După decembrie 1989, economia moştenită de la fostul regim a fost supusă unui proces deliberat şi sistematic de distrugere. La fel şi sistemul bancar românesc, care a fost cedat străinilor, după ce capitalul autohton a fost spoliat şi transferat în diverse buzunare private printr-o serie de hoţii şi fraude derulate sub ochii BNR.

Pe lângă distrugerea independenţei economice, România a fost aservită şi în plan politic puterilor străine, prin aşa-numita aderare la Uniunea Europeană. Mulţi se uită azi în gura lui Băsescu, când vorbeşte despre „cedări de suveranitate” şi „pactul de guvernanţă fiscală”, dar câţi ştiu oare că ţara noastră a renunţat la suveranitate în 2003, când, odată cu revizuirea Constituţiei, a fost introdus articolul 148, care spune clar că ficare act normativ venit de la UE are prioritate în faţa oricăror prevederi legislative interne contrare?

Pierderea independenţei economice şi politice a ţării noastre a fost necesară pentru ca aceasta să poată fi controlată cu uşurinţă din exterior şi pentru a fi transformată într-o colonie a Occidentului, aflat în declin.

Tot timpul am fost făcuţi să credem că este un mare avantaj şi interesul nostru de maximă importanţă să intrăm în UE, când de fapt Europa era cea care avea nevoie de noi şi de alte ţări foste comuniste, pentru a-şi reface economia aflată în criză.

Astăzi, pentru a fi tot timpul la ordinele şi pe placul puterilor străine, România este supusă în permanenţă unui şantaj economic şi politic, pe de-o parte prin organismele financiare internaţionale şi sistemul bancar controlat de străini cu girul BNR, iar pe de altă parte prin obligaţiile pe care ni le-am asumat în calitate de membri ai Uniunii Europene.

Este exact ceea ce observăm în momentul de faţă, când, imediat după căderea guvernului Ungureanu şi anunţarea noului guvern Ponta, moneda euro a început să crească brusc în raport cu leul. Cine nu este naiv îşi poate da seama că acest curs de schimb nu este rezultatul unui fenomen natural, aşa cum se întâmplă în cazul cotelor apelor râurilor, care cresc şi scad după voia lui Dumnezeu. Cursul de schimb leu-euro se stabileşte în urma unor şedinţe de negocieri la care participă băncile comerciale şi BNR, deci procesul nu este chiar aşa de natural şi bazat pe „mecanismele de piaţă”, cum ar vrea unii să pară.

Acum poate vă întrebaţi de ce nu a crescut euro şi pe timpul guvernelor anterioare. Atunci „investitorii străini” erau mulţumiţi de promisiunile făcute de Băsescu, de a privatiza anumite obiective economice de importanţă strategică pentru România, convenite în urma „consultărilor” cu FMI. Dar acum, pentru că noua guvernare a spus că va bloca şi va renegocia aceste privatizări, cursul euro este folosit ca metodă de presiune şi şantaj, pentru a aduce lucrurile „pe făgaşul normal”.

Şantajul economic a fost folosit şi asupra guvernelor portocalii, mai ales atunci când România a fost obligată să facă împrumutul de 20 de miliarde de euro la FMI, dar pentru că regimul condus de Traian Băsescu a cedat foarte uşor, puterile străine fiind mulţumite, au sprijinit menţinerea la putere a acestuia şi au acceptat şi o relativă stabilitate economică a ţării, pe seama sacrificiilor populaţiei nevoiaşe.

Mă tem că, în continuare, dacă guvernul Ponta, sau oricare alt guvern viitor, care ar încerca să facă, sau măcar să promită ceva, pentru ameliorarea situaţiei sociale şi în favoarea interesului naţional, va fi ameninţat tot mai mult cu inflaţia, cu sancţiuni economice, cu „retragerea investitorilor străini”, toate acestea cu scopul de a aduce România din nou pe drumul planificat şi trasat de FMI, UE şi Banca Mondială.

Producătorul de film şi scriitorul american G. Edward Griffin spunea că cine nu crede în conspiraţii, înseamnă că nu a deschis în viaţa lui o carte de istorie. Griffin explică cel mai bine acest lucru în documentarul pe care l-a realizat în anul 1969, intitulat „The Capitalist Conspiracy” (Conspiraţia capitalistă).

Istoria este de-a lungul ei plină de evenimente ce pot fi încadrate în categoria conspiraţiilor şi chiar conceptul de conspiraţie este unul cât se poate de obişnuit, fără a avea o încărcătură ocultă sau mistică.

Într-un discurs pe care l-am vizionat recent, G. Edward Griffin spunea că trebuie să fie îndeplinite trei condiţii pentru existenţa unei conspiraţii:

1. Să fie implicate două sau mai multe persoane.

2. Aceste persoane să folosească înşelăciunea sau forţa pentru atingerea obiectivului lor.

3. Obiectivul urmărit să fie ilegal sau imoral.

Oare nu vorbim aici de lucruri foarte familiare?!

Documentarul „The Capitalist Conspiracy” demască conspiraţia prin care Oculta Financiară Mondială, folosindu-se de înşelăciune, manipulare, propagandă şi coruperea factorilor politici a reuşit să preia controlul finanţelor, economiei şi implicit guvernelor naţiunilor planetei.

