Doi îngeraşi s-au gândit să se joace de-a oamenii.
- “Uite cum facem”, a spus cel care avea mai multă experienţă cu pământenii, “ne aşezăm la distanţă unul de celălalt. Tu mă chemi la tine, dar eu nu vin. Şi din cauza asta ne certăm un picuţ, aşa, la fel ca oamenii. Vrei?”
- “Bine”, a încuviinţat cel de al doilea.
- “Îngeraşule…”, zise rugător primul, “hai la mine”.

Celalălt îngeraş veni cât putu el de repede lângă prietenul său, cu faţa strălucind de zâmbet.
- “Aaa, nu, nu aşa! Eu te chem, dar tu nu vii. Ai inţeles?”
- “Da” , spuse iar cel de-al doilea îngeraş.

Dar cum auzi “Îngeraşule, hai la mine”, cum se duse ţintă lângă amicul său şi îl îmbrăţisă. Acesta îl mai instrui încă o dată:
- “Eu te strig, dar tu te ţii tare şi nu vii. Bine? Îngeraşule…”

Nici un răspuns.
- “Îngeraşule, vino, te rog, la mine…”

În sfârşit, hotărât să nu se mai lase convins, cel de-al doilea îngeraş spuse:
- “Nu vin.”
- “Bine, atunci vin eu la tine”, îl linişti primul îngeraş pe prietenul său, mergând într-un suflet lângă acesta şi îmbrăţişându-l cu multă afecţiune…

Cunosc această poveste de mult timp, de pe vremea când circula intens pe Internet. Am redescoperit-o azi şi cred că este plină de învăţăminte şi foarte potrivită pentru această perioadă a anului.

Într-o zi, vecinul nostru de bloc şi-a luat un aparat de aer condiţionat. Era un zăduf îngrozitor, dar noi n-aveam aparat de aer condiţionat şi nici bani ca să ne cumpărăm unul. Sufeream de căldură şi de invidie. Aveam însă o bibliotecă. Ne-am uitat în ea şi am scos cugetările lui Seneca. Am citit de acolo o pagină-două despre bine şi sensul vieţii şi, deşi cald tot ne era, nu l-am mai invidiat pe vecin.

Ceva mai târziu, vecinul şi-a deschis un butic şi a început să umble îmbrăcat la costum la patru ace. Noi – tot cu blugi. Nu-i nimic – ne-am zis liniştiţi, citind un capitol din “Etica” lui Spinoza.

Apoi vecinul a apărut deodată într-un Megane argintiu. Noi n-aveam nici bicicletă, dar l-am dispreţuit citind din “Phaidon” al lui Platon.

Mai târziu, vecinul a schimbat Meganul pe Merţan. Nu ne-a păsat, căci şi noi îl schimbaserăm deja pe Platon cu Aristotel.

Şi-a luat şi un 4×4, cel mai mare de pe stradă. Noi l-am luat pe Marcus Aurelius, care ne-a făcut să zâmbim împăcaţi.

A mai trecut o vreme şi vecinul şi-a luat nevastă nouă: blondă, frumoasă, tânără. Noi – tot cu cea veche, dar am luat Evanghelia dupa Ioan.

Vecinul şi-a îmbrăcat soaţa cu o garderobă întreagă şi cu blănuri, başca bijuteriile. Noi ne-am îmbrăcat spiritul citind din “Ecleziast”.

În fine, vecinul s-a mutat într-o vilă la şosea cu gard mare, bodigarzi şi piscină. Am rezistat şi de data aceasta eroic, citind “Richard III”.

A urmat o a doua vilă – la munte. După ce am văzut-o, ne-am consolat cu “Macbeth”.

O a treia – la mare: am recurs la “Învierea” lui Tolstoi, al cărei efect l-am consolidat cu “Ghilgameş”, Ghandi şi “Declaraţia de iubire” a lui Liiceanu. Ne-am simţit cu mult mai bine.

L-au dat la televizor la o emisiune foarte populară. Ne-am stăpânit emoţia cu o porţie de Caragiale.

L-au dat a doua oară cu mare succes: am fi suferit dacă nu ne-ar fi ajutat Ananda Coomaraswamy, Cartea lui Iov şi Cazul Wagner al lui Nietzsche.

Aşa a trecut ceva mai mult timp… Vecinul îşi lua case, maşini, iahturi, femei. Noi răspundeam cu Balzac, Thomas Mann, Hegel, Berdiaev. Lupta era strânsă, dar echilibrată.

