În acest filmuleţ de animaţie amuzant sunt prezentate gradual toate metodele de a-ţi jefui semenii, începând de la cea mai banală găinărie, până la escrocheria supremă, aceea în care furi ţări întregi cu legea în mână, lege pe care, fireşte, ai făcut-o chiar tu. Cum se numeşte escrocheria supremă?! Staţi puţin… ăăăă… credit bancar!

- Ce faci, melcule? Unde fugi aşa? întreabă ursul.
- Ce să fac, răspunde melcul, vine D.N.A.-ul să mă aresteze.
- Păi de ce?
- Păi, eu casă, tata casă, mama casă, sor’mea casă… De-asta!

Stă ursul, se gândeşte puţin şi o rupe şi el la fugă. Şi fuge… şi fuge… Se întâlneşte cu cocostârcul. Cocostârcul îl întreabă:

- Ce faci, ursule? De ce fugi aşa?
- Ce să fac, răspunde ursul, fug, că s-ar putea să mă cerceteze DNA-ul.
- Păi de ce?
- Păi, eu blană, tata blană, mama blană, sor’mea blană… De-asta!

Stă cocostârcul, se gândeşte puţin şi o rupe şi el la fugă. Şi fuge… şi fuge… şi fuge… Se întâlneşte cu maimuţa. Maimuţa îl întreabă:

- Ce faci, cocostârcule? Unde fugi aşa?
- Ce să fac, răspunde cocostârcul, fug, că s-ar putea să vină DNA-ul să mă cerceteze.
- Păi de ce?
- Păi, tata pe picior mare… mama pe picior mare… eu pe picior mare, sor’mea pe picior mare…

O rupe şi maimuţa la fugă. Şi fuge… şi fuge… şi fuge… Se opreşte deodată brusc şi exclamă:

- Da’ eu de ce dracu’ să fug? Eu în curul gol, tata în curul gol, mama în curul gol, sor’mea în curul gol…

Primit pe e-mail.

Circulă de ceva timp pe Internet un text excepţional, scris sub forma unui mesaj-manifest al ţăranului român către premierul Mihai Răzvan Ungureanu, care a declarat de curând că ţăranii din România stau la căldurică şi aşteaptă să le dea armata zăpada din bătătură. Eu am primit articolul sub forma unei prezentări PowerPoint pe e-mail, dar textul a apărut şi pe diverse bloguri şi site-uri de presă fiind specificată ca autoare Aurora Martin.

Iertat să ne fie, domnişoru’ Ungureanu, că avem numai ţărani prin satele româneşti! Şi sunt bătrâni şi nevolnici şi şi-au arătat neputinţa  în faţa troienelor! Nu le stă în obicei să dea îndărăt de la greu, că doar, de primăvara până toamna, se poticnesc şi trudesc din greu pământul cu aceeaşi săpăligă şi cu aceeaşi coasă din tinereţe, căci maşinăriile moderne le par poveşti din altă lume, când le văd pe la televizor. Numai că iarna asta i-a pus la pamânt, sub zăpezi…

Iertat să le fie, domnuşorule, că n-au feciorii pe-acasă, feciori vânjoşi şi harnici, care s-ar fi luptat cu nămeţii şi şi-ar fi salvat bătrânii, fără să facă prea mare caz de isprava lor…  Numa’ că… vedeţi, aţi picat prost, că, de ani de zile au plecat cu toţii prin cele străinătăţuri şi au rămas sate întregi numai cu bătrâni, în vreme ce flăcăii şi fetele lor, amărâţi şi neştiuţi, muncesc din greu pentru alţii! Noroc cu ei că mai trimit niscaiva bani, căci pensia abia de le-ajunge să plătească dările la stat, că, de multe ori, se miră de ce le-o mai trimiteţi şi puneţi atâţia oameni la treabă… de ce atâta deranj, din partea statului, dacă tot la stat se-ntoarce?!