Ca să nu credeţi că aici vorbeam din propria imaginaţie, redau concluziile unui studiu realizat în cadrul unui proiect Global Development Network South East Europe (GDN-SEE), obţinut de GEA din partea Institutului de Studii Economice Internaţionale din Viena, avându-i ca autori pe economiştii Liviu Voinea şi Flaviu Mihăescu.

Cercetarea este bazată pe Ancheta Bugetelor de Familie (ABF) realizată de Institutul Naţional de Statistică în anii 2004, 2005 şi 2006. ABF are un eşantion de peste 33.000 de gospodării în fiecare an. Fiecare membru al gospodăriei de peste 15 ani este intervievat şi datele privind caracteristicile personale şi venitul sunt înregistrate. În 2005, au fost intervievaţi 99.414 indivizi (din care 20.777 câştigau un salariu), faţă de 101.692 indivizi în 2004 (din care 20.759 câştigau un salariu).

Iată şi concluziile acestui studiu:

• Câştigurile au fost distribuite foarte inegal: 10% din angajaţi au obţinut 40% din câştigurile din cota unică.
• Indicatorii de inegalitate pe care i-am calculat arată cu toţii o creştere a inegalităţii determinată de cota unică.
•  Familiile care au câştigat cel mai mult au şi cheltuit cel mai mult din acest câştig (cele mai bogate familii au consumat 84% din câştigurile din cota unică, cele mai sărace familii au consumat 74%).
• Cota unică a sporit inegalitatea distribuţiei veniturilor.
• Cota unică a stimulat economia pe partea de cerere, nu de ofertă, stimulând consumul (82% din câştigurile din cota unică s-au dus în consum).
• Cota unică a crescut stimulentul pentru a munci, dar în special pentru cei cu salarii deja mari.

Prezentarea integrală a acestei lucrări o puteţi descărca de aici.

Vă mai amintiţi care era piesa de rezistenţă cu care alianţa DA, proclamată de centru-dreapta, a câştigat încrederea electoratului în 2004? Este vorba de introducerea cotei unice de impozitare. Atunci s-a născut şi celebra lozincă „Să trăiţi, bine!” pe care Traian Băsescu o lansa în toate adunările publice, cu rânjetul pe buze şi salutând milităreşte.

Alianţa auto-proclamată de dreapta, propunea o schimbare majoră, o reformă profundă a societăţii româneşti, care să permită o trecere autentică la sistemul capitalist, generator de prosperitate.

Ideea vehiculată atunci, ca de altfel şi acum, era că România este menţinută de „bolşevicii filoruşi” ai lui Iliescu într-un sistem bazat pe fostele structuri comuniste, care nu permit o dezvoltare a economiei şi societăţii româneşti pe baza principiilor capitaliste ale economiei de piaţă.

Cota unică de impozitare a fost introdusă prin Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2004, începând cu 1 ianuarie 2005.

Ni se promitea atunci că prin acest sistem de impozitare va fi încurajată munca celor întreprinzători, inteligenţi şi harnici, că vor fi stimulate investiţiile străine şi că va fi redusă drastic evaziunea fiscală.

Acum, după mai bine de 7 ani, care sunt rezultatele? Au avut investiţiile străine vreun rezultat notabil asupra dezvoltării economiei? S-au îmbogăţit românii întreprinzători, inteligenţi şi harnici?! S-a redus evaziunea fiscală? Mă tem că nici unul din aceste obiective nu a fost atins, ba, dimpotrivă, situaţia s-a agravat.

Ce s-a întâmplat de fapt? Cota unică a favorizat consumul şi afacerile speculative, bazate pe bani împrumutaţi. Aşa se face că marile „investiţii străine” au dus la invadarea României cu bănci şi hypermarketuri, care au făcut profit pe baza consumului pe credit şi a speculaţiilor imobiliare sau financiare.

De această creştere economică nesănătoasă au beneficiat o mână de privilegiaţi ai regimului, în vreme ce marea masă a populaţiei nu a simţit nicio îmbunătăţire a nivelului de trai.

Când robinetul cu bani – proveniţi de la „căpşunari” şi din schimburile economice cu statele UE -  s-a închis, ţara noastră a fost obligată să facă un împrumut masiv la FMI. Fondul, care iniţial susţinuse cota unică, impunea acum „ajustări fiscale” sub forma celebrelor măsuri de austeritate.

Numai că, aceste „ajustări” au fost făcute pe seama celor mulţi şi săraci, care oricum nu beneficiaseră de pe urma perioadei de „creştere economică”, în vreme ce „băieţii deştepţi”, „regii asfaltului”, în ţara fără autostrăzi şi restul “afaceriştilor” sponsorizaţi de stat au prosperat în continuare.

În concluzie, înţeleptele măsuri “de dreapta” nu au făcut decât să accelereze redistribuirea bogăţiei existente, moştenită de la regimul comunist şi spoliată apoi de regimurile post-decembriste, luând cu nesaţ de la cei mulţi şi săraci şi băgând în buzunarele adânci ale celor puţini şi privilegiaţi de sistem.