În sfârşit, într-o zi l-au arătat cu cătuşe la mâini, umflat de DNA. Am răsfoit atunci fericiţi “Apocalipsa”. Dar peste vreo două săptămâni, vecinul nostru era eliberat şi chiar şi-a anunţat candidatura pe listele unui partid majoritar.

Scârbiţi, ne-am uitat în bibliotecă. N-am mai văzut nimic. Ne-am uitat pentru a doua oară. Nu ne-a venit să credem. Pentru a treia oară ne-am uitat cu atenţie. Acelaşi rezultat: citiserăm toate cărţile.

Şi atunci ne-a cuprins invidia…

Popor român, nu te-ai săturat să stai pe locul mortului şi să fii condus de toţi tâmpiţii?

Dan Puric

 Primită pe e-mail.

A trăit odată un om înţelept, cunoscut în oraşul său şi foarte bogat. Avea omul familie, copii şi nepoţi şi avea grijă de ei ca şi de bunul mers al oraşului.

Într-o zi a murit soţia lui şi el a rămas singur în casă. După anul de doliu au venit copii la el şi i-au spus că e păcat ca el să locuiască singur într-o casă aşa mare.

„Vinde casa şi toate acareturile şi împarte banii între noi  Apoi vei locui la băiatul cel mare şi nu-ţi va lipsi nimic!”

La început aşa a fost, dar cu timpul ceilalţi copii au încetat să vină în vizită, apoi nici nepoţii nu mai veneau. Mâncarea o primea ca pe o favoare şi din ce în ce mai puţină, până a ajuns să rabde de foame.

Aşa s-a înrăutăţit situaţia lui încât îi era ruşine să iasă din casă şi să se întâlnească cu prietenii lui.

Într-o zi a zis omul fiului său cel mare să adune toţi fraţii şi surorile lui şi să-l cheme şi pe primar. căci are ceva important să le dea copiilor.

Când s-au adunat cu toţii, a spus omul: “Am împărţit toată averea mea între voi, dar a mai rămas o ladă cu bani şi diamante pe care am îngropat-o lângă copacul de la intrarea în oraş. Lada se poate deschide numai cu 2 chei pe care le dau, una primarului şi una băiatului cel mare. După moartea mea veţi merge împreună, veţi deschide lada şi primarul va împărţi banii între toţi copiii.”

Din acea zi omul a început să fie tratat aşa cum fusese tratat la început. Copiii veneau să-l viziteze, mâncarea era din cea mai bună, toţi îl tratau cu mult respect. Dar a venit vremea şi omul a murit.

După ce a trecut prima lună de doliu, s-au adunat toţi copiii şi împreună cu primarul au dezgropat lada şi au deschis-o. Dar în ladă era numai un cap de magar şi o scrisoare scrisă de mâna celui decedat.

Numai un măgar dă tot ce are încă din timpul vieţii!

Morala:

Dă copiilor cât se poate, dar păstrează ca să nu ai nevoie de ei!

Primită pe e-mail!

Un alpinist a vrut să cucerească cel mai înalt munte. S-a pregătit pentru asta timp îndelungat şi în final a hotărât să se aventureze singur pentru a primi singur laurii victoriei. Noaptea căzu grea pe înălţimile munţilor şi omul nu a mai văzut nimic.Totul era negru. Până şi Luna şi stelele fuseseră acoperite de nori negri. Şi cum se căţăra el la doar câţiva metri de vârful muntelui a alunecat şi a căzut în gol.

Alpinistul văzu în acea îngrozitoare cădere episoade din viaţa lui, bune şi rele. Se gândi la moartea care era aproape când deodată a simţit frânghia de sigurantă că-i frânge mijlocul. Fusese oprit din cădere şi acum atârna în gol legat de acea frânghie. Urmă un moment de tăcere absolută, atârna în neant şi singurul lucru ce-i veni în minte fu: “Ajută-mă Doamne!”
Deodata auzi o voce venită din depărtari:

“Ce doreşti fiule?”

“Salvează-mă, Doamne!” strigă alpinistul cuprins de frica morţii.

“Chiar crezi că eu te pot salva?”

“Da Doamne, cred în Tine!”

“Bine, dacă crezi în mine şi în salvarea mea taie frânghia de care atârni”, spuse Dumnezeu.

Un moment de tăcere, alpinistul se îndoi şi pierdu credinţa, frânghia era singura care-l ţinea în viaţă… aşa că nu tăie frânghia şi hotărî să renunţe la ajutorul dumnezeiesc.

A doua zi dimineaţă, echipele de salvare au anunţat că au găsit un alpinist legat de frânghia de siguranţă la doar doi metri de pământ. Murise îngheţat de frig.