Aşa că, să-i iertaţi, boier dumneavoastră, că, neştiutori cum sunt, nu înţeleg în ruptul capului de ce îi mai faceţi leneşi, dacă le spuneţi că „pentru asta e un stat puternic, să lucreze în asemenea situaţii”!? În nepriceperea lor, ei au crezut că cei aleşi să-i cârmuiască vin să-i ajute, nu să-i dojenească! Asta… numai pentru că, după 22 de ani, se vede treaba că prea multă libertate i-a făcut să uite ce-nseamnă… autoritate!

Dar nu vă faceţi griji şi pentru asta, domnişorule, căci ţăranul român a fost mereu îndelung răbdător şi le-o răbda şi pe cele ce-or veni… Numai că unii abia au fost dezgropaţi de sub zăpadă şi, ca-n vremurile de demult, le-a fost mai aproape preotul satului, decât aleşii conducători; de-aia nici nu au apucat să afle că deasupra zăpezilor îi aştepta un nou guvern.

Şi, uite, zăpezile astea parcă le-au luat minţile, căci, altfel, şi-ar fi cerut iertare, umili, ca-ntotdeauna, dacă s-ar fi gândit la cât deranj v-au pricinuit… Păi cum să nu fiţi supărat, când, după ceremoniile de ungere a noilor miniştri, după zâmbete, felicitări, mulţumiri şi voie bună, după piruete oratorice audiate în Parlament, a trebuit să lăsaţi lumea bună, să vă puneţi şoşonii şi să coborâţi printre mujicii din nămeţi?!

Dar ei v-au înţeles, domnişorule, v-au înţeles mai ales când le-aţi recomandat: „Seriozitate, seriozitate, seriozitate!” şi „Mobilizare şi rezolvarea problemelor cât mai repede!”, căci parcă le vorbeaţi ca la carte şi parcă le reînviaţi fragmente din Lenin: „Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi!” Alte vremuri…alte ierni… Au înţeles şi că „Asta e! Haide, la muncă acuma, că stăm degeaba aici!” Şi… v-au cam dat dreptate!

Ce n-au înţeles ei, domnişorule, nu v-au înţeles îndemnul: „nu ne văicărim, nu ieşim să  cântăm prohodul pe posturile de televiziune!” Şi ştiţi de ce?! Pentru că unii dintre ei chiar aveau mortul în casă şi îl aveau de câteva zile sub zăpezi, fără să ştie dacă nu urmau să aibă aceeaşi soartă… În nepriceperea lor, cum vă spuneam, n-aveau cum să înţeleagă că, pentru domniile voastre, morţii erau doar nişte foşti alegători şi nişte cifre în statistici… Aşa că, iertat să le fie, domnişorule, dar, după ce-aţi plecat, i-au chemat pe bunul Dumnezeu şi pe preotul din sat, să le fie din nou alături şi, pe sub zăpezi, în surdină, ca să nu deranjeze, au cântat prohodul pentru morţi. Erau morţii lor! Nişte ţărani!

A apărut şi un video după acest text, cu imagini cât se poate de sugestive. Privind la ele, acum sunt sigur că bieţii oamenii nu au avut nicio şansă în faţa zăpezii, oricât s-ar fi străduit singuri cu lopata!

Un filozof întâlni într-o zi un maestru Zen şi vrând să-l pună în dificultate, îl întrebă: Fără cuvinte şi fără tăcere îmi poţi spune ce este realitatea? Maestrul îi dădu un pumn în faţă.

Găsită pe Internet.

Doi îngeraşi s-au gândit să se joace de-a oamenii.
- “Uite cum facem”, a spus cel care avea mai multă experienţă cu pământenii, “ne aşezăm la distanţă unul de celălalt. Tu mă chemi la tine, dar eu nu vin. Şi din cauza asta ne certăm un picuţ, aşa, la fel ca oamenii. Vrei?”
- “Bine”, a încuviinţat cel de al doilea.
- “Îngeraşule…”, zise rugător primul, “hai la mine”.