Rezultatul este cel actual, România ajungând o ţară „bananizată” şi pauperizată după modelul statelor africane sau latino-americane, o colonie care exportă mână de lucru ieftină şi resurse naturale la preţ de nimic, iar populaţia este tot mai îndobitocită şi manelizată. Nici vorbă de profit prin muncă şi inteligenţă, nici vorbă de IMM-uri, afaceri de familie prospere şi creare de plus-valoare şi capital autohton, nici măcar investiţii străine profitabile, ca să nu mai vorbim de reducerea corupţiei şi a evaziunii fiscale.

În ultimii anii a apărut o nouă specie de extremişti, care se manifestă cel mai frecvent pe Internet, indivizi pe care i-aş numi fundamentalişti neoliberali. În limbaj popular, ei sunt numiţi „băsişti” deşi, în mod logic, neoliberal şi băsist reprezintă o contradicţie în termeni.

Teoria neoliberalilor fanatici este simplă şi poate fi întâlnită, replicată în sute sau mii de exemplare, în comentarii şi articole pe mai toate blogurile, forumurile, site-urile de ziare şi televiziuni, unde apar dezbateri pe teme politice. Ei spun cam aşa: „În România totul merge prost, pentru că e socialism. Şi în socialism, statul ticălos ia de la cei bogaţi şi muncitori şi dă la cei săraci şi puturoşi.”

Problema fundamentalistului neoliberal este că el însuşi e sărac. De aceea este şi aşa de furios şi agresiv, pentru că nu poate fi bogat, evident din cauza socialismului. În mod paradoxal însă, el urăşte săracii, cu alte cuvinte, se urăşte pe sine. Aşa cum spune şi Biblia „să îţi iubeşti aproapele, ca pe tine însuţi”, fundamentalistul neoliberal se urăşte pe sine pentru că e sărac şi de aceea îi urăşte cu patimă şi pe toţi cei care sunt mai mult sau mai puţin săraci.

Acum să analizăm puţin situaţia şi să vedem unde apare dilema.

Traian Băsescu, fostul lider al unui partid înscris în Internaţionala Socialistă, se auto-declară reprezentantul dreptei autentice din România şi promotorul celor mai neoliberale politici din instoria post-decembristă a ţării. Dacă e să ne luăm după domnia sa, în fiecare noapte doarme cu poza lui Milton Friedman sub pernă şi când era la grădiniţă citea pe nerăsuflate numai von Hyek şi von Mises.

La fel şi PDL, dacă e să ne luăm după aparenţe, este plin de „lupi tineri” cu spirit antreprenorial, adevăraţi capitalişti, muncitori, harnici şi experţi în afaceri, care sunt adepţi înfocaţi ai darwinismului social şi economic.

Cum se face atunci că, după aproape 8 ani de când Băsescu e preşedinte, ţara se afundă tot mai mult în sărăcie, economia agonizează şi datoria naţională au crescut în ultimii 2 – 3 ani de vreo trei ori faţă de datoria României din toată perioada de după decembrie 1989? Să înţelegem de aici că guvernele din regimul Băsescu au fost toate socialiste?! Statul a luat de la cei bogaţi şi harnici şi a dat la cei săraci şi puturoşi?  Ceva nu se potriveşte la teoria asta!

Acum să considerăm că în România a fost tot timpul socialism şi nu am avut parte, în toţi aceşti 22 de ani, de un capitalism autentic. Cum se face atunci că, atât pe vremea ”comuniştilor rusofili” ai lui Iliescu, cât şi pe vremea super capitaliştilor lui Băsescu, o serie de indivizi controversaţi au făcut averi uriaşe? Dacă statul a fost unul socialist şi a luat de la cei bogaţi, inteligenţi şi muncitori şi a dat la săracii cei leneşi şi proşti, atunci de ce aceşti multi-milionari sau miliardari în euro şi dolari, au reuşit să strângă astfel de averi? Nu i-a taxat statul socialist şi pe ei? Sau poate nu au fost muncitori şi inteligenţi… Atunci, dacă nu au fost muncitori şi inteligenţi cum au reuşit să se îmbogăţească???

Vedeţi, fundamentaliştii neoliberali băsişti, m-au băgat într-o mare dilemă: e socialism în România, sau nu e socialism?

Un fost pastor în prezent terapeut sexual, Marc Angenent a deschis un sex-shop online pentru creştinii practicanţi. Site-ul îşi va cruţa vizitatorii de limbajul murdar sau imaginile porno.

Olandezul a trecut de la a fi preot la meseria de sexolog terapeut, înainte de a decide, în ultimul moment, să se dedice ambelor sale profesii, pe propriul risc, relatează „Radio Netherlands Worldwide”.

Fostul preot a fost animat de dorinţa de a-i ajuta pe credincioşi să-şi depăşească sentimentul de vinovăţie şi de ruşine atunci când încearcă să-şi îmbunătăţească viaţa sexuală.

“Acest magazin online este, de asemenea, o modalitate de a aduce în centrul atenţiei plăcerea sexuală, ca fiind un subiect sancţionat în comunitatea creştină”, spun cei de la Radio Netherlands Worldwide, citându-l pe proprietarul magazinului.