Circulă de ceva vreme pe Internet un text, care vrea să explice printr-o parabolă, de ce socialismul nu este funcţional şi cum acesta duce în final la distrugerea naţiunilor (!!!). L-am primit şi eu de câteva ori pe e-mail, dar am considerat că nu ar fi corect din partea mea să răspândesc astfel de mizerii.

Azi l-am primit din nou şi pentru că am observat că este preluat, cuvânt cu cuvânt, pe sute de alte bloguri şi apreciat ca fiind o mare mostră de înţelepciune şi o lecţie bună pentru români, cred că a venit momentul să îmi expun şi eu punctul de vedere. Povestioara cu profesorul universitar care dă aceeaşi notă studenţilor săi indiferent de rezultate mi se pare un text de pură propagandă capitalistă şi o manipulare grosolană.

Înainte de a comenta iată, integral, articolul cu pricina:

Un profesor de economie de la un colegiu a declarat că nu a picat vreodată pe cineva la examen, dar a picat odată o grupă întreagă. Acea clasă a insistat că socialismul este funcţional şi că nimeni nu ar trebui să fie sărac şi nimeni bogat, toată lumea EGALĂ!

Profesorul le-a spus, “OK, vom face în grupa aceasta un experiment asupra socialismului. Se va face media tuturor notelor, şi fiecare va primi aceeaşi notă, astfel încât niciunul nu va pica şi niciunul nu va primi nota 10.”

După primul test, notele au fost adunate şi împărţite la numărul de studenţi, şi toţi au primit un 8. Studenţii care au studiat intens au fost supăraţi, dar cei care au învăţat mai puţin au fost bucuroşi peste măsură.

Cum cel de-al doilea test se apropia, studenţii care studiaseră puţin au învăţat şi mai puţin, iar cei care studiaseră mai intens şi-au spus că şi ei vor o “pomană”, aşa încât şi ei au studiat mai puţin. Media celui de-al doilea test a fost 6! Nimeni nu mai era fericit.

Când a fost dat al treilea test, media notelor a fost 4. Notele nu au fost crescătoare deoarece au apărut certurile, acuzaţiile, ura şi nimeni nu a vrut să înveţe pentru beneficiul altuia. Spre marea surpriză a tuturor studenţilor, toţi au picat. Profesorul le-a spus că socialismul va pica în final deoarece, atunci când recompensa este mare, efortul pentru a avea succes este, de asemenea, mare. Dar când statul nu mai acordă acea recompensă, nimeni nu va încerca sau va vrea să aibă succes. Nu putea fi o explicaţie mai simplă.

Iată un scurt paragraf care sintetizează totul:

“Nu se poate legifera ca săracul să fie liber, iar bogatul în afara libertăţii. Ceea ce primeşte o persoană, fără a fi muncit pentru aceasta, trebuie produs de cineva, care, la rândul său, nu primeşte pentru ceea ce a muncit.

Statul nu poate da cuiva ceva, fără să fi luat mai înainte de la altcineva.
Când jumătate din populaţie vede că poate să nu muncească, pentru că cealaltă jumătate va avea grijă de ea şi când jumătatea care a muncit realizează că nu are sens să mai muncească, pentru că alţii sunt beneficiarii muncii lor, atunci, prietene, acesta este sfârsitul oricărei naţiuni. Nu poţi multiplica bogăţia divizând-o.”

În primul rând trec peste faptul că este o comparaţie total nepotrivită între clasa de studenţi şi sistemul social; este ca şi cum ai compara banane cu cărămizi! Dar miezul problemei este altul. Se face aici o manipulare prin prezentarea unei minciuni ca fiind adevăr, pentru a justifica o altă minciună ca fiind adevărată. Prima minciună gogonată este aceea că persoanele cele mai bogate sunt acelea care muncesc cel mai mult. Prin aceasta se încearcă introducerea celei de-a doua minciuni: aceea că statul socialist ia de la cei care muncesc, pentru a da celor care nu muncesc, lucru total fals.

În realitate cei care câştigă cei mai mulţi bani nu sunt cei care muncesc, ci aceia care deţin sau manipulează capital. Într-o companie, nu cei care muncesc cel mai mult şi fac munca cea mai grea şi anevoioasă sunt cei care beneficiază de rezultate, ci patronii şi acţionarii, adică cei care, deşi muncesc mai puţin, sau chiar deloc, în ceea ce priveşte producţia de bunuri, îşi însuşesc totuşi cea mai mare parte din profit, în vreme ce un simplu angajat abia trăieşte de azi pe mâine.

