Inna a cântat această melodie la Paris,  piesa fiind dedicată Zilei Naţionale a României. Acum să mai zică cineva că vedeta noastră internaţională nu are voce!

Nu-mi iubesc ţara. Trebuie să fie aşa, din moment ce nu-mi vine decât să vorbesc urât despre ea. Să-i spun vorbe grele în fiecare oră, în fiecare dimineaţă, când întârzii cât pot de mult întâlnirea cu oamenii, locurile, serviciile, televiziunea, pâinea, mirosurile, maşinile, culorile, limba ei.

Am obosit de ţara asta. Am obosit de ţara în care cei care conduc mă cred prost şi-mi spun “omul simplu, de pe stradă”, omul căruia se simt datori să-i explice cum stau treburile, într-un limbaj gângav, analfabet, ca acela folosit de adulţii inculţi, pentru a răspunde gângurelilor unui bebeluş.

Am obosit de ţara în care nimic nu este ceea ce pare: un site colorat cu multe promisiuni al unei grădiniţe private e doar un paravan în spatele căruia  se află o clădire care-i adăposteşte pe preşcolari de ploaie cât timp părinţii se află la serviciu (altfel, educatoarele îşi roagă colegele de breaslă mai  norocoase, de la alte grădiniţe, să fure plastilină şi creioane).

Avocatul care-mi promite că va câştiga procesul n-are niciodată chitanţier pentru banii pe care-i dau şi nici argumente în instanţă. Nici şefa firmei de recrutare nu-mi dă chitanţă pe banii primiţi, pe care i-am dat soţului ei, venit la întâlnire în trening, într-o staţie de autobuz. Atunci s-a desfăşurat şi ultima  secvenţă de colaborare, fiindcă plata taxei n-a fost urmată de nicio invitaţie la un interviu. Editura la care s-a angajat prietena mea, editură foarte renumită, scoate cărţi de filozofie de pensionar trist, de jucător de table fără noroc, şi literatură erotică, pe lângă care graffiti-urile din WC-urile şi gările publice sunt suave declaraţii de amor.

Iar patronul te felicită dacă ai reuşit să-i promovezi cărţile doar printre cei sau, mai bine zis, cele cu care încă nu s-a culcat.  Că aşa, ar fi putut s-o facă şi el… Profesoara de franceză a nepotului meu miroase a vodcă, profesorul de religie nu-l lasă să iasă în timpul orei să facă pipi, iar cea de fizică pleacă în Grecia din două în două săptămâni (plus în vacanţele şcolare). Redacţia la care m-am angajat are două birouri pentru redactori – unul pentru făcut sex – şi un art director care ilustrează un articol despre cartea Golful francezului cu două fotografii: una cu o lagună şi cea de-a doua cu un francez. Anonim. Adică nu ştim dacă e francez, dar are bucle pudrate de secol XVIII şi zâmbeşte tâmp spre obiectiv. Fotografie pe care a schimbat-o, la insistenţele mele, multe, năduşite, cu o imagine portocalie a unei corăbii în apus de soare.

Pentru lagună n-am mai avut suflu. Şi nici pentru corabie. Redactorul-şef spune că-i genial, că face şi art şi e şi director, că numai el poate să aplice, în Photoshop, ghiocei pe  rochia vedetei şi numai el poate să ilustreze un reportaj despre copiii orfani cu un copil cu ursuleţ în braţe, şi clipul Nokia – cu mâini înlănţuite. Din cauza lui, întreaga redacţie şi-a dat demisia. A rămas doar redactorul-şef. Isteric şi nefericit. Din cauza celor care au pregătit o conspiraţie împotriva lui.

Am obosit de ţara care-mi spune că orice speranţă are rădăcini firave şi că orice opţiune sinceră, onestă se dovedeşte a fi cretină. Am obosit ca din patru în patru ani să aleg prost, împreună cu alte 22 de milioane de locuitori, de oricare parte a baricadei am fi.

Am obosit să sper că cel care se numeşte şef de guvern sau preşedinte de ţară sau măcelar sau avocat sau cântăreţ chiar se pricepe la ceea ce diploma, votul, discursul spun că se pricepe.

Am obosit de ţara care mă transformă în victimă sau complice. În victimă, fiindcă oricât de multe rele s-ar  întâmpla în ţara asta, oricât de multă corupţie ne-ar tăia răsuflarea cu duhoarea ei, statul, legile, funcţionărimea, judecătorii, DNA-ul, Guvernul, Parlamentul par cu toate că există într-un univers  diafan, paralel cu al nostru, din care aruncă, din când în când, o ocheadă către noi, să ne supravegheze. Să ne certe că n-avem răbdare să ajungă şi la noi bunăstarea. Să ne dojenească, cu glas de domnu’ Trandafir acrit, pentru iresponsabilitatea cu care le cerem imposibilul, în condiţiile unei moşteniri grele.

Am obosit să fiu victima statului care mă fură la facturi, la impozite sau în justiţie, victima patronilor  care mă pot exclude din organigramă din trei ţipete şi două semnături, victima poliţiştilor care mă roagă să nu reclam furtul din buzunare.