Vizitatorii site-ului „Liefdestuin Angenent” (ceea ce în traducere înseamnă Grădina Iubirii), vor fi feriţi de la a vedea imagini pornografice şi limbaj licenţios, conţinutul concentrându-se pe nimic altceva decât articole sexuale.

Unii creştini conservatori critică proiectul, dar chiar şi aşa, proprietarul susţine că a început deja să primească comenzi.

Magazinul online pentru creştini Liefdestuin, nu este primul de acest fel. Site-uri care oferă produse sexuale pentru persoanele religioase sunt lansate în Statele Unite şi în alte părţi de un deceniu.

Sursa: RT

O fi el olandez şi fost pastor, dar totuşi, se cade ca un fost om al bisericii să îndemne la desfrâu şi chiar să facă bani din asta?!

Ceea ce urmează este o mare parte dintr-un articol publicat pe blogul colectiv Război întru Cuvânt. Am cerut permisiunea pentru a prelua acest material deoarece mi se parte foarte important pentru noi românii, constituind un argument puternic împotriva celor care vor să ne prostească în faţă şi să ne dezinformeze. De aceea îmi doresc ca aceste informaţii să fie citite şi înţelese de cât mai multe persoane cu bune intenţii.

Citind acest articol veţi înţelege mult mai bine ceea ce se întâmplă astăzi cu România, de ce se întâmplă aşa cum se întâmplă, care a fost scopul „tranziţiei” şi al „integrării” ţării noastre în UE şi ce ne aşteaptă în viitor.

Ce este Teoria Conspiraţiei? Teoria Conspiraţiei nu este de fapt o teorie în sine, ea este o denumire-umbrelă sub care s-au aciuat tot felul de aşa-zise teorii care au prea puţin de-a face cu însăşi noţiunea de teorie. În esenţă, Teoria Conspiraţiei spune că: există o elită la nivel mondial care complotează împotriva bunăstării lumii întregi, care doreşte sărăcirea şi chiar uciderea  unei mari părţi a populaţiei pentru a putea controla mai bine ceea ce va ramâne din ea.

Problemele încep însă cu CINE sunt mai exact aceste elite. Şi de aici avem lungul şir al aberaţiilor gen Icke cu descrieri despre reptilieni, extratereştrii şi ajungându-se până la a se da vina pe catolici şi creştinism în general. Teoria Conspiraţiei generează şi o altă problemă: nu răspunde în mod exact CUM aceste elite reuşesc să realizeze ceea ce doresc. Şi iarăşi începe şirul unui amestec dezlânat şi năucitor în care se aruncă în aceeaşi oală Alex Jones cu ale lui descoperiri despre Skulls and Bones, Bohemian Club şi anti-sistemul lui de paradă alături de subiecte ca FMI, Bilderberg, Comisia Trilaterală, tratate însă într-o cheie care compromite orice discuţie serioasă.

În consecinţă, avem de-a face cu un “mix” alcătuit din bucăţele dezlânate în care se amestecă aberaţiile cele mai penibile, minciunile cele mai gogonate cu jumătăţi de adevăr şi chiar cu adevăruri întregi. Orice teorie aplicată empiric trebuie să aibă un sistem epistemologic/metodologic de strângere şi prezentare a datelor, într-un mod coerent şi solid.

Teoria Conspiraţiei nu are şi nici nu poate să aibă aşa ceva, cel puţin nu în mod coerent şi sistematic, tocmai pentru că ea NU este o teorie… este doar un surogat vulgar al noţiunii de teorie.

Alternative existente la “teoria” conspiraţiei

Există o serie de teorii ale puterii (…).

Există două mari abordări: una pluralistă, care nu face decât să reproducă indiscriminatoriu discursul oficial, documentele oficiale şi care inevitabil ajunge să susţină sistemul ideologic dominant, identificat cu liberalismul. Pluralismul este concepţia dominantă despre putere care se aplică conştient sau inconştient în majoritatea zdrobitoare a analizelor politice considerate “mainstream”, “serioase“. În principal, pluralismul afirmă că puterea este dispersată în sistemul liberal, că nu există o singură elită dominantă în toate aspectele vieţii politice/sociale/economice, că de fapt există numai o “pluralitate de elite” care domină în sectoare restrânse acolo unde resursele le-o permit; că sistemul liberal este unul care favorizează accesul unei multitudini de interese şi de actori, că este un sistem deschis, bazat pe competiţie (vezi Robert Dahl (1956), A preface to Democratic Theory).

În viziunea pluralistă, instituţii ca FMI, Banca Mondială, USAID sau Fundaţia Soros precum şi alte organizaţii internaţionale nu sunt decât nişte promotori ai valorilor şi ideologiei liberale în lume şi… cam atât. Nu se vorbeşte nimic despre interesele din spatele acestor instituţii.

Există însă o alternativă la această viziune asupra puterii care vorbeşte despre existenţa unei elite economico-politico-technocratice care împiedică accesul la discuţii şi decizii ale unei majorităţi, care reuşeste să elimine de pe agenda luării deciziilor, aspecte care ar fi cu adevărat în interesul public. Aceasta este cunoscută şi sub numele de “a doua dimensiune a puterii“ (vezi Peter Bachrach şi Morton Baratz, “The Two faces of Power”, in The American Political Science Review, Volume 56, Issue 4 (Dec., 1962), 947-952.).

