Ce înseamnă criza datoriilor suverane

Ori de câte ori auzim de “crize ale datoriei suverane” – fie în Mexic în 1997, Brazilia 1999, în Argentina mea natală în 2001 / 2002, sau astăzi în Grecia, Italia, Spania, Portugalia, Irlanda şi (în curând) în Marea Britanie, Franţa, sau Statele Unite – ceea ce înseamnă de fapt este că guvernele nu mai pot colecta suficient din taxe de la cetăţeni pentru a plăti dobânzile şi capitalul împrumutat, care este în cea mai mare parte în mâinile instituţiilor bancare private.

Adrian Salbuchi – fondator al Mişcării pentru a Doua Republică Argentina

Maxima zilei

În ziua de azi, nu se mai cuceresc teritorii pentru a stăpâni oamenii, azi se cuceresc sufletele, se cucereşte psihicul. Odată ce ai psihicul, ai omul. Iar când ai omul, teritoriul vine de la sine.

Alexandre de Marenches - fost director general al serviciilor secrete franceze


Maxima idioată a zilei

Mai devreme sau mai târziu vom intra şi noi în zona euro cu toate necazurile şi exhibiţionismul de criză pe care îl trăim acum. De dimineaţă până seara mâncăm criza pe toate. O punem pe unt, pe pâine, pe biscuiţi şi crizuim.

Mugur Isărescu

Excesul de capital străin dăunează grav sănătăţii economiei

Am greşit cu excesul de capital străin în privatizarea băncilor, trebuie să fim atenţi în celelalte domenii în care putem ajunge în situaţii asemănătoare. Excesul de capital străin creează volatilităţi pe care nu ni le putem permite.

Florin Pogonaru, preşedintele Asociaţiei Oamenilor de Afaceri din România (AOAR)

Sursa

Cu toate astea guvernul Băsescu-Boc, la “recomandarea” FMI, care de 21 de ani ne vrea numai binele, intenţionează să vândă o serie de companii de stat de importanţă strategică din domeniul energetic, transporturi şi comunicaţii.

De ce doar cei care muncesc şi produc au mereu datorii?

Te-ai întrebat vreodată cum toată lumea: guvernele, instituţiile, micile afaceri, familiile, pot fi toate, în acelaşi timp, îndatorate şi la sume astronomice?

Te-ai întrebat cum pot fi atât de mulţi bani pentru împrumuturi? Acum ştii: nu sunt! Băncile nu împrumută bani. Pur şi simplu îi creează din… datorii. Şi cum datoria este potenţial nelimitată, aşa este şi furnizarea banilor.

Aşa cum s-a adeverit, opusul situaţiei este de asemeni adevărat.

Nu este uimitor că, în ciuda incredibilei bogăţii în resurse, a inovaţiilor şi productivităţii care ne înconjoară, aproape toţi dintre noi, de la guverne şi companii până la indivizi, suntem îndatoraţi din greu de către bancheri? Doar dacă oamenii ar sta şi s-ar gândi: Cum e posibil? Cum e posibil ca oamenii care produc toate aceste bogăţii reale în lume sunt îndatoraţi celor care tocmai împrumută banii care reprezintă bunăstarea?

Şi mai uimitor este că odată ce realizăm că banii sunt de fapt datorii, realizăm şi că, dacă nu ar exista datorii, nu ar exista nici bani.

Din documentarul “Money As Debt” (Banii ca datorie)

Maxima zilei

Cedarea unor prerogative naţionale face parte din regulile jocului. Nimeni nu te obligă să intri în UE. România ştia la ce se înhamă. Ştia ce prerogative vor glisa către instituţii europene.

Daniel Dăianu, fost ministru de Finanţe

Sursa: Capital

Mihai Eminescu despre frică şi adevăr

Cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de-a privi în faţă ş-a recunoaşte adevărul. El e crud, acest adevăr, dar numai el foloseşte.

Mihai Eminescu, Manuscrisul Superfluenţa populaţiei, în Opere, vol. XV, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, pag. 85

Sistemul bancar este o escrocherie care generează sclavie

Sistemul bancar modern produce bani din nimic. Procesul este probabil cea mai uluitoare mostră de scamatorie care a fost vreodată inventată. Băncile au fost concepute în inechitate şi născute din păcat.

Bancherii stăpânesc Pământul. Confiscaţi-l de la ei, dar lăsaţi-le puterea de a crea banii şi dintr-o trăsătură de stilou, vor crea suficienţi bani ca să-l cumpere din nou.

Luaţi-le această putere imensă şi toate marile averi, ca a mea, vor dispărea şi vor trebui să dispară, pentru ca apoi această lume să fie un loc mai bun şi mai fericit pentru a trăi.

Dar dacă vreţi să fiţi sclavii băncilor şi să plătiţi costul propriei sclavii, atunci lăsaţi bancherii să creeze banii şi să controleze creditul.