Orice protest este inutil. Orice gest de solidaritate, orice iniţiativă care m-ar putea transforma în cetăţean sau concetăţean, în  membru al unei comunităţi rezidenţiale sau al unei organizaţii se fâsâie în faţa privirilor nepăsătoare, a replicilor de tipul “c’eşti copil” sau “mă laşi?!” sau a celor care transformă  iniţiativa în afacere profitabilă pentru ei şi dezastruoasă pentru beneficiari. Iar renunţarea mă face  complice cu cei care acceptă ca lucrurile să meargă prost, din neputinţă, din interes, din indiferenţă.

Sunt complice, prin tăcere, cu toţi impostorii, mincinoşii, neisprăviţii, hoţii, de care depind, într-un fel sau altul, în bătăliile mele mărunte, de zi cu zi.

Am obosit de ţara unui singur televizor, a unui singur program în care se amestecă, de-a valma, senzuale cu securişti nejudecaţi, brăilence cu analişti obosiţi, discuţii lălâi despre salarii enorme, furt la  factură, poliţişti beţi, judecători mituiţi, miniştri penali cu breaking news-uri împotriva cărora tot românul moţăie:  învârteli, băşcălii, ogici, ciumace, anchete de doi şi un sfert, morţi de trei parale, incesturi de patru stele.

Am obosit să aud sau să citesc comentarii lungi, strivite de ură sau înmuiate de slugărnicie, ale jurnaliştilor obosiţi din presa românească. Am obosit de vorbe grele de prostie, nesimţire, ipocrizie, inepţii, vorbe care nu mai interesează pe nimeni, vorbe caraghioase, care-i transformă pe toţi ciutacii, dumitreştii şi morarii în bufoni disperaţi ai orelor târzii de televiziune.

Am obosit să văd societatea civilă, care face curat în universităţi şi alegeri, înghesuită pe liste de alegeri europarlamentare ale unui partid majoritar. Am obosit să aud că singurul lucru pe care-l avem de opus alegerii fiicei preşedintelui în Parlamentul European este pluralul nefericit “succesuri”. Am obosit să văd susţinători sinceri ai preşedintelui, care vor salariu de jurnalist  independent. Am obosit să văd jurnalişti independenţi care devin guvernatori interesaţi. Am obosit să-l aud pe ministrul Culturii ţinând-o langa cu explicaţiile despre pleaşcă şi iubire de preşedinte.

Am obosit să văd reportaje cu oameni care mănâncă din gunoaie, copii violaţi, preoţi care ţin liturghii  erotice, puştile lui Michi Şpagă, termopanele lui Adrian Năstase, oameni care se împerechează cu oi, ţărani care tasează pământul cu obuze încă detonabile, pensionari care se străduiesc să prindă două porţii de sarmale de 1 Decembrie, ţigănci care-şi arată popoul poliţiştilor, şoferi beţi, criminali filmaţi în circa de poliţie, înmormântări în direct, sicrie fotografiate cu mobilul, ştiri animate despre ficatul de 20 de kilograme al unui cântăreţ, oameni urcaţi pe cruci  ca să vadă mai bine groapa, cozile isterice de Sfânta Paraschiva şi de Izvorul Tămăduirii, proteste pe  marginea balconului sau a macaralei şi comentariile profesioniştilor care încep cu: “Ce efect poate să aibă violul asupra unei fetiţe de 12 ani?”. Mă obosesc profesioniştii televiziunilor, chiar şi fără comentarii.  Fiindcă sunt aceiaşi. Şi apar des. Foarte des. În ţara asta nu mai există un psiholog cumsecade, un profesor eminent, un cântăreţ talentat, un analist respectabil, un preot cu har, un poet înzestrat: toţi devin vedete şi, în clipa imediat următoare, descoperă că au văzut idei. Despre orice altceva decât meseria pe care altfel ar fi putut s-o practice onest şi din care să aibă un venit regulat.

Mă obosesc emisiunile care-mi promit că vor dezbate soluţiile anti-criză şi în care invitaţi şi  moderatori ajung să vorbească despre beregate, prostănaci, caraghioşi, şobolani rozalii,  lupta dintre fata preşedintelui şi intelectuali, despre insinuările cutărui senator, despre sforăitul  din Parlament al nu ştiu cărui deputat, despre nepoate de senatoare care sunt de fapt amante de miniştri. Am obosit să văd feţe lungi de jurnalişti care anunţă, cu acelaşi ton grav, de început de apocalipsă, şi că se  măresc facturile, şi că s-a dus dracului rapiţa în Alexandria, şi că Mutu are tendonul rupt. Sau că nu-l mai are deloc. Am obosit să aud de mitică-de-la-ligă, naşu-sandu, meme-stoica, galactici, jucători-titraţi, distracţie-pe-cinste.

Am obosit să ştiu că din atâtea cazuri de malpraxis în medicină, un singur doctor a fost condamnat pentru viol. Mă oboseşte Mihaela Rădulescu, şi cei care o combat, şi cei care o apără. Mă oboseşte oricine comentează un film, o carte, un spectacol, mai departe de rude, prieteni sau părinţi, fără să poată arăta vreun act, o diplomă, care  să-i confere acest drept. Am obosit să mă tot întreb cine este cel sau cea care apare pe prima pagină a  tuturor ziarelor, fără să reuşesc să-mi amintesc vreo ispravă, bună, rea, dar în orice caz extraordinară, care să merite măcar efortul scanării fotografiei lor.