Dacă în cazul parabolei cu studenţii, rezultatele fiecăruia dintre ei depindeau exclusiv de munca şi inteligenţa lor – o notă egală pentru toţi însemnând nedreptăţirea celor muncitori şi isteţi şi favorizarea celor puturoşi şi proşti – în cazul statului socialist lucrurile nu stau tot la fel. Socialismul nu respinge meritocraţia, nu interzice răsplata pe măsura rezultatelor, ci încearcă să reducă exploatarea celor mulţi şi săraci de către oligarhiile deţinătoare de capital şi mijloace de producţie. Ideea de bază este înlocuirea relaţiilor sociale de tip stăpân-sclav, cu cele de cooperare şi întrajutorare reciprocă. Să nu uităm că societatea nu este alcătuită numai din oameni tineri, puternici şi sănătoşi, ci mai avem şi bătrâni, bolnavi, handicapaţi şi copii care nu pot să muncească la fel ca cei dintâi.

În consecinţă, avem de-a face doar cu un text de propagandă, cu mare priză la minţile înguste şi arogante, care se potriveşte ca o mănuşă cu politica actualului regim Băsescu-Boc.

Într-o zi, un şofer de autobuz a mers ca de obicei la serviciu, şi-a pornit autobuzul şi a plecat pe traseu. Nimic deosebit la primele câteva staţii: câţiva oameni care au urcat, câţiva care au coborât, şi totul a fost OK.

La următoarea staţie, însă, un tip enorm a urcat în autobuz, cam 1,90 m, cu constituţie de luptător categoria grea… s-a uitat spre şofer zicând: “Big John nu plăteşte!” şi s-a aşezat pe un scaun. V-am spus că şoferul avea cam 1,60 m, era slăbănog şi genul de om blând? Aşa că nu s-a certat cu Big John, dar nu i-a convenit chestia asta deloc.

Urmatoarea zi se întâmplă acelaşi lucru : Big John a urcat iar în autobuz, a spus tare că el nu plăteşte şi s-a aşezat. Următoarea zi iarăşi… şi în zilele următoare la fel… Până când şoferul n-a mai rezistat, deja avea insomnii din cauza lui Big John care-şi bătea joc de el. Aşa că-ntr-un final, s-a înscris la nişte cursuri de body-building, karate, judo şi alte arte marţiale.

După câteva luni, deja era foarte puternic, mai mult, devenise foarte încrezător. Prin urmare, în momentul în care Big John urcă în autobuz şi spuse “Big John nu plăteşte”, şoferul s-a ridicat i-a aruncat o privire cruntă şi a zbierat la el: “Şi de ce nu?” Big John l-a privit foarte uimit şi i-a replicat: “Big John are abonament”.

Morala: Asigură-te că există o problemă înainte de a face eforturi uriaşe s-o rezolvi! Nenorocirea e, nu că facem presupuneri, ci că ajungem să credem că ele sunt şi adevărate!

Primită pe e-mail.

Se spune că în viaţă nu ai decât două variante: Să te naşti femeie sau să te naşti bărbat.

Dacă te naşti femeie mai e cum mai e, dacă te naşti bărbat nu ai decât două variante: Să rămâi acasă sau să pleci în armată.

Dacă rămâi acasă mai e cum mai e, dacă pleci în armată n-ai decât două variante: Să prestezi munci uşoare sau să fii trimis pe front.

Dacă rămâi la munci uşoare mai e cum mai e, dacă eşti trimis pe front n-ai decât două variante: Să supravieţuieşti sau să mori.

Dacă supravieţuieşti mai e cum mai e, dacă mori nu ai decât două variante: Să fii înmormântat sau să fii făcut săpun.

Dacă eşti înmormântat mai e cum mai e, dacă eşti făcut săpun n-ai decât două variante: Să te cumpere un bărbat sau să te cumpere o femeie.

Daca te cumpără un bărbat mai e cum mai e, dacă te cumpără o femeie n-ai decât două variante: Să se spele cu tine de la brâu în sus sau de la brâu în jos.

Dacă se spală cu tine de la brâu în sus mai e cum mai e, dar dacă se spală cu tine de la brâu în jos… ajungi de unde ai plecat!

Sursa

Unii intâmpină dificultăţi în a înţelege mecanismul crizei. Pentru cei mai mulţi, acesta le apare ca ceva extrem de complicat şi cu origini obscure. În fond, este mai simplu decât ne-am putea închipui. Cineva a avut inspiraţia de a sintetiza acest proces al crizei, într-un scenariu compus din zece etape. Iată-l:

1. Ion are o crâşmă. Pentru a-şi spori vânzările, el decide să le ofere clienţilor (majoritatea – beţivani neisprăviţi) băutură pe datorie. Îşi notează cu grijă datoria fiecărui client, ţinând astfel un bilanţ al creditelor acordate. Pe masură ce se răspândeşte vorba că Ion te serveşte acum în schimbul promisiunii de a plăti în viitor, numărul clienţilor creşte, iar vânzările de băutură aşijderea. Pe fază, Ion profită de ocazie şi scumpeşte ţuica şi berea.