Steven Lukes susţine o “a treia dimensiune a puterii“ (Steven Lukes (1974), “Power: A Radical View”; London: Macmillan Press) cu o viziune încă şi mai radicală. Ea postulează faptul că majoritatea nici măcar nu mai sesizează că interesele sale nu sunt îndeplinite de factorii de decizie politici ba chiar se reuşeşte să i se dea iluzia că o anumită ideologie (liberală în acest caz) şi deciziile luate în spiritul ei sunt de fapt în interesul public deşi nu este deloc aşa. Într-un cuvânt, avem de-a face cu un fel de proces de «spălare de creiere».

Pe ce se bazează aceasta? În principal pe ideologii. Totul se reduce la un ambalaj cosmetizat intelectual al unor idei prezentate în aşa fel încât să fie larg acceptate. Ele ascund cu abilitate faptul că în realitate slujesc unor interese care pot fi şi chiar sunt contrare interesului public.

Spre deosebire de pluralism, cele două concepte ale puterii susţinute de Lukes şi Bachrach & Baratz promovează o viziune non-pluralistă, în care nu există decât o singură elită dominantă, puterea fiind concentrată în mâinile acesteia.

Sub această umbrelă s-au dezvoltat în principal două teorii: Elitismul şi neo-Marxismul cu varianta sa cea mai de succes: neo-Gramscianismul (după părintele său ideologic, italianul Gramsci). Ambele concepte pornesc cam de la aceleaşi premize fundamentale: puterea este concentrată în mâinile unei elite sau a unei clase dominante, capitalismul transnaţional (în acest caz) care promovează o ideologie hegemonică: liberalismul.

Această clasă sau elită economico-financiară este în alianţă cu factorii de decizie politici pe care a reuşit (datorită coruperii acestora) să şi-i facă susţinători şi promotori ai intereselor sale. Alianţa însă mai are încă un actor foarte important: intelectualii. În varianta neo-Gramsciană ei se numesc “organic intellectuals” (într-o traducere română aproximativă ar putea fi denumiţi “intelectuali prin natura lor”). Aceştia pot proveni din mediul universitar, pot fi membri ai ONG-urilor, Institutelor de Cercetare, Think-Tank-uri, etc. dar principala lor componentă este cea tehnocratică.

Tehnocraţii au marele avantaj că reuşesc să găsească argumente “ştiinţifice” pentru orice decizie pe care o iau elitele politice, astfel încât să dea impresia că decizia respectivă este nu doar necesară şi inevitabilă, ci şi naturală, optimă, răspunzând unor nevoi obiective. Această elită intelectualo-tehnocratică este de fapt responsabilă pentru construcţia ideologică pe care se bazează “spălarea creierelor” majorităţii, de care aminteam mai sus.

Şi acum, câteva concluzii la care au ajuns diverşi analişti politici care au aplicat Elitismul sau neo-Gramscianismul.

Elite şi crize

1. Elite. În spaţiul academic american s-a observat că după cel de-al doilea Război Mondial, în SUA s-a ridicat la o putere o elită financiaro-corporatistă – cunoscută şi drept complexul militar-industrial – care domină clasa politică americană în mod din ce în ce mai evident (vezi cei mai reprezentativi teoreticieni: George Domhoff (1967 – publicat prima dată)”Who rules America”, McGraw-Hill Humanities; 6th edition (2009); Wright Mills (1956), “The Power Elite”)
2. Crize artificiale. Această elită financiară s-a observat că este capabilă să provoace crize şi să le şi gestioneze venind cu “soluţia” gata pregătită, soluţie care nu are alt scop decât preluarea controlului de către această elită. Un exemplu celebru (în această literatură) este cel al crizei financiare prin care a trecut oraşul New York în anii ’70. Rezultatul a fost că sub pretextul acestei crize, un grup de bancheri şi politicieni au preluat controlul sub forma unui comitet care NU mai era responsabil pentru deciziile sale în faţa cetăţenilor acestui oraş, cei care votaseră conducerea acestuia. Corifeul principal era ideologul-şef, un anume Felix Rohatyn, israelian la origine, un bancher multimilionar ales ca reprezentat al grupului de interese financiar-bancar din New York. (vezi Erich Lichten (1986), Class Power and Austerity: The New York City Crisis (South Hadley, Bergin and Garvey); Robert Bailey (1986), The Crises Regime: the MAC, the EEC Band the Political Impact of the New York City Financial Crisis (Albany: State University of New York); William Tabb (1981), The Long Default: New York City and the Urban Fiscal Crisis (New York: Monthly Review Press); Frank Fischer (1989), Technocracy and the politics of expertise, Sage Publication, London)
3. Austeritate. Tipic pentru situaţii de criză s-a observat că aceste elite promovează: austeritatea. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în cazul New York-ului. Şi iarăşi, tipic pentru astfel de cazuri austeritatea se reflectă în scăderea nivelului de trai al angajaţilor (dacă este vorba de o întreprindere) sau al populaţiei, în general (vezi referinţele de la punctul anterior).
4. Măsuri anti-democratice. Din nou, tipic pentru modul de a acţiona al acestor forţe dominante, constatat de elitişti, este faptul că o astfel de criză este caracterizată nu numai de măsuri de austeritate dar şi de măsuri anti-democratice prin care, pe de o parte se reduc drepturile civile ale populaţiei, în timp ce pe de alta, factorii de decizie şi elitele “din umbră” dau din ce în ce mai puţin socoteală populaţiei pentru măsurile luate (vezi din nou referinţele de sus).