Am obosit să văd că patroni de firme de salubrizare îşi dau cu părerea despre expoziţii de artă, că pe Wikipedia Mircea Badea este actor român, că Monica Tatoiu are răspuns pentru orice – de la încălzirea globală, la cum nu trebuie să renunţi la speranţa de a avea orgasm. Am obosit ca, la douăzeci de ani de la Revoluţie, să-i înjur tot pe Iliescu, Năstase, Văcăroiu, Şerban Mihăilescu, Viorel Hrebenciuc, Talpeş, Mitrea, Vadim Tudor, Voiculescu, Adrian Păunescu etc. Am obosit, de fapt, să nu am încredere în nimic şi nimeni.

Am obosit să scriu acest protest. Nu va folosi la nimic. M-am gândit, la un moment dat, să le cer  oamenilor obosiţi ca şi mine să iasă în stradă. Dar am în faţa ochilor imaginile filmate la diferite proteste: pancarte şi lozinci analfabete, revendicări haotice şi isterice, feţe tâmpe în fundal care transmit salutări familiei, sindicalişti mângâiaţi pe frunte de opoziţie, trecători plictisiţi şi amintiri duioase despre concediile la mare din vremea fraţilor Petreuş şi  a Daciilor în rate.

Am obosit de ţara în care nu se întâmplă nimic. De ţara care m-a făcut să privesc cu lehamite drepturi la care am tânjit ani mulţi şi grei în comunism. Mie, omului simplu de pe stradă, mi-e lehamite de dreptul meu de a vota. De dreptul de a fi informat. De dreptul de a protesta. De dreptul şi obligaţia de a-mi apăra ţara. De dreptul de a mă asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere. De dreptul de a avea acces la tratamente corecte în spitale.

De dreptul de a fi egal cu ceilalţi români în faţa justiţiei.

De aceea spun că nu-mi iubesc  ţara. Mi-a mai rămas, totuşi, un singur drept: acela de a circula liber în străinătate. De a emigra. Poate c-a venit timpul să-l folosesc. Ştiu bine că nici acolo nu umblă câinii cu covrigi în coadă. Sper doar ca acolo, într-o limbă străină şi pe străzi curate, să am timp să mi se facă dor de ţara mea.

Sursa: AmosNews

Notă: Regizorul Alexandru Tocilescu, bolnav de mai mult timp, a murit pe data de 29 noiembrie din cauza unei supradoze de medicamente.

UPDATE: De aproape un an, printre internauţi circulă un document intitulat “Scrisoare către România” sau “Scrisoare către ţara mea”, sub semnătura lui Alexandru Tocilescu.

Celebrul regizor român a negat categoric orice legătură a sa sau a fiului său cu un asemenea text. Chiar ne-a solicitat să facem precizarea expresă că nu l-a scris, nu l-a postat şi nu-l susţine în nici un fel. Dimpotrivă!

“Pot să mă lupt cu ţara mea, dar nu pot să o urăsc. Dacă puteţi, scăpaţi-mă de un asemenea pamflet cu care nu am nici o legătură”, ne-a transmis Alexandru Tocilescu.

După o scurtă cercetare am descoperit că textul initulat „Scrisoare către ţara mea” a fost preluat de pe site-ul Radio România Actualităţi, unde apărea sub semnătura Ioanei Dogaru lângă o fotografie a lui Alexandru Tocilescu.

Sursa: Cotidianul

Astăzi, în loc de mândrie naţională şi sentimente patriotice, de 1 Decembrie am simţit o nemăsurată scârbă şi tristeţe. Nu pentru sărbătoarea în sine, ci faţă de ticăloşia celor de la putere şi de ipocrizia şi servilismul total lipsit scrupule al unora dintre noi.

Traian Băsescu şi-a aranjat din timp, cu o desfăşurare imensă de forţe, o ieşire publică care să fie lispită de incidente şi menită să salveze aparenţele de preşedinte iubit şi respectat de popor.

Aseară îl auzeam pe Mihai Gâdea vorbind în emisiune despre o posibilă acţiune a ministrului Apărării Gabriel Oprea, constând în mobilizarea câtorva sute de cadre militare la parada de 1 Decembrie, cu scopul de a forma un grup compact în jurul lui Băsescu, pentru a-l feri de contactul direct cu mulţimea nenumlţumită.

Tind să dau crezare acestui lucru deoarece recent au fost majorate pensiile speciale ale poliţiştilor, militarilor şi lucrătorilor din serviciile secrete, un cadou sosit tocmai la momentul potrivit pentru a trezi sentimente de profundă recunoştinţă din partea celor favorizaţi.

Am mai auzit că anumiţi cetăţeni ai Bucureştiului au fost împiedicaţi să ajungă la parada militară de la Arcul de Triumf, fiind întorşi din drum de nişte băieţi înalţi, solizi şi tunşi scurt. Dar cine ştie, poate sunt doar zvonuri lansate de usl-iştii invidioşi pe “succesurile” lui Băsescu!

Cu toate aceste măsuri de precauţie preşedintele a fost totuşi huiduit şi apostrofat de câţiva cetăţeni, care l-au făcut “trădător” şi i-au strigat “ruşine”, deşi eu m-aş fi aşteptat la mult mai mult şi din partea mai multor oameni care au fost prezenţi la ceremonie.

Dar nu astea au fost lucrurile care m-au dezgustat în cea mai mare măsură. După ce Băsescu s-a ambiţionat să facă două băi de mulţime – intens orchestrate şi supravegheate în cel mai pur stil securistic la Arcul de Triumf – a plecat în continuare la petrecerea organizată de Neculai Onţanu la Primăria sectorului 2, acolo unde în fiecare an edilul împarte fasole cu costiţă şi pahare cu ţuică sărmanilor Capitalei.