Sir Josiah Stamp, Director al Bank Of England în perioada 1928 – 1941

Maxima idioată a zilei

S-a ajuns într-un moment în care suntem foarte aproape de un big-bang în politica românească, dintr-un motiv foarte simplu: s-a ajuns la epuizarea sistemului politic. Nu spun că n-am facut şi eu parte din acest sistem.

Mircea Geoană, la emisiunea “După 20 de ani”

Scrisoarea lui Alexandru Tocilescu către România

Nu-mi iubesc ţara. Trebuie să fie aşa, din moment ce nu-mi vine decât să vorbesc urât despre ea. Să-i spun vorbe grele în fiecare oră, în fiecare dimineaţă, când întârzii cât pot de mult întâlnirea cu oamenii, locurile, serviciile, televiziunea, pâinea, mirosurile, maşinile, culorile, limba ei.

Am obosit de ţara asta. Am obosit de ţara în care cei care conduc mă cred prost şi-mi spun “omul simplu, de pe stradă”, omul căruia se simt datori să-i explice cum stau treburile, într-un limbaj gângav, analfabet, ca acela folosit de adulţii inculţi, pentru a răspunde gângurelilor unui bebeluş.

Am obosit de ţara în care nimic nu este ceea ce pare: un site colorat cu multe promisiuni al unei grădiniţe private e doar un paravan în spatele căruia  se află o clădire care-i adăposteşte pe preşcolari de ploaie cât timp părinţii se află la serviciu (altfel, educatoarele îşi roagă colegele de breaslă mai  norocoase, de la alte grădiniţe, să fure plastilină şi creioane).

Avocatul care-mi promite că va câştiga procesul n-are niciodată chitanţier pentru banii pe care-i dau şi nici argumente în instanţă. Nici şefa firmei de recrutare nu-mi dă chitanţă pe banii primiţi, pe care i-am dat soţului ei, venit la întâlnire în trening, într-o staţie de autobuz. Atunci s-a desfăşurat şi ultima  secvenţă de colaborare, fiindcă plata taxei n-a fost urmată de nicio invitaţie la un interviu. Editura la care s-a angajat prietena mea, editură foarte renumită, scoate cărţi de filozofie de pensionar trist, de jucător de table fără noroc, şi literatură erotică, pe lângă care graffiti-urile din WC-urile şi gările publice sunt suave declaraţii de amor.

Iar patronul te felicită dacă ai reuşit să-i promovezi cărţile doar printre cei sau, mai bine zis, cele cu care încă nu s-a culcat.  Că aşa, ar fi putut s-o facă şi el… Profesoara de franceză a nepotului meu miroase a vodcă, profesorul de religie nu-l lasă să iasă în timpul orei să facă pipi, iar cea de fizică pleacă în Grecia din două în două săptămâni (plus în vacanţele şcolare). Redacţia la care m-am angajat are două birouri pentru redactori – unul pentru făcut sex – şi un art director care ilustrează un articol despre cartea Golful francezului cu două fotografii: una cu o lagună şi cea de-a doua cu un francez. Anonim. Adică nu ştim dacă e francez, dar are bucle pudrate de secol XVIII şi zâmbeşte tâmp spre obiectiv. Fotografie pe care a schimbat-o, la insistenţele mele, multe, năduşite, cu o imagine portocalie a unei corăbii în apus de soare.

Pentru lagună n-am mai avut suflu. Şi nici pentru corabie. Redactorul-şef spune că-i genial, că face şi art şi e şi director, că numai el poate să aplice, în Photoshop, ghiocei pe  rochia vedetei şi numai el poate să ilustreze un reportaj despre copiii orfani cu un copil cu ursuleţ în braţe, şi clipul Nokia – cu mâini înlănţuite. Din cauza lui, întreaga redacţie şi-a dat demisia. A rămas doar redactorul-şef. Isteric şi nefericit. Din cauza celor care au pregătit o conspiraţie împotriva lui.

Am obosit de ţara care-mi spune că orice speranţă are rădăcini firave şi că orice opţiune sinceră, onestă se dovedeşte a fi cretină. Am obosit ca din patru în patru ani să aleg prost, împreună cu alte 22 de milioane de locuitori, de oricare parte a baricadei am fi.

Am obosit să sper că cel care se numeşte şef de guvern sau preşedinte de ţară sau măcelar sau avocat sau cântăreţ chiar se pricepe la ceea ce diploma, votul, discursul spun că se pricepe.