Celalălt îngeraş veni cât putu el de repede lângă prietenul său, cu faţa strălucind de zâmbet.
- “Aaa, nu, nu aşa! Eu te chem, dar tu nu vii. Ai inţeles?”
- “Da” , spuse iar cel de-al doilea îngeraş.

Dar cum auzi “Îngeraşule, hai la mine”, cum se duse ţintă lângă amicul său şi îl îmbrăţisă. Acesta îl mai instrui încă o dată:
- “Eu te strig, dar tu te ţii tare şi nu vii. Bine? Îngeraşule…”

Nici un răspuns.
- “Îngeraşule, vino, te rog, la mine…”

În sfârşit, hotărât să nu se mai lase convins, cel de-al doilea îngeraş spuse:
- “Nu vin.”
- “Bine, atunci vin eu la tine”, îl linişti primul îngeraş pe prietenul său, mergând într-un suflet lângă acesta şi îmbrăţişându-l cu multă afecţiune…

Cunosc această poveste de mult timp, de pe vremea când circula intens pe Internet. Am redescoperit-o azi şi cred că este plină de învăţăminte şi foarte potrivită pentru această perioadă a anului.

Într-o zi, vecinul nostru de bloc şi-a luat un aparat de aer condiţionat. Era un zăduf îngrozitor, dar noi n-aveam aparat de aer condiţionat şi nici bani ca să ne cumpărăm unul. Sufeream de căldură şi de invidie. Aveam însă o bibliotecă. Ne-am uitat în ea şi am scos cugetările lui Seneca. Am citit de acolo o pagină-două despre bine şi sensul vieţii şi, deşi cald tot ne era, nu l-am mai invidiat pe vecin.

Ceva mai târziu, vecinul şi-a deschis un butic şi a început să umble îmbrăcat la costum la patru ace. Noi – tot cu blugi. Nu-i nimic – ne-am zis liniştiţi, citind un capitol din “Etica” lui Spinoza.

Apoi vecinul a apărut deodată într-un Megane argintiu. Noi n-aveam nici bicicletă, dar l-am dispreţuit citind din “Phaidon” al lui Platon.

Mai târziu, vecinul a schimbat Meganul pe Merţan. Nu ne-a păsat, căci şi noi îl schimbaserăm deja pe Platon cu Aristotel.

Şi-a luat şi un 4×4, cel mai mare de pe stradă. Noi l-am luat pe Marcus Aurelius, care ne-a făcut să zâmbim împăcaţi.

A mai trecut o vreme şi vecinul şi-a luat nevastă nouă: blondă, frumoasă, tânără. Noi – tot cu cea veche, dar am luat Evanghelia dupa Ioan.

Vecinul şi-a îmbrăcat soaţa cu o garderobă întreagă şi cu blănuri, başca bijuteriile. Noi ne-am îmbrăcat spiritul citind din “Ecleziast”.

În fine, vecinul s-a mutat într-o vilă la şosea cu gard mare, bodigarzi şi piscină. Am rezistat şi de data aceasta eroic, citind “Richard III”.

A urmat o a doua vilă – la munte. După ce am văzut-o, ne-am consolat cu “Macbeth”.

O a treia – la mare: am recurs la “Învierea” lui Tolstoi, al cărei efect l-am consolidat cu “Ghilgameş”, Ghandi şi “Declaraţia de iubire” a lui Liiceanu. Ne-am simţit cu mult mai bine.

L-au dat la televizor la o emisiune foarte populară. Ne-am stăpânit emoţia cu o porţie de Caragiale.

L-au dat a doua oară cu mare succes: am fi suferit dacă nu ne-ar fi ajutat Ananda Coomaraswamy, Cartea lui Iov şi Cazul Wagner al lui Nietzsche.

Aşa a trecut ceva mai mult timp… Vecinul îşi lua case, maşini, iahturi, femei. Noi răspundeam cu Balzac, Thomas Mann, Hegel, Berdiaev. Lupta era strânsă, dar echilibrată.

În sfârşit, într-o zi l-au arătat cu cătuşe la mâini, umflat de DNA. Am răsfoit atunci fericiţi “Apocalipsa”. Dar peste vreo două săptămâni, vecinul nostru era eliberat şi chiar şi-a anunţat candidatura pe listele unui partid majoritar.