La această adunare s-a desfăşurat cel mai oribil şi greţos spectacol posibil:

Şeful statului a sosit în zonă cu coloana oficială. El a parcurs apoi circa o sută de metri pe jos, pe traseu dând mâna cu oamenii, cărora le-a urat “La mulţi ani!” şi sănătate.

Traian Băsescu a stat în sediul primăriei aproximativ 40 de minute, iar la ieşire a făcut o baie de mulţime. El a evitat însă să primească o porţie de fasole cu costiţă.

În schimb, şeful statului a dat mâna cu cei prezenţi, majoritatea acestora urându-i “La mulţi ani!” şi “Sănătate”.

“Sunteţi preşedintele nostru iubit”, i-a strigat o femeie. De asemenea, o altă femeie a încercat să-i pupe mâna şefului statului, însă acesta s-a eschivat, dar nu a reuşit să evite momentul în care un bărbat i-a pupat mâna.

Traian Băsescu a făcut fotografii împreună cu copii ai căror părinţi doreau să aibă o amintire.

Sursa: Mediafax

Cum e posibil să-i săruţi mâna, să-i urezi sănătate şi să-l numeşti “preşedintele nostru iubit”, pe cel care te-a adus în ultimul hal de sărăcie şi disperare, care a îndatorat ţara în numai doi ani, mai mult decât toate regimurile post-decembriste la un loc! Cum să îţi fotografiezi copiii cu cel care a tăiat ajutoarele pentru “mămicuţe şi bebeluşi”, care a jignit şi a minţit public poporul român în nenumărate rânduri şi care a transformat darwinismul social în politică de stat? De ce ai vrea să ai amintiri cu preşedintele care urăşte cel mai mult poporul român şi care înstrăinează cu mare bucurie resursele ţării, companiile de stat şi infrastructura cu valoare strategică, cel care doreşte cedarea suveranităţii ţării puterilor străine şi a călcat în picioare Constituţia de câte ori a avut ocazia?

Oare poporul român a ajuns în asemenea hal de îndobitocire, mizerie şi decădere încât să renunţe la orice urmă de demnitate, doar pentru o porţie de fasole cu costiţă??? Sau poate respectivii admiratori erau ofiţeri SPP şi SRI sub acoperire, care au făcut cursuri de actorie la fără frecvenţă?!

LE: Până la urmă se adevereşte faptul că militarii şi familiile lor au fost aduşi la manifestaţie ca să facă galerie pentru Băsescu.

Reporterii „Adevărul” au descoperit că șefii din Ministerul Apărării Naționale  au transformat militarii și familiile lor în figuranți care să joace rolul publicului cuminte pentru defilările din București. Generalii responsabili cu organizarea și-au dorit spectatori ordonați și disciplinați. Exact ca în perioada comunistă s-au întocmit liste cu militari plasați strategic, în civil, împreună cu rudele lor, pe tot traseul manifestărilor.

Sursa: Adevărul

Aşa cum am promis, azi voi vorbi despre premiera de luni a documentarului „Adio, tovarăşi!”, referindu-mă la ce s-a întâmplat în afara vizionării propriu-zise. Mai exact, prezentarea, conferinţa de după, bufetul etc.

Evenimentul s-a desfăşurat la Cinematecă, sala Eforie, luni 14 noiembrie de la ora19:00, fiind difuzat în premieră mondială primul episod din cele 6 care alcătuiesc seria de documentare.

Înainte de proiecţie au şinut discursuri ambasadorul Germaniei la Bucureşti, domnul Andreas von Mettenheim, Christian Beetz, unul din producători şi din partea română, Alexandru Solomon, regizorul cunoscut la noi ca realizator al documentarului „Kapitalism – Reţeta noastră secretă”.

După film a urmat o conferinţă la care au participat Christian Beetz, Alexandru Solomon şi Ioan Stanomir, preşedintele Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. A existat şi un microfon destinat celor din sală, pentru a adresa întrebări celor 3 invitaţi, sau a exprima opinii în urma vizionării. Discuţiile au fost în jurul modului în care s-a desfăşurat realizarea documentarului şi contribuţia pe care a adus-o fiecare parte implicată în producţie.

O echipă de la TVR a realizat înregistrarea conferinţei şi a luat câteva cadre pentru ilustraţie, din sală şi din holul de la intrarea cinematografului. Echipa tehnică a avut ceva probleme cu semnalul Vodafone pentru Internetul mobil, necesar prezentării platformei web a documentarului. De fapt, am constatat că în sala respectivă, aflată cumva la subsol, nu era semnal practic în nicio reţea de telefonie mobilă.

Am pierdut câteva momente din conferinţă pentru că am ieşit de câteva ori pe hol unde organizatorii pregătiseră un “bufet suedez”, sponsorizat de Institutul Cultural Francez.

Am degustat un pahar de vin roşu excelent, am încercat câte un fursec, saleu, pateu şi ce mai era pe acolo, am făcut nişte poze şi am schimbat câteva cuvinte şi impresii cu puţinele persoane pe care le cunoşteam pe acolo. Asta pentru că gaşca de “blogăraşi şi blogăriţe” care venea de obicei la astfel de evenimente s-a subţiat foarte mult în ultimul timp.