Neo-Gramscienii în studiile cu privire la Uniunea Europeană şi mai ales cu privire la lărgirea acesteia către Est au constatat următoarele:

1. Interese. Uniunea Europeană este un proiect conceput încă de la începuturile sale (de către Jean Monnet et. comp.) ca promovând interesele unei elite industrial/financiare în aşa fel încât să «scape» de sub controlul naţional. Ideea fundamentală a Comunităţii Europene a fost să se erodeze puterea şi autoritatea statelor naţionale tocmai pentru a se da frâu liber acestor interese industrial-financiare (vezi Andrew Bieler şi Anthony Morton (2007), Social Forces in the Making of New Europe (London Palgrave); Hans Overbeek, (2003),” Globalization, neoliberalism and the employment question”, în H. Overbeek (2003), The Political Economy of European Employment: European Integration and the Transnationalization of the (UN) Empoyement question, (London: Routledge); Cafruny and Ryner (2007), Europe at Bay: Neoliberal Hegemony and the Transformation of Europe (Boulder, CO:Lynne Rienner); van Apeldoorn (2002), Transnational Capitalism and the Struggle over European Integration (London:Routledge); Laura Horn and Jan Drahokoupil (2008), Contradictions and Limits of Neoliberal European Governance: From Lisbon to Lisbon (London: Palgrave)
2. Lobby. Deciziile capitale care au transformat Comunitatea Europeană în ceea ce este la ora actuală în principal: Piaţa Comună, Uniunea Monetară Europeană şi Tratatul de la Maastricht (partea politică a sa) au fost concepute şi impuse de către cel mai puternic lobby de la Bruxelles, acela al marilor industriaşi şi bancheri: Masa Rotundă a Industrialiştilor (The Round Table of Industrialists). Ei au ameninţat statele membre de la acea vreme, că, pe şleau vorbind, îşi vor lua “jucăriile” şi se vor muta spre zări mai benefice pentru interesele lor. Aceştia au fost puternic sprijiniţi de Comisia Europeană, condusă la acea vreme de Jacque Delors, care a reunit un grup de specialişti, toţi susţinători ai doctrinei economice neo-liberale, care să promoveze interesele marilor corporaţii internaţionale. Acest grup de intelectuali a venit cu argumente persuasive care prezentau acest proiect ca servind intereselor statelor membre. (vezi  pe lângă cei de mai sus şi Claudio Radaelli (1999), Technocracy in the EU, London: Palgrave); şi Justin Greenwood (1997), Lobby in the EU, London: Routldege – specificăm că aceşti autori NU sunt neo-Gramsciani ci fac parte din curentul pluralist).
3. Lărgirea către Est. Un proiect de tip colonialist. Nu s-a dorit niciodată aducerea statelor foste comuniste la nivelul economic şi de bunăstare al celor din Occident. Nu a existat niciodată un Plan Marshall 2 pentru ele aşa cum s-a întâmplat după al Doilea Război cu Occidentul. (vezi mai ales Maria Ivanova, (2007), «Why there was no Marshall Plan for Eastern Europe and why this stil matters», Journal of Contemporary European Studies 15(3), 345-76.

Ceea ce s-a dorit, în privinţa ţărilor estice, a fost să se realizeze transformarea lor în pieţe de desfacere a produselor marilor corporaţii transnaţionale, pe de o parte şi să se coordoneze lipsirea lor de orice mijloace de a face faţă concurenţei acestora, pe de altă parte.

Principalul instrument a fost procesul de accedere la UE prin care acestor state li s-a  impus să respecte o serie de condiţii. Aceste condiţii implicau o doctrină neo-liberală economică agresivă care nu s-a aplicat niciodată (până acum) în Occident: privatizări rapide şi masive în principal în folosul capitalului extern, taxarea indirectă şi redusă a investitorilor străini (statele foste comuniste devenind un paradis fiscal pentru rechinii corporatişti transnaţionali), imposibilitatea de a-şi proteja producătorii locali/naţionali datorită regimului de “piaţă liberă” prin care taxele la importuri (din UE) sunt practic anulate.