Scârbiţi, ne-am uitat în bibliotecă. N-am mai văzut nimic. Ne-am uitat pentru a doua oară. Nu ne-a venit să credem. Pentru a treia oară ne-am uitat cu atenţie. Acelaşi rezultat: citiserăm toate cărţile.

Şi atunci ne-a cuprins invidia…

Popor român, nu te-ai săturat să stai pe locul mortului şi să fii condus de toţi tâmpiţii?

Dan Puric

 Primită pe e-mail.

A trăit odată un om înţelept, cunoscut în oraşul său şi foarte bogat. Avea omul familie, copii şi nepoţi şi avea grijă de ei ca şi de bunul mers al oraşului.

Într-o zi a murit soţia lui şi el a rămas singur în casă. După anul de doliu au venit copii la el şi i-au spus că e păcat ca el să locuiască singur într-o casă aşa mare.

„Vinde casa şi toate acareturile şi împarte banii între noi  Apoi vei locui la băiatul cel mare şi nu-ţi va lipsi nimic!”

La început aşa a fost, dar cu timpul ceilalţi copii au încetat să vină în vizită, apoi nici nepoţii nu mai veneau. Mâncarea o primea ca pe o favoare şi din ce în ce mai puţină, până a ajuns să rabde de foame.

Aşa s-a înrăutăţit situaţia lui încât îi era ruşine să iasă din casă şi să se întâlnească cu prietenii lui.

Într-o zi a zis omul fiului său cel mare să adune toţi fraţii şi surorile lui şi să-l cheme şi pe primar. căci are ceva important să le dea copiilor.

Când s-au adunat cu toţii, a spus omul: “Am împărţit toată averea mea între voi, dar a mai rămas o ladă cu bani şi diamante pe care am îngropat-o lângă copacul de la intrarea în oraş. Lada se poate deschide numai cu 2 chei pe care le dau, una primarului şi una băiatului cel mare. După moartea mea veţi merge împreună, veţi deschide lada şi primarul va împărţi banii între toţi copiii.”

Din acea zi omul a început să fie tratat aşa cum fusese tratat la început. Copiii veneau să-l viziteze, mâncarea era din cea mai bună, toţi îl tratau cu mult respect. Dar a venit vremea şi omul a murit.

După ce a trecut prima lună de doliu, s-au adunat toţi copiii şi împreună cu primarul au dezgropat lada şi au deschis-o. Dar în ladă era numai un cap de magar şi o scrisoare scrisă de mâna celui decedat.

Numai un măgar dă tot ce are încă din timpul vieţii!

Morala:

Dă copiilor cât se poate, dar păstrează ca să nu ai nevoie de ei!

Primită pe e-mail!

Un alpinist a vrut să cucerească cel mai înalt munte. S-a pregătit pentru asta timp îndelungat şi în final a hotărât să se aventureze singur pentru a primi singur laurii victoriei. Noaptea căzu grea pe înălţimile munţilor şi omul nu a mai văzut nimic.Totul era negru. Până şi Luna şi stelele fuseseră acoperite de nori negri. Şi cum se căţăra el la doar câţiva metri de vârful muntelui a alunecat şi a căzut în gol.

Alpinistul văzu în acea îngrozitoare cădere episoade din viaţa lui, bune şi rele. Se gândi la moartea care era aproape când deodată a simţit frânghia de sigurantă că-i frânge mijlocul. Fusese oprit din cădere şi acum atârna în gol legat de acea frânghie. Urmă un moment de tăcere absolută, atârna în neant şi singurul lucru ce-i veni în minte fu: “Ajută-mă Doamne!”
Deodata auzi o voce venită din depărtari:

“Ce doreşti fiule?”

“Salvează-mă, Doamne!” strigă alpinistul cuprins de frica morţii.

“Chiar crezi că eu te pot salva?”

“Da Doamne, cred în Tine!”