Am auzit chiar că bloggeri cu notorietate au început să ceară bani pentru a participa la astfel de evenimente. Vă vine să credeţi aşa ceva?! Să ceri bani ca să vezi un film pe gratis, să bei vin, bere şi să haleşti fursecuri???

E păcat că s-a diminuat participarea la acest gen de acţiuni, deoarece speram să se închege un fel de comunitate a bloggerilor cinefili, sau măcar a celor iubitori de artă şi cultură, că de blogăraşi, fani virale de pe Youtube, iPhone 4S şi blogging de dragul blogging-ului m-am săturat până în gât!

Mai multe imagini găsiţi pe Facebook.

Ieri seară am participat la un eveniment deosebit, fiind invitat la lansarea în premieră mondială a seriei de documentare „Adio, tovarăşi!” (Farewell, Comrades!), o coproducţie internaţională de mare anvergură, în regia lui Andrei Nekrasov.

Proiecţia primului episod din seria celor şase, care alcătuiesc întregul documentar a avut loc la Cinemateca Bucureşti, sala Eforie (Jean Georgescu). Au fost prezenţi la eveniment o parte din cei care apar chiar în acest documentar, cum ar fi de exemplu Sergiu Celac, fostul translator al lui Nicolae Ceauşescu, câţiva dintre cei care au participat la realizarea acestei producţii, atât din partea străină (Gebrueder Beetz Filmproduktion), cât şi partea română (Hi Film şi TVR), de asemenea şi o echipă TVR care a luat o serie de imagini, aşa că s-ar putea să mă vedeţi şi pe mine pe acolo, dacă materialul va fi difuzat pe post.

Documentarul, a cărei realizare a fost începută acum trei ani, este rezultatul unei munci titanice, având la bază peste 700 de ore de materiale filmate provenind din surse atât din Europa de Vest cât şi din ţările fostului bloc comunist. Pentru a putea selecta materialul care urma să fie inclus la montaj, a fost nevoie de o bază de date indexată pe bază de cuvinte-cheie.

Din partea României, cu materiale de arhivă au contribuit TVR şi Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, reprezentat la eveniment de Ioan Stanomir.

Povestea documentarului este realizată cu imagini filmate în 12 ţări, care îl poartă pe spectator înapoi spre evenimentele ce au au determinat încheierea Războiului Rece şi care continuă să marcheze ordinea mondială.

Primul episod, pe care l-am vizionat aseară, intitulat „Victoria” prezintă perioada de apogeu a comunismului, când se credea că nimic nu va mai întoarce omenirea de pe acest drum. Este vorba de anii 1975 – 1979, care îl are în centru pe Leonid Ilici Breşnev, fostul lider comunist din perioada cea mai înfloritoare a Uniunii Sovietice.

În urma Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa de la Helsinki din 1975, este recunoscută în mod oficial dominaţia sovietică în Europa de Est şi inviolabilitatea graniţelor blocului comunist, cunoscută anterior sub denumirea de „finlandizare”. Totuşi, Vestul impune anumite condiţii, una dintre acestea fiind respectarea drepturilor omului, condiţie care a fost mai apoi ignorată cu uşurinţă de către statele comuniste.

Ceea ce îmi place în mod deosebit la acest documentar, pe lângă faptul că este amuzant, interesant şi inedit, este modul în care este tratat subiectul. Principalele sale calităţi sunt echilibrul şi obiectivitatea. Asta deoarece nu oferă satisfacţie nici nostalgicilor, care cred că era mai bine pe vremea comunismului, dar nici nu dă apă la moară fanaticilor anti-comunişti, care văd în acest sistem răul absolut.

În cele 52 de minute cât a durat primul episod, am savurat cu plăcere o împletire de poveşti, ilustrate cu interviuri, comentarii şi imagini de epocă, în care este prezentată atât latura romantică, într-un fel pozitivă a comunismului, în care oamenii, deşi nu erau liberi trăiau o viaţă boemă şi lipsită de grijile şi zbuciumul specifice materialismului capitalist, cât şi latura întunecată, reprezentată de opresiunea autorităţilor faţă de dizidenţi, „psihiatria politică” folosită ca metodă de reeducare sau eliminare a celor nealiniaţi la normele regimului, cenzura şi neajunsurile economiei socialiste, practicată în sistem închis.

Sunt prezentate portretele unor dizidenţi ai URSS cum ar fi Alexandr Soljeniţîn, scriitor sau Vladimir Vîsoţki, actor, poet şi cantautor, un adevărat Bob Dylan sovietic, a cărui moarte prematură a declanşat o adunare spontană de admiratori de peste un milion de oameni.

Alteori dizidenţa în fostul bloc comunist îmbracă aspecte comice, aşa cum este cazul Cehoslovaciei, unde membrii unei formaţii de hipioţi intitulată „The Plastic People of The Universe” sunt arestaţi şi condamnaţi la închisoare deoarece prin muzica lor făceau propagandă capitalistă decadentă. Aceştia au încercat să se apere aducând ca argument citate din Marx şi Lenin, care în opinia lor ar fi reprezentat idei promovate în muzica lor.

Un alt dizident, tot din fosta Cehosolovacie, a făcut nouă ani de puşcărie deoarece a aruncat în aer, cu dinamită, statuia liderului comunist Klement Gottwald, un fel de Lenin autohton.