Aşa se face că economia acestor state este redusă la componenta sa consumeristă de import, cu foarte puţine posiblităţi de a-şi pune la punct sectorul de producţie, fie el industrial sau agrar, şi de a deveni competitivi pe piaţa externă. De aici deficitul comercial mereu în creştere, de aici acumularea datoriilor publice, de aici actualele probleme de… criză “economică”. S-a demonstrat că tot acest proiect economic vândut către Est de către UE ca o reţetă sigură a succesului a fost conceput şi avansat de către acelaşi lobby al Marilor Industriaşi (şi bancheri) şi scurpulos manageriat de către Comisia Europeană. (vezi aceeaşi autori de mai sus)

Afirmaţiile de mai sus sunt făcute pe baza unor cercetări academice riguroase de către analişti care predau la universităţi din Europa şi din SUA sau care sunt membri ai unor Think-Tank-uri cunoscute. Lucrările lor fac parte din curriuculum-ul departamentelor de ştiinţe politice, integrare europeană, de studii economice de-a lungul şi de-a latul Europei  (Occidentale) şi în SUA.

Aceşti oameni au ajuns la aceste concluzii cu ani buni înainte să se ajungă la dezastrul pe care-l trăim noi acum (vezi literatura pe linie elitistă apărută încă din anii ‘50).

În concluzie, pentru orice analist serios al evenimentelor desfăşurate în ultimii zeci de ani, nu este nevoie de nicio pseudo Teorie a Conspiraţiei ca să se înţeleagă realitatea în care trăim şi cauzele a ceea ce se întâmplă la ora actuală. E nevoie doar de depăşirea barierei propriei superficialităţi (accesul rapid la informaţie nu implică, în mod automat, cunoaşterea şi nu exclude absolut deloc procesele gândirii) şi de un studiu, mai mult sau mai puţin amănunţit, al unor evenimente, sisteme ideologice şi al dimensiunilor puterii ce implică omul şi natura umană.

Citiţi articolul integral pe Război întru Cuvânt

Este acum foarte la modă, printre creierele netede, în special cele băsiste, să se vorbească despre orientarea politică de dreapta sau de stânga. La modul general şi foarte simplist, prin a fi „de dreapta” se înţelege că eşti capitalist, susţinător al patronilor, afacerilor, al americanilor şi dispreţuieşti săracii, iar prin a fi „de stânga” înseamnă că eşti comunist, socialist, că susţii asistenţa socială şi ţii cu Moscova.

Numai că, la origine, noţiunile de „stânga” şi dreapta au cu totul alte semnificaţii, nefiind legate de o doctrină politică anume. Această împărţire a grupărilor politice vine din modul în care erau dispuşi membrii parlamentului, în sala de şedinţe, în vechile democraţii, cum este cea a Marii Britanii. În mod tradiţional, în partea dreaptă se adunau cei care doreau să păstreze ordinea actuală, adică conservatorii şi tradiţionaliştii, iar în partea stângă stăteau cei cu viziuni progresiste, revoluţionarii, în general reprezentanţii noilor clase sociale apărute, care voiau să răstoarne vechea orânduire.

Astfel, la început, monarhiştii şi susţinătorii păstrării vechii organizări sociale şi politice de tip feudal erau de dreapta, iar liberalii, care reprezentau noua clasă reprezentând comercianţii şi meşteşugarii înstăriţi de la oraşe puteau fi consideraţi de stânga.

Mai târziu, când burghezia a devenit clasă dominantă, iar capitalismul a început să se dezvolte, apariţia noii clase a proletariatului şi a ideologiilor socialiste şi comuniste au făcut ca liberalismul să devină conservator, deci de dreapta, iar noii veniţi şi-au revendicat poziţia stângii.

Deci termenii de stânga şi dreapta nu reprezintă atât un anumit tip de doctrină politcă, cât mai degrabă o clasificare pe criteriul conservator/progresist. Stânga este ideologia revoluţionară, progresistă, a momentului, iar dreapta este cea conservatoare, care vrea să păstreze vechiul status quo.

În România, datorită unei crase inculturi politice şi a amatorismului total al aşa-zişilor politicieni, majoritatea doar nişte oportunişti, avem tot felul de situaţii ridicole, cum ar fi cea în care, un preşedinte ce se declară sus şi tare, ca fiind de dreapta, apoi, împreună cu partidul său, fost de stânga, se proclamă campionul absolut al reformelor. Iar Ion Iliescu, un fost comunist din perioada bolşevică, împreună cu partidul său, este considerat un reprezentant al stângii, deşi vrea să păstreze vechea organizare socială şi de stat, deci este de fapt un conservator!

A, şi mai avem un partid conservator care spune că e de centru, sau de centru şi încă ceva.

Le zicea bine Nea Nicu în cuvântările sale, când spunea că, dacă se va reîntoarce capitalismul în România, va fi un dezastru pentru poporul român. Din păcate se pare că plopul acum face pere şi răchita micşunele.

Observ tot mai mulţi oameni, în special cei din generaţiile tinere, îndoctrinaţi cu ideea stupidă că singurul factor de progres în societate ar fi competiţia. Acest cult al puterii, al învingătorului şi al selecţiei „naturale” în societate este promovat în special în Statele Unite şi lumea occidentală, prin acea industrie a cărţilor şi a cursurilor de „dezvoltare personală”, de succes în afaceri, în viaţă şi în orice altceva, a „speakerilor motivaţionali”, care te învaţă cum e cu „gândirea pozitivă” şi „spiritul de învingător”, a filmelor comerciale, a transmisiilor sportive şi a emisiunilor-concurs de televiziune.