“Bine, dacă crezi în mine şi în salvarea mea taie frânghia de care atârni”, spuse Dumnezeu.

Un moment de tăcere, alpinistul se îndoi şi pierdu credinţa, frânghia era singura care-l ţinea în viaţă… aşa că nu tăie frânghia şi hotărî să renunţe la ajutorul dumnezeiesc.

A doua zi dimineaţă, echipele de salvare au anunţat că au găsit un alpinist legat de frânghia de siguranţă la doar doi metri de pământ. Murise îngheţat de frig.

Circulă de ceva vreme pe Internet un text, care vrea să explice printr-o parabolă, de ce socialismul nu este funcţional şi cum acesta duce în final la distrugerea naţiunilor (!!!). L-am primit şi eu de câteva ori pe e-mail, dar am considerat că nu ar fi corect din partea mea să răspândesc astfel de mizerii.

Azi l-am primit din nou şi pentru că am observat că este preluat, cuvânt cu cuvânt, pe sute de alte bloguri şi apreciat ca fiind o mare mostră de înţelepciune şi o lecţie bună pentru români, cred că a venit momentul să îmi expun şi eu punctul de vedere. Povestioara cu profesorul universitar care dă aceeaşi notă studenţilor săi indiferent de rezultate mi se pare un text de pură propagandă capitalistă şi o manipulare grosolană.

Înainte de a comenta iată, integral, articolul cu pricina:

Un profesor de economie de la un colegiu a declarat că nu a picat vreodată pe cineva la examen, dar a picat odată o grupă întreagă. Acea clasă a insistat că socialismul este funcţional şi că nimeni nu ar trebui să fie sărac şi nimeni bogat, toată lumea EGALĂ!

Profesorul le-a spus, “OK, vom face în grupa aceasta un experiment asupra socialismului. Se va face media tuturor notelor, şi fiecare va primi aceeaşi notă, astfel încât niciunul nu va pica şi niciunul nu va primi nota 10.”

După primul test, notele au fost adunate şi împărţite la numărul de studenţi, şi toţi au primit un 8. Studenţii care au studiat intens au fost supăraţi, dar cei care au învăţat mai puţin au fost bucuroşi peste măsură.

Cum cel de-al doilea test se apropia, studenţii care studiaseră puţin au învăţat şi mai puţin, iar cei care studiaseră mai intens şi-au spus că şi ei vor o “pomană”, aşa încât şi ei au studiat mai puţin. Media celui de-al doilea test a fost 6! Nimeni nu mai era fericit.

Când a fost dat al treilea test, media notelor a fost 4. Notele nu au fost crescătoare deoarece au apărut certurile, acuzaţiile, ura şi nimeni nu a vrut să înveţe pentru beneficiul altuia. Spre marea surpriză a tuturor studenţilor, toţi au picat. Profesorul le-a spus că socialismul va pica în final deoarece, atunci când recompensa este mare, efortul pentru a avea succes este, de asemenea, mare. Dar când statul nu mai acordă acea recompensă, nimeni nu va încerca sau va vrea să aibă succes. Nu putea fi o explicaţie mai simplă.

Iată un scurt paragraf care sintetizează totul:

“Nu se poate legifera ca săracul să fie liber, iar bogatul în afara libertăţii. Ceea ce primeşte o persoană, fără a fi muncit pentru aceasta, trebuie produs de cineva, care, la rândul său, nu primeşte pentru ceea ce a muncit.

Statul nu poate da cuiva ceva, fără să fi luat mai înainte de la altcineva.
Când jumătate din populaţie vede că poate să nu muncească, pentru că cealaltă jumătate va avea grijă de ea şi când jumătatea care a muncit realizează că nu are sens să mai muncească, pentru că alţii sunt beneficiarii muncii lor, atunci, prietene, acesta este sfârsitul oricărei naţiuni. Nu poţi multiplica bogăţia divizând-o.”

