare incompletă în desfăşurare, dar există deja o diferenţă măsurabilă.

Mark Weisbrot de la CEPR arată faptul că PIB-ul real pe cap de locuitor din Venezuela a crescut cu 24 la sută din 2004. În cei 20 de ani, înainte de Chavez, PIB-ul real pe cap de locuitor de fapt a scăzut. Venezuela şi-a diminuat datoria publică externă, cu circa 28 la sută din PIB, de asemenea şi dobânda la ea este de doar 2 la sută din PIB. Weisbrot scrie:

În perioada 2004 – 2011, sărăcia extremă a fost redusă cu aproximativ două treimi. Sărăcia a fost redusă cu aproximativ o jumătate, iar aceasta măsoară numai veniturile în numerar. Nu se ia în calcul accesul la servicii de sănătate pe care milioane de oameni îl au acum, sau dublarea înscrierilor la facultate – cu predare gratuită pentru mulţi. Accesul la pensiile publice s-a triplat. Şomajul este la jumătate faţă de cât a fost atunci când a preluat Chavez mandatul. Venezuela a redus şomajul de la 20 la sută la 7 la sută.

Aşa cum George Galloway a scris la moartea lui Chavez:

În timpul revoluţiei lui Chavez veniturile din petrol au fost distribuite pentru creşterea permanentă a salariilor şi mai presus de toate pentru proiecte ambiţioase de inginerie socială. El a construit al cincelea corp studenţesc ca mărime în lume, creând zeci de noi universităţi. Mai mult de 90% din venezueleni au mâncat trei mese pe zi, pentru prima dată în istoria ţării. Locuinţele sociale de calitate pentru mase au devenit regula, cu angajamentul că până la sfârşitul mandatului prezidenţial, întrerupt brusc acum, toţi venezuelenii vor trăi într-o casă decentă.

Venezuela face, de asemenea, progrese rapide şi în privinţa altor măsuri. Ea are un indice ridicat de dezvoltare umană şi un indice redus şi în scădere al inegalităţii. Inegalitatea distribuirii bogăţiei în Venezuela este la jumătate faţă de cea din Statele Unite ale Americii. Este evaluată de Gallup ca fiind „a cincea cea mai fericită naţiune din lume”. Şi Pepe Escobar scrie că:

Nu mai puţin de 22 universităţi publice au fost construite în ultimii 10 de ani. Numărul de cadre didactice a crescut de la 65.000 la 350.000. Analfabetismul a fost eradicat. Este o reformă agrară în curs de desfăşurare.

Venezuela a întreprins paşi importanţi pentru a construi securitatea alimentară prin reforma agrară şi asistenţă din partea guvernului. Case noi sunt construite, clinici de sănătate se deschid în zonele defavorizate şi cooperative agricole şi noi afaceri se dezvoltă.

Venezuelenii sunt foarte fericiţi cu democraţia lor. În medie, ei au dat democraţiei lor un scor de şapte din zece, în timp ce media latino-americană a fost de 5,8. Între timp, 57 la sută din venezueleni au declarat că sunt fericiţi cu democraţia lor, comparativ cu o medie pentru ţările din America Latină de 38 la sută, potrivit unui sondaj de opinie realizat de Latinobarometro. În timp ce 81 la sută au votat la alegerile venezuelene trecute, doar 57,5 la sută au votat în alegerile recente din SUA.

Chavez a câştigat acele alegeri cu uşurinţă la fel ca şi toate celelalte alegeri la care a participat din 1999. Aşa cum Galloway îl descrie, Chavez a fost „cel mai ales lider din epoca modernă.” El a câştigat ultimele alegeri cu 55 la sută din voturi, dar nu a fost niciodată inaugurat din cauza bolii sale.

Dincolo de votare: Aprofundarea democraţiei în Venezuela

Asta nu înseamnă că procesul a fost uşor sau lin. Noua Constituţie şi legile adoptate de către Chavez au furnizat instrumente, dar guvernul şi mass-media îi includ încă pe cei care sunt aliaţi cu oligarhia şi care rezistă schimbării. Oamenii a trebuit să lupte pentru a vedea că ceea ce este scris pe hârtie se transpune în realitate. De exemplu, venezuelenii au acum dreptul de a revendica terenurile urbane care sunt necultivate şi să-le utilizeze pentru hrană şi locuit. Multe încercări au fost făcute pentru a ocupa terenuri neutilizate, iar unele au fost întâmpinate cu ostilitate din partea comunităţii sau de represiune efectivă din partea poliţiei. În alte cazuri, încercările de a construi noi universităţi au fost îngreunate de către procesul birocratic.

Este nevoie de timp pentru a construi o nouă structură democratică de jos în sus. Şi este nevoie de timp pentru trecerea de la o cultură capitalistă la una bazată pe solidaritate şi participare. În „Venezuela Speaks”, un activist, Iraida Morocoima, spune: „Capitalismul ne-a lăsat cu vicii atât de multe încât cred că lupta noastră cea mai mare este împotriva acestor obiceiuri proaste, care ne-au oprimat.” Ea merge mai departe pentru a descrie o schimbare culturală necesară deoarece, „Noi trebuie să înţelegem că suntem egali, deşi în acelaşi timp suntem diferiţi, dar cu aceleaşi drepturi.”

Chavez a adoptat o lege în 2006, care a unit diverse comisii din barrios-urile sărace în consilii comunitare care se califică pentru fondurile de stat pentru proiecte locale. În oraş, consiliile comunitare sunt compuse din 200 până la 400 de familii. Consiliile aleg purtători de cuvânt şi alte poziţii, cum ar fi comitete executive, financiare şi pentru „control social”. Membrii consiliului votează propunerile într-o adunare generală şi lucrează cu delegaţi în guvern pentru a transmite prin intermediul lor deciziile. În acest fel, priorităţile sunt stabilite de către comunitate şi fondurile merg direct la cei care pot realiza proiectul, cum ar fi construirea unui drum sau a unei şcoli. În prezent există mai mult de 20.000 de consilii comunitare în Venezuela, care creează o bază la nivel local pentru guvernarea participativă.

Un obiectiv pe termen lung este acela de a forma consilii regionale din consiliile comunitare şi de a crea în cele din urmă un consiliu naţional. Unele consilii comunitare deja au fuzionat în comune, un grup de mai multe consilii, care au apoi capacitate mai mare pentru cercetare şi pentru a primi fonduri mai mari pentru proiecte ample.

Tendinţa de a plasa o mai mare capacitate de luare a deciziilor şi de control al fondurilor locale în mâinile comunităţilor, se produce în toată America Latină şi în lume. Este numită bugetare participativă şi a început în Porto Alegre, Brazilia în 1989 şi a crescut, astfel încât, până la 50.000 de persoane participă acum în fiecare an, să decidă în cazul a nu mai puţin de 20 la sută din bugetul oraşului. Există mai mult de 1.500 de bugete participative în întreaga lume, în America Latină, America de Nord, Asia, Africa şi Europa. Fox a produs un documentar, Dincolo de Alegeri: Redefinirea democraţiei în America, care explică mai amănunţit bugetarea participativă.

Lucrarea neterminată a lui Hugo Chavez continuă

Mişcările care l-au adus la putere şi l-au menţinut la putere, au fost consolidate de către Hugo Chavez. Acum, „revoluţia din cadrul revoluţiei” va fi supusă testului. Peste 30 de zile vor fi alegeri şi fostul vice-preşedinte, acum preşedinte interimar, Nicolas Maduro se va confrunta probabil cu candidatul conservator învins de Chavez.

Dacă Statele Unite şi oligarhii cred că moartea lui Chavez înseamnă sfârşitul Revoluţiei Bolivariene condusă de el, vor avea o dezamăgire. Această revoluţie, care nu se limitează la Venezuela, probabil îşi va demonstra sieşi şi lumii întregi, că este profundă şi puternică. Transformarea alimentată de popor, cu care Chavez a fost solidar, va continua.

Sursa: GlobalResearch.ca