În realitate, competiţia ca factor de progres în societate este o gogomănie, deoarece societatea prin definiţie are la bază cooperarea şi beneficiul echitabil al tuturor membrilor săi. Chiar şi în natură, care este oferită ca model, competiţia apare în special la formele primitive de viaţă şi în general numai în condiţii extreme, atunci când este pusă în pericol supravieţuirea individuală.

Problema cu competiţia este că ea aduce beneficii numai unui grup foarte mic de indivizi, marea majoritate având doar de suferit şi fiind nevoită să suporte costurile câştigului celor aflaţi „pe podium”. Acesta este şi motivul pentru care, cei aflaţi în vârful piramidei sociale au tot interesul să promoveze competiţia, selecţia naturală şi „lupta pentru supravieţuire”.

Acest principiu este ascuns în două foarte cunoscute simboluri folosite de Oculta Mondială, care vrea să preia controlul deplin asupra asupra întregii planete: piramida şi triunghiul.

Piramida înfăţişează modelul după care este structurată societatea capitalistă. Un grup restrâns de oameni se află în vârf, deţinând tot controlul, puterea şi avantajele şi pe măsură ce coborâm spre bază, o masă tot mai mare de oameni, care se luptă pentru a ocupa un loc cât mai înalt în ierarhie sau măcar să supravieţuiască.

Această structură piramidală se auto-menţine prin acest mecanism al competiţiei care oferă celor aflaţi în vârf sursa puterii şi a controlului asupra societăţii. Promovând competiţia şi lupta pentru succes, se creează celor aflaţi la baza piramidei iluzia că au şansa de a ajunge şi ei cândva acolo sus, unde totul e minunat. Este aşa-numitul „vis american” al societăţii de consum.

Ceea ce nu ştiu cei aflaţi pe treptele inferioare este faptul că, cu cât te afli mai jos, cu atât este mai greu să ajungi în vârf, iar cu cât te afli mai sus, cu atât ai mai mult control asupra bazei şi cu atât este mai greu să fii dat jos de acolo.

Elitele aflate în vârful piramidei au doar de câştigat de pe urma acestei filosofii. Pe de-o parte, datorită faptului că cei aflaţi pe treptele inferioare se află mereu unii în luptă cu alţii şi astfel sunt tot timpul dezbinaţi, nu există pericolul ca cei de jos să se unească pentru a-i da jos pe cei din vârf deoarece nu conştientizează faptul că aceştia din urmă sunt de fapt adevărata cauză a problemelor celor mulţi şi săraci. Pe de altă parte de pe urma acestei lupte pentru supravieţuire şi „selecţii naturale” din rândul celor mulţi, cei aflaţi în vârful piramidei sociale îşi măresc şi îşi consolidează puterea, controlul şi bogăţia.

Un alt simbol universal foarte cunoscut este triunghiul. Dacă în creştinism acesta simbolizează Treimea Divină, în cadrul organizaţiilor secrete oculte el are semnificaţii legate de putere şi control.

Dacă privim imaginea unui triunghi vom observa că are la bază două puncte unite printr-o linie orizontală. Aceasta simbolizează opoziţia şi lupta contrariilor. Dinspre cele două puncte de la bază pleacă două linii oblice care converg într-un punct aflat deasupra celor două situat la jumătatea distanţei dintre ele. Acest lucru simbolizează faptul că cel aflat în afara conflictului deţine controlul. Această structură al putea fi ilustrată mai popular prin proverbul „Când doi se ceartă al treilea câştigă” sau anticul dicton „divide et impera” (dezbină şi cucereşte).

Tehnica de control ilustrată mai sus este folosită de sute de ani de bancheri spre exemplu, care împing două  state să între în război, apoi le împrumută pe ambele cu bani, pentru, a-şi finanţa armatele, apoi, după război, le mai împrumută încă o dată pentru a reclădi ţările distruse. La fel procedează şi Traian Băsescu, atunci când pune în conflict două categorii sociale, pentru ca apoi să adopte măsuri care le dezavantajează pe amândouă, fiecare tabără crezând că măsura împotriva ei a fost luată din cauza celeilalte (de ex. pensionari vs. tineri, bugetari vs. privaţi etc.)

Elitele şi-au perfecţionat de-a lungul secolelor această ştiinţă a conflictului, pentru a-şi consolida poziţia, pentru a-şi mări puterea asupra maselor şi a-şi spori bogăţiile. Ideologia fascistă a competiţiei, care stă la baza capitalismului corporatist actual este metoda prin care cei mulţi şi săraci sunt păcăliţi să participe de bunăvoie la acest sistem al sclaviei de pe urma căruia profită doar cei puţini şi foarte bogaţi.

În concluzie, ce trebuie să facem cu competiţia, să o desfiinţăm definitiv? Răspunsul este, fireşte nu. Dar competiţia nu trebuie să fie niciodată între membri sau categorii ale societăţii, ci doar cu noi înşine, la nivel individual şi cu provocările şi obstacolele pe care ni le pune în faţă natura, la nivel colectiv. Dar şi în acest caz, nu trebuie să încălcăm legile armoniei şi echilibrului universal.