Mai sunt prezentate o serie de aspecte inedite ale vieţii din ţările comuniste ale acelei perioade, cum ar fi trocul cu mobilier şi electrocasnice din Polonia, sau cozile imense la alimente din România şi modul ingenios prin care autorităţile fereau aceste cozi de privirile lui Nicolae Ceauşescu.

Aş putea să vă mai dau acum o mulţime de informaţii despre întreaga serie de documentare, care se găsesc în kitul de presă pe care l-am primit de la organizatorii evenimentului, dar cred că cel mai bine e să vedeţi cu ochii voştrii episoadele care vor fi difuzate pe TVR 1 în fiecare joi de la ora 22:10, începând cu această săptămână.

Trebuie să vă mai spun că lansarea acestui documentar este un eveniment cross-media, deoarece, pe lângă faptul că este difuzat la o serie de televiziuni din mai multe ţări, mai beneficiază şi de o platformă web, disponibilă în curând pe HotNews şi mai apare şi sub forma unei cărţi.

Am să vă dau totuşi câteva detalii despre producţia ţi realizarea acestui documentar deosebit, care mi s-au părut interesante.

Regizor: Andrei Nekrasov

Producatori executivi: Christian Beetz, Olivier Mille

Scris de Jean-François Colosimo, György Dalos şi Andrei Nekrasov

Este o coproducţie Gebrueder Beetz Filmproduktion şi Artline Films

Site oficial: http://farewellcomrades.tv/

Detalii inedite despre producţie :

• Au avut loc 70 de zile de filmare în 12 ţări.
• Au fost realizate peste 70 de interviuri pentru serialul TV şi peste 30 de interviuri speciale pentru platforma web.
• Interviurile s-au desfaşurat în 13 limbi.
• Au fost accesate peste 33 de arhive publice din Est şi Vest, 35 de arhive private şi au fost selecţionate peste 310 de ore de material de arhivă.
• Sunt implicaţi 5 co-producători est-europeni: Eureka Media (PL), Havas Films (HU), Hi Film Productions (RO), Trigon Production (SK), Hyper Market Film (CZ).
• Serialul va fi difuzat pe 7 canale de televiziune est-europene: TVP, MTV, TVR, Czech TV, Slovak TV, LRT, ERR.
• ”Adio, Tovaraşi!” este programat de 16 canale de televiziune din 14 ţări: Germania, Franţa, Irlanda, Polonia, Cehia, Slovacia, Lituania, Grecia, Finlanda, Norvegia, Elveţia, Estonia, România, Ungaria.

La final aş vrea să mulţumesc Hi Film Productions şi lui Cătălin Anchidin, pentru invitaţia la acest eveniment excepţional. Aspectele de culise, prezentarea dinaintea proiecţiei, conferinţa de după şi fotografiile le-am lăsat pentru un articol  dedicat special pe care îl găsiţi aici.

Petrecerea lansării la Vodafone a noului iPhone 4S. Să lăsăm imaginile să vorbească!

Şi un fanatic religios Apple!

1. În primul rând – cifra reprezentând această dată este un palindrom complet (se citeşte la fel de la stânga la dreapta, şi de la dreapta la stânga), situaţie care apare doar o singură dată pe secol. Nimic trăznit în legătură cu asta, e doar matematica pură. Mai degrabă, este vorba de calităţile palindromice ale datei care stârnesc curiozitatea oamenilor. Ocultiştii, francmasonii şi numerologii au fiecare propria lor conotaţie pentru acest număr. O, şi jucătorii la  Loto se referă adesea la cifra 11 ca fiind “beţele de la tobă”. Ultima dată când a avut loc un palindrom cu cifră dublă al unei date calendaristice (11 noiembrie 1911), cetaţenii americani din Missouri a înregistrat o scădere extraordinară a temperaturii de la 80 grade F la 10 grade F. Ziua de azi ne va arăta dacă acest lucru are de a face cu data, sau a fost doar o simplă coincidenţă.

2. Ruşii se căsătoresc în masă. Oficiile de stare civilă din diferite oraşe ruseşti vor lucra peste program şi vor fi înfiinţate birouri suplimentare pentru a satisface cererile tuturor cuplurilor care doresc să se căsătorească. Alte zile populare pentru nunţi – cum ar fi 1 ianuarie, sau 28 august – sunt la fel de potrivite, având în vedere că nu sunt specifice doar ruşilor.

3. Mamele sud-coreene vor cu disperare să nască exact la această dată. Ele au copleşit spitalele cu cereri pentru efectuări de cezariană, pentru ca copiii lor să aibă cifra magică 111111 în numărul de înregistrare al naşterii. Acesta din urmă, în conformitate cu legislaţia coreeană este compus din 13 cifre, primele şase corespunzând datei de naştere.

4. Grupul de hackeri “Anonymous” – aflat în centrul atenţiei în ultima vreme, datorită promisiunilor sale de a ataca informatic viitoarele alegeri din SUA – de asemenea, intenţionează să organizeze la Londra un flashmob care reconstituie finalul filmului “V de la Vendetta”. Ei au cerut protestatarilor să se reunească, vineri seara, de la 9 la 12, purtând măşti Guy Fawkes.