Am obosit de ţara care mă transformă în victimă sau complice. În victimă, fiindcă oricât de multe rele s-ar  întâmpla în ţara asta, oricât de multă corupţie ne-ar tăia răsuflarea cu duhoarea ei, statul, legile, funcţionărimea, judecătorii, DNA-ul, Guvernul, Parlamentul par cu toate că există într-un univers  diafan, paralel cu al nostru, din care aruncă, din când în când, o ocheadă către noi, să ne supravegheze. Să ne certe că n-avem răbdare să ajungă şi la noi bunăstarea. Să ne dojenească, cu glas de domnu’ Trandafir acrit, pentru iresponsabilitatea cu care le cerem imposibilul, în condiţiile unei moşteniri grele.

Am obosit să fiu victima statului care mă fură la facturi, la impozite sau în justiţie, victima patronilor  care mă pot exclude din organigramă din trei ţipete şi două semnături, victima poliţiştilor care mă roagă să nu reclam furtul din buzunare.

Orice protest este inutil. Orice gest de solidaritate, orice iniţiativă care m-ar putea transforma în cetăţean sau concetăţean, în  membru al unei comunităţi rezidenţiale sau al unei organizaţii se fâsâie în faţa privirilor nepăsătoare, a replicilor de tipul “c’eşti copil” sau “mă laşi?!” sau a celor care transformă  iniţiativa în afacere profitabilă pentru ei şi dezastruoasă pentru beneficiari. Iar renunţarea mă face  complice cu cei care acceptă ca lucrurile să meargă prost, din neputinţă, din interes, din indiferenţă.

Sunt complice, prin tăcere, cu toţi impostorii, mincinoşii, neisprăviţii, hoţii, de care depind, într-un fel sau altul, în bătăliile mele mărunte, de zi cu zi.

Am obosit de ţara unui singur televizor, a unui singur program în care se amestecă, de-a valma, senzuale cu securişti nejudecaţi, brăilence cu analişti obosiţi, discuţii lălâi despre salarii enorme, furt la  factură, poliţişti beţi, judecători mituiţi, miniştri penali cu breaking news-uri împotriva cărora tot românul moţăie:  învârteli, băşcălii, ogici, ciumace, anchete de doi şi un sfert, morţi de trei parale, incesturi de patru stele.

Am obosit să aud sau să citesc comentarii lungi, strivite de ură sau înmuiate de slugărnicie, ale jurnaliştilor obosiţi din presa românească. Am obosit de vorbe grele de prostie, nesimţire, ipocrizie, inepţii, vorbe care nu mai interesează pe nimeni, vorbe caraghioase, care-i transformă pe toţi ciutacii, dumitreştii şi morarii în bufoni disperaţi ai orelor târzii de televiziune.

Am obosit să văd societatea civilă, care face curat în universităţi şi alegeri, înghesuită pe liste de alegeri europarlamentare ale unui partid majoritar. Am obosit să aud că singurul lucru pe care-l avem de opus alegerii fiicei preşedintelui în Parlamentul European este pluralul nefericit “succesuri”. Am obosit să văd susţinători sinceri ai preşedintelui, care vor salariu de jurnalist  independent. Am obosit să văd jurnalişti independenţi care devin guvernatori interesaţi. Am obosit să-l aud pe ministrul Culturii ţinând-o langa cu explicaţiile despre pleaşcă şi iubire de preşedinte.

Am obosit să văd reportaje cu oameni care mănâncă din gunoaie, copii violaţi, preoţi care ţin liturghii  erotice, puştile lui Michi Şpagă, termopanele lui Adrian Năstase, oameni care se împerechează cu oi, ţărani care tasează pământul cu obuze încă detonabile, pensionari care se străduiesc să prindă două porţii de sarmale de 1 Decembrie, ţigănci care-şi arată popoul poliţiştilor, şoferi beţi, criminali filmaţi în circa de poliţie, înmormântări în direct, sicrie fotografiate cu mobilul, ştiri animate despre ficatul de 20 de kilograme al unui cântăreţ, oameni urcaţi pe cruci  ca să vadă mai bine groapa, cozile isterice de Sfânta Paraschiva şi de Izvorul Tămăduirii, proteste pe  marginea balconului sau a macaralei şi comentariile profesioniştilor care încep cu: “Ce efect poate să aibă violul asupra unei fetiţe de 12 ani?”. Mă obosesc profesioniştii televiziunilor, chiar şi fără comentarii.  Fiindcă sunt aceiaşi. Şi apar des. Foarte des. În ţara asta nu mai există un psiholog cumsecade, un profesor eminent, un cântăreţ talentat, un analist respectabil, un preot cu har, un poet înzestrat: toţi devin vedete şi, în clipa imediat următoare, descoperă că au văzut idei. Despre orice altceva decât meseria pe care altfel ar fi putut s-o practice onest şi din care să aibă un venit regulat.