2. Un consilier bancar abil îşi dă seama că afacerea lui Ion este de viitor şi îi acordă acestuia un credit pentru dezvoltarea cârciumii. Creditul este garantat cu creanţele acumulate de Ion – promisiunile de  plată ale beţivanilor care îi trec pragul.

3. Superiorii consilierului bancar – băieţi deştepţi, cu îndelungată  expertiză în mobilizarea resurselor financiare – refinanţează creditul acordat lui Ion prin emisiunea a trei tipuri de obligaţiuni, garantate, desigur, cu datoriile alcoolicilor: BEAU-BOND, BEAT-BOND şi VOMIT-BOND.

4. Aceste titluri financiare sunt cumpărate şi tranzacţionate apoi pe  piaţa internaţională. Mulţi investitori nu înţeleg ce înseamnă aceste obligaţiuni şi cu ce sunt garantate. Cu toate acestea, cererea pentru ele creşte, alimentată de creşterea continuă a cotaţiilor.

5. Într-o bună zi, cu toate că preţurile continuă să urce, managerul de risc al unei bănci (concediat ulterior, fiindu-i reproşată atitudinea pesimistă) decide că este timpul să ceară plata datoriilor acumulate de beţivii care frecventează crâşma lui Ion.

6. Datornicii nu au cum să plătească. Ion nu îşi poate rambursa creditul contractat de la bancă şi intră în faliment.

7. Obligaţiunile BEAU-BOND şi  BEAT-BOND îşi pierd 95% din valoare.  VOMIT-BOND stă ceva mai bine, valoarea ei stabilizându-se după o  prăbuşire de 80%.

8. Furnizorii cârciumii lui Ion întâmpină serioase dificultăţi financiare, după ce clientul lor a închis porţile şi după ce obligaţiunile în care investiseră masiv şi-au pierdut valoarea. Furnizorul de ţuică este preluat de o firmă concurentă, iar fabrica de bere intră în faliment.

9. Banca este salvată de la faliment de către Guvern, în urma unor  consultări dramatice între partidele politice.

10. Fondurile necesare acoperirii pierderilor sunt obţinute prin impozitele plătite de către persoanele care nu consumă alcool.

Nu ştiu cine este autorul acestei demonstraţii. Ea a circulat pe Internet. Cred însă, că, pentru claritatea demonstraţiei, ar merita un premiu NOBEL pentru economie. Şi o popularizare corespunzătoare.

Primită pe e-mail.

Notă: Acest text care se referă în mod evident la izbucnirea crizei financiare din America este doar o glumă. Realitatea este mult mai tristă, iar cei afectaţi nu sunt nişte beţivani ci oameni de bună credinţă care au fost înşelaţi de un sistem banditesc şi corupt care este sistemul financiar-bancar.

Dumnezeu coboară pe pământ să-şi aleagă poporul.
Se duce la ţigani:
- Vreţi să fiţi poporul ales?
- Vrem, moşule!
- Dar trebuie să vă dau o poruncă…
- Dă-ne-o, moşule!
- Să nu mai furaţi.
- Mersi, moşule, nu ne, interesează!

Se duce la italieni:
- Vreţi să fiţi poporul ales?
- Vrem.
- Dar trebuie să vă dau o poruncă…
- Dă-ne-o!
- Să o lăsaţi mai moale cu femeile.
- A, nu, mulţumim, nu ne mai interesează!

Se duce la evrei:
- Vreţi să fiţi poporul ales?
- Da.
- Dar trebuie să vă dau o poruncă…
- Cât costă?
- ?!?! Păi nu costă nimic….
- Dă-ne 10!

Scriitorul brazilian Fernandes Millôr a lansat o dezbatere publică cu tema:
Care este diferenţa dintre “politician” şi “hoţ”? Un anume răspuns i-a
atras în mod deosebit atenţia:
“Diferenţa dintre un politician şi un hoţ este că pe primul îl aleg eu, în
timp ce al doilea mă alege el pe mine. Am nimerit-o?”

Iar replica lui Millôr a fost doar: “Stimate domn, sunteţi un geniu. Sunteţi
singurul care a reuşit să găsească o diferenţă între cei doi”.

Primită pe e-mail.