5. Spiritualista peruană Solara face un apel pentru a marca importanţa de a avea în componenţa datei un “număr maestru triplu” – 11, 22, 33 se numesc numere maestru, deoarece unii cred că ele posedă mai mult potenţial decât altele. În jur de 50 de grupuri din întreaga lume vor marca data, potrivit Solarei. “Prevăd o mare schimbare de conştiinţă pe planetă, şi aceasta vine exact la această dată,” scrie Scotsman.com

6. Mistici din Egipt şi din alte părţi, care au planificat comemorarea zilei cu rituri şi ritualuri au fost mai puţin norocoşi. Pentru a evita ciocniri religioase, autorităţile egiptene au închis Piramidele din Giza pentru turişti şi localnici deopotrivă. Mai multe grupuri au avut planificate evenimente, la poalele piramidelor, care au fost mult timp venerate pentru presupusele lor puteri numerologice şi supranaturale.

7. Două surori gemene îşi sărbătoresc ziua de naştere în Wisconsin. Adorabilele Betsy şi Katie Overman împlinesc 11 ani în această zi remarcabilă, şi promit că nu vor petrece mai mult de 11 minute la şcoală.

8. Marte poate fi văzută în tandem cu Regulus – cea mai strălucitoare stea din constelaţia Leului şi una dintre cele mai vizibile de pe cer. Pentru a asista la acest eveniment astronomic rar, trebuie să te uiţi spre est, în jurul orei 21:00 GMT. Chiar deasupra liniei orizontului poate fi văzut Marte strălucind portocaliu, cu Regulus răsărind în dreapta lui.

9. Calendarul chinezesc ne oferă o tuşă argintie, susţinând că 11.11.11 este, de fapt, ziua cea mai norocoasă a secolului, deoarece “întruchipează unitatea în oglindă şi un echilibru între cer şi pământ”, orice o fi însemnând asta. Numerologia chineză consideră că numărul 1 este un simbol al conducerii şi independenţei – şi nu e nicio surpriză aici, deoarece Feng Shui-ul vede în acest număr noroc şi succes. Şi, gândindu-ne la o zi, ea de fapt conţine două dintre aceste numere!

10. Nimic în India. Da, aţi auzit – nimic. Mass-media indiene a respins rapid toate speculaţiile cu privire la această dată, declarând că aceasta nu are nici o semnificaţie în calendarul hindus. Ei bine, într-o ţară devastată de violenţe sectare cum este India, dorinţa de a scăpa de ciudăţenii numerologice este de înţeles, cel puţin. Apoi, mai mult, nu a existat o religie care aspira la „nimic” în India?

11. Un mod alternativ de a nu face nimic poate fi realizat prin achiziţionarea „Skyrim” – al cincilea joc video din seria „The Elder Scrolls” – 11.11.11 este ziua lansării sale. Ca recomandare, totuşi, Elder Scrolls, care este cea mai mare franciză de Role Playing Games (RPG) din istorie, tinde să te determine să nu faci nimic, un timp substanţial mai lung decât doar 24 de ore.

Sursa: RT

Diseară, la Prima TV, va avea loc o ediţie specială a emisiunii „Cronica Cârcotaşilor”. De data aceasta nu vom mai vedea „cronicuţa” în formatul în care ne-am obişnuit de atâţia ani, ci ea se va difuza sub forma unei emisiuni dezbatere, de tip talk-show, la care vor fi invitate diverse persoane publice, pe lângă membrii echipei de realizatori.

Se va discuta retragerea lui Şerban Huidu din viaţa publică şi de pe micul ecran şi despre viitorul emisiunii „Cronica Cârcotaşilor”.

În această seară, de la ora 20:30, Prima TV va difuza o ediţie specială a emisiunii “Cronica Carcotaşilor”, o ediţie în care se va discuta despre show şi viitorul acestuia.
Mihai Găinuşă va fi de această dată moderator şi va avea invitaţi în platou din toate domeniile, mai puţin cel politic. Printre cei prezenţi se numără Elisabeta Lipă, Leonard Doroftei, Liana Stanciu şi Mihai Georgescu, Cristina Ţopescu, Grig Chiroiu, Călin Goia, doctorul Cristian Andrei, jurnalistul Petrişor Obae dar şi reprezentanţi ai presei scrise. Nu vor lipsi nici colegii Codruţ Kegheş, Octavian Păscuţ, Oana Ioniţă, Cristian Hrubaru, Bebeluşele Ioana şi Cristina, membri trupei Jukebox, câstigătoarele bursei Toni Tecuceanu, dar şi duhovnicul Cârcotaşilor, părintele Vasile.

Sursa: carcotasii.ro

Râd de mă prăpădesc când mă gândesc la cei de la “Serviciul Român de Comedie”, care şi-au mutat emisiunea miercuri, crezând că au scăpat de concurenţă. Vor lua o mare ţeapă în această seară!

Încă un amănunt picant pe care l-am aflat de la televizor, de la Realitatea TV este acela că, după ce a fost filmată emisiunea, studioul emisiunii a fost sfinţit de un preot. Probabil şi-au dat seama şi cârcotaşii că au cam intrat dracii în emisiunea lor, de la atâta purtat de corniţe şi de făcut mişto de biserică!

Din când în când postez câte un articol, care este mai mult pentru mine decât pentru cititori. Asta pentru că, dacă nu v-aţi dat seama, acest blog este, în mare majoritate, o colecţie de informaţii importante şi preţioase pentru mine, pe care vreau să le ţin la un loc şi să le accesez din când în când.