Mă obosesc emisiunile care-mi promit că vor dezbate soluţiile anti-criză şi în care invitaţi şi  moderatori ajung să vorbească despre beregate, prostănaci, caraghioşi, şobolani rozalii,  lupta dintre fata preşedintelui şi intelectuali, despre insinuările cutărui senator, despre sforăitul  din Parlament al nu ştiu cărui deputat, despre nepoate de senatoare care sunt de fapt amante de miniştri. Am obosit să văd feţe lungi de jurnalişti care anunţă, cu acelaşi ton grav, de început de apocalipsă, şi că se  măresc facturile, şi că s-a dus dracului rapiţa în Alexandria, şi că Mutu are tendonul rupt. Sau că nu-l mai are deloc. Am obosit să aud de mitică-de-la-ligă, naşu-sandu, meme-stoica, galactici, jucători-titraţi, distracţie-pe-cinste.

Am obosit să ştiu că din atâtea cazuri de malpraxis în medicină, un singur doctor a fost condamnat pentru viol. Mă oboseşte Mihaela Rădulescu, şi cei care o combat, şi cei care o apără. Mă oboseşte oricine comentează un film, o carte, un spectacol, mai departe de rude, prieteni sau părinţi, fără să poată arăta vreun act, o diplomă, care  să-i confere acest drept. Am obosit să mă tot întreb cine este cel sau cea care apare pe prima pagină a  tuturor ziarelor, fără să reuşesc să-mi amintesc vreo ispravă, bună, rea, dar în orice caz extraordinară, care să merite măcar efortul scanării fotografiei lor.

Am obosit să văd că patroni de firme de salubrizare îşi dau cu părerea despre expoziţii de artă, că pe Wikipedia Mircea Badea este actor român, că Monica Tatoiu are răspuns pentru orice – de la încălzirea globală, la cum nu trebuie să renunţi la speranţa de a avea orgasm. Am obosit ca, la douăzeci de ani de la Revoluţie, să-i înjur tot pe Iliescu, Năstase, Văcăroiu, Şerban Mihăilescu, Viorel Hrebenciuc, Talpeş, Mitrea, Vadim Tudor, Voiculescu, Adrian Păunescu etc. Am obosit, de fapt, să nu am încredere în nimic şi nimeni.

Am obosit să scriu acest protest. Nu va folosi la nimic. M-am gândit, la un moment dat, să le cer  oamenilor obosiţi ca şi mine să iasă în stradă. Dar am în faţa ochilor imaginile filmate la diferite proteste: pancarte şi lozinci analfabete, revendicări haotice şi isterice, feţe tâmpe în fundal care transmit salutări familiei, sindicalişti mângâiaţi pe frunte de opoziţie, trecători plictisiţi şi amintiri duioase despre concediile la mare din vremea fraţilor Petreuş şi  a Daciilor în rate.

Am obosit de ţara în care nu se întâmplă nimic. De ţara care m-a făcut să privesc cu lehamite drepturi la care am tânjit ani mulţi şi grei în comunism. Mie, omului simplu de pe stradă, mi-e lehamite de dreptul meu de a vota. De dreptul de a fi informat. De dreptul de a protesta. De dreptul şi obligaţia de a-mi apăra ţara. De dreptul de a mă asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere. De dreptul de a avea acces la tratamente corecte în spitale.

De dreptul de a fi egal cu ceilalţi români în faţa justiţiei.

De aceea spun că nu-mi iubesc  ţara. Mi-a mai rămas, totuşi, un singur drept: acela de a circula liber în străinătate. De a emigra. Poate c-a venit timpul să-l folosesc. Ştiu bine că nici acolo nu umblă câinii cu covrigi în coadă. Sper doar ca acolo, într-o limbă străină şi pe străzi curate, să am timp să mi se facă dor de ţara mea.

Sursa: AmosNews

Notă: Regizorul Alexandru Tocilescu, bolnav de mai mult timp, a murit pe data de 29 noiembrie din cauza unei supradoze de medicamente.

UPDATE: De aproape un an, printre internauţi circulă un document intitulat “Scrisoare către România” sau “Scrisoare către ţara mea”, sub semnătura lui Alexandru Tocilescu.

Celebrul regizor român a negat categoric orice legătură a sa sau a fiului său cu un asemenea text. Chiar ne-a solicitat să facem precizarea expresă că nu l-a scris, nu l-a postat şi nu-l susţine în nici un fel. Dimpotrivă!

“Pot să mă lupt cu ţara mea, dar nu pot să o urăsc. Dacă puteţi, scăpaţi-mă de un asemenea pamflet cu care nu am nici o legătură”, ne-a transmis Alexandru Tocilescu.

După o scurtă cercetare am descoperit că textul initulat „Scrisoare către ţara mea” a fost preluat de pe site-ul Radio România Actualităţi, unde apărea sub semnătura Ioanei Dogaru lângă o fotografie a lui Alexandru Tocilescu.

Sursa: Cotidianul