Să nu ne mai amăgim, Statul nu poate face nimic

Am tot auzit, cu ocazia recentelor alegeri, o poezie care se tot spune cam de două decenii încoace. Şi anume că alegătorii aşteaptă de la stat, de la guverne, sau politicieni să facă ceva pentru redresarea economiei, să vină cu programe concrete, să aibă viziune pe termen lung etc.

Asta denotă naivitate, dacă nu ipocrizie. Ideea că statul poate interveni într-o economie, despre care ni s-a spus până la saturaţie că este liberă, de piaţă, bazată pe liberul schimb şi alte bazaconii, este contradictorie şi copilărească. Singurele sisteme social-politice în care statul poate dirija economia sunt cele totalitare, gen comunism sau fascism. Într-o economie aşa-zisă de piaţă, globalizată, dominată de carteluri corporatiste, bănci şi fonduri de investiţii, statul nu numai că nu are voie să intervină, dar nici măcar nu are mijloacele necesare.

În România, unde sistemul bancar este în procent de 99% format din bănci străine, deci capitalul autohton util este aproape zero, restul fiind băgat în vile, iahturi, maşini de lux sau conturi străine, statul este şi mai neputincios, pentru că la rândul său este prins în capcana datoriilor, iar economia privată este controlată în proporţie de 80% din afara ţării.

Singurele măsuri pe care le-ar putea lua statul sunt de natură legislativă, dar, având în vedere că guvernele sunt dependente de împrumuturile externe, iar acestea se fac doar cu anumite condiţii, care includ şi controlul asupra legilor interne, la care se mai adaugă şi obligaţiile asumate de România, în calitate de membră UE şi NATO, statul este chiar neputincios în ceea ce priveşte deciziile de importanţă naţională.

În concluzie, singurele preocupări constante ale liderilor politici sunt să îşi menţină propriile poziţii de putere, făcând frumos în faţa cancelariilor străine şi să ne amăgească pe noi alegătorii, că într-un viitor nedefinit ne va fi mai bine. Altceva nu avem la ce să aşteptăm în urma alegerilor.