În primul rând trec peste faptul că este o comparaţie total nepotrivită între clasa de studenţi şi sistemul social; este ca şi cum ai compara banane cu cărămizi! Dar miezul problemei este altul. Se face aici o manipulare prin prezentarea unei minciuni ca fiind adevăr, pentru a justifica o altă minciună ca fiind adevărată. Prima minciună gogonată este aceea că persoanele cele mai bogate sunt acelea care muncesc cel mai mult. Prin aceasta se încearcă introducerea celei de-a doua minciuni: aceea că statul socialist ia de la cei care muncesc, pentru a da celor care nu muncesc, lucru total fals.

În realitate cei care câştigă cei mai mulţi bani nu sunt cei care muncesc, ci aceia care deţin sau manipulează capital. Într-o companie, nu cei care muncesc cel mai mult şi fac munca cea mai grea şi anevoioasă sunt cei care beneficiază de rezultate, ci patronii şi acţionarii, adică cei care, deşi muncesc mai puţin, sau chiar deloc, în ceea ce priveşte producţia de bunuri, îşi însuşesc totuşi cea mai mare parte din profit, în vreme ce un simplu angajat abia trăieşte de azi pe mâine.

Dacă în cazul parabolei cu studenţii, rezultatele fiecăruia dintre ei depindeau exclusiv de munca şi inteligenţa lor – o notă egală pentru toţi însemnând nedreptăţirea celor muncitori şi isteţi şi favorizarea celor puturoşi şi proşti – în cazul statului socialist lucrurile nu stau tot la fel. Socialismul nu respinge meritocraţia, nu interzice răsplata pe măsura rezultatelor, ci încearcă să reducă exploatarea celor mulţi şi săraci de către oligarhiile deţinătoare de capital şi mijloace de producţie. Ideea de bază este înlocuirea relaţiilor sociale de tip stăpân-sclav, cu cele de cooperare şi întrajutorare reciprocă. Să nu uităm că societatea nu este alcătuită numai din oameni tineri, puternici şi sănătoşi, ci mai avem şi bătrâni, bolnavi, handicapaţi şi copii care nu pot să muncească la fel ca cei dintâi.

În consecinţă, avem de-a face doar cu un text de propagandă, cu mare priză la minţile înguste şi arogante, care se potriveşte ca o mănuşă cu politica actualului regim Băsescu-Boc.

Într-o zi, un şofer de autobuz a mers ca de obicei la serviciu, şi-a pornit autobuzul şi a plecat pe traseu. Nimic deosebit la primele câteva staţii: câţiva oameni care au urcat, câţiva care au coborât, şi totul a fost OK.

La următoarea staţie, însă, un tip enorm a urcat în autobuz, cam 1,90 m, cu constituţie de luptător categoria grea… s-a uitat spre şofer zicând: “Big John nu plăteşte!” şi s-a aşezat pe un scaun. V-am spus că şoferul avea cam 1,60 m, era slăbănog şi genul de om blând? Aşa că nu s-a certat cu Big John, dar nu i-a convenit chestia asta deloc.

Urmatoarea zi se întâmplă acelaşi lucru : Big John a urcat iar în autobuz, a spus tare că el nu plăteşte şi s-a aşezat. Următoarea zi iarăşi… şi în zilele următoare la fel… Până când şoferul n-a mai rezistat, deja avea insomnii din cauza lui Big John care-şi bătea joc de el. Aşa că-ntr-un final, s-a înscris la nişte cursuri de body-building, karate, judo şi alte arte marţiale.

După câteva luni, deja era foarte puternic, mai mult, devenise foarte încrezător. Prin urmare, în momentul în care Big John urcă în autobuz şi spuse “Big John nu plăteşte”, şoferul s-a ridicat i-a aruncat o privire cruntă şi a zbierat la el: “Şi de ce nu?” Big John l-a privit foarte uimit şi i-a replicat: “Big John are abonament”.

Morala: Asigură-te că există o problemă înainte de a face eforturi uriaşe s-o rezolvi! Nenorocirea e, nu că facem presupuneri, ci că ajungem să credem că ele sunt şi adevărate!

Primită pe e-mail.