Este şi cazul de faţă, unde postez discursul de azi al Regelui Mihai de la tribuna Parlamentului României. Mi s-a părut un discurs plin de înţelepciune, iar evenimentul în sine consider că este unul important din punct de vedere istoric.

“Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,

Sunt mai bine de şaizeci de ani de când m-am adresat ultima oară naţiunii române de la tribuna Parlamentului. Am primit cu bucurie şi cu speranţă invitaţia reprezentanţilor legitimi ai poporului.

Prima noastră datorie astăzi este să ne amintim de toţi cei care au murit pentru independenţa şi libertăţile noastre, în toate războaiele pe care a trebuit să le ducem şi în evenimentele din Decembrie 1989, care au dărâmat dictatura comunistă. Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru.

Ultimii douăzeci de ani au adus democraţie, libertăţi şi un început de prosperitate. Oamenii călătoresc, îşi împlinesc visele şi încearcă să-şi consolideze familia şi viaţa, spre binele generaţiilor viitoare. România a evoluat mult în ultimele două decenii.

Mersul României europene de astăzi are ca fundament existenţa Parlamentului. Drumul nostru ireversibil către Uniunea Europeană şi NATO nu ar fi fost posibil fără acţiunea, întru libertate şi democraţie, a Legislativului românesc de după anul 1989.

Dar politica este o sabie cu două tăişuri. Ea garantează democraţia şi libertăţile, dacă este practicată în respectul legii şi al instituţiilor. Politica poate însă aduce prejudicii cetăţeanului, dacă este aplicată în dispreţul eticii, personalizând puterea şi nesocotind rostul primordial al instituţiilor Statului.

Multe domenii din viaţa românească, gospodărite competent şi liber, au reuşit să meargă mai departe, în ciuda crizei economice: micii întreprinzători şi companiile mijlocii, tinerii şi profesorii din universităţi, licee şi şcoli, cei din agricultură.

Încearcă să-şi facă datoria oamenii de artă, militarii, diplomaţii şi funcţionarii publici, deşi sunt puternic încercaţi de lipsa banilor şi descurajaţi instituţional. Îşi fac datoria faţă de ţară instituţii precum Academia Română şi Banca Naţională, deşi vremurile de astăzi nu au respectul cuvenit faţă de ierarhia valorilor din societatea românescă.

Sunt mâhnit că, după două decenii de revenire la democraţie, oamenii bătrâni şi cei bolnavi sunt nevoiţi să treacă prin situaţii înjositoare.

România are nevoie de infrastructură. Autostrăzile, porturile şi aeroporturile moderne sunt parte din forţa noastră, ca stat independent. Agricultura nu este un domeniul al trecutului istoric, ci al viitorului. Şcoala este şi va fi o piatră de temelie a societăţii.

Regina şi cu mine, alături de Familia noastră, vom continua să facem ceea ce am făcut întotdeauna: vom susţine interesele fundamentale ale României, continuitatea şi tradiţiile ţării noastre.

Nu m-aş putea adresa naţiunii fără a vorbi despre Familia Regală şi despre importanţa ei în viaţa ţării. Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenţei, suveranităţii şi unităţii noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, şi a Naţiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie.

Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,

Instituţiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci şi de etică, simţ al datoriei. Iubirea de ţară şi competenţa sunt criteriile principale ale vieţii publice. Aveţi încredere în democraţie, în rostul instituţiilor şi în regulile lor!

Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie. Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil şi generos.

În anul 1989, în ajutorul României s-au ridicat voci cu autoritate, venind de pe toate meridianele globului. Ele s-au adăugat sacrificiului tinerilor de a înlătura o tiranie cu efect distrugător asupra fiinţei naţiunii. A sosit momentul, după douăzeci de ani, să avem un comportament public rupt complet şi definitiv de năravurile trecutului. Demagogia, disimularea, egoismul primitiv, agăţarea de putere şi bunul plac nu au ce căuta în instituţiile româneşti ale anului 2011. Ele aduc prea mult aminte de anii dinainte de 1989.

Se cuvine să rezistăm prezentului şi să ne pregătim viitorul. Uniţi între noi şi cu vecinii şi fraţii noştri, să continuăm efortul de a redeveni demni şi respectaţi.

Am servit naţiunea română de-a lungul unei vieţi lungi şi pline de evenimente, unele fericite şi multe nefericite. După 84 de ani de când am devenit Rege, pot spune fără ezitare naţiunii române: Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate şi democraţie, sunt identitatea şi demnitatea. Elita românească are aici o mare răspundere.

Democraţia trebuie să îmbogăţească arta cârmuirii, nu să o sărăcească. România, ca şi toate ţările din Europa, are nevoie de cârmuitori respectaţi şi pricepuţi.

Nu trebuie niciodată uitaţi românii şi pământurile româneşti care ne-au fost luate, ca urmare a împărţirilor Europei în sfere de influenţă. Este dreptul lor să decidă dacă vor să trăiască în ţara noastră sau dacă vor să rămână separaţi.

Europa de astăzi este un continent în care popoarele şi pământurile nu se schimbă ca rezultat al deciziilor politicienilor. Jurământul meu a fost făcut şi continuă să fie valabil pentru toţi românii. Ei sunt toţi parte a naţiunii noastre şi aşa vor rămâne totdeauna.

Stă doar în puterea noastră să facem ţara statornică, prosperă şi admirată în lume.

Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!”