Cred că măcar o dată în viaţă, bărbat fiind, ai întâlnit acest tip de femeie. Femeia care se comportă de parcă aşteaptă să o înfiezi mai degrabă decât să ai cu ea o relaţie de cuplu. Femeia vampir, sau femeia lipitoare, sau femeia parazit, ori cum vreţi să o numiţi este o femeie care are pretenţii foarte mari, foarte multe şi bine stabilite faţă de un posibil partener, dar care nu este preocupată deloc de ceea ce ar putea ea oferi bărbatului respectiv. De fapt ea consideră că nu trebuie să ofere nimic atât timp cât bărbatul o iubeşte.
Aceste femei deosebit de cochete, preocupate excesiv de propria persoană, narcisiste, vor de fapt o relaţie de tip părinte – copil, care să le ofere confort, lux şi siguranţă, dar care să le absolve de responsabilităţile unei persoane adulte. De aceea caută întotdeauna bărbaţi maturi, puternici, potenţi financiar, care să poată face faţă pretenţiilor lor exagerate. În esenţă este vorba, în cazul lor, de imaturitate, lăcomie şi o doză însemnată de narcisim şi vanitate.
Bărbatul este privit, deci, ca o sursă de „energie”, pe care ele sunt îndreptăţite să o exploateze la maxim, în baza faptului că sunt femei şi posedă o oarecare putere de seducţie sexuală, pe care o exersează şi o instrumentează cu mare artă. Cu toate astea sexul nu este un lucru prea important pentru ele (uneori sunt chiar frigide), ci doar un puternic instrument, o armă în lupta pentru dominarea sexului opus.
Mi-am adus aminte de acest tip de femeie, când am văzut o emisiune moderată de Andreea Raicu la Prima TV. Este vorba despre un reality-show, în care trei tineri şi trei tinere petrec patru zile într-o casă şi trebuie să se cunoască întâlnindu-se numai într-o cameră unde este întuneric perfect şi nu se pot vedea. La sfârşit, are loc întâlnirea pe lumină şi, dacă se plac, pot rămâne împreună.
La ediţia emisiunii pe care am văzut-o, una din concurente ilustra perfect genul de femeie pe care l-am descris mai sus. După primele întâlniri pe întuneric cu băiatul care o alesese, a fost deranjată foarte tare de faptul că acesta i-a spus că „se mulţumeşte cu puţin în viaţă”, pentru că, în viziunea ei, un bărbat adevărat trebuie să fie un luptător, să vrea cât mai mult şi să poată oferi mult şi femeii de lângă el. Chiar ea declarase, când s-a prezentat, că îşi doreşte un bărbat independent, matur, descurcăreţ, care poate să îi ofere tot ce îşi doreşte şi care să o sprijine de câte ori are nevoie. Cu toate acestea ea nu avusese nicio slujbă după terminarea facultăţii, pentru că „nu a găsit ceva care să-i placă” şi a avut relaţii cu bărbaţi mult mai maturi şi mai potenţi financiar decât băiatul din concurs.
Deci, conform concepţiei acestei domnişoare, călugării de la Muntele Athos, Buddha, Iisus şi Dalai Lama nu sunt bărbaţi adevăraţi, pentru că se mulţumesc cu puţin în plan material. Totodată ea nu consideră că într-o relaţie şi ea, la rândul ei, trebuie să ofere un oarecare sprijin partenerului, dacă nu în plan material, măcar în plan moral şi afectiv.
Dacă stăm să ne gândim, de ce îşi doresc oamenii relaţii? Nu cumva pentru a avea anumite avantaje, anumite beneficii care să le facă viaţa mai frumoasă şi mai uşoară? Şi dacă bărbaţii oferă femeilor totul, dacă fac sacrificii suplimentare, îşi consumă energia şi nu primesc mai nimic în schimb (de multe ori nici măcar suficient sex), atunci de ce şi-ar mai dori o astfel de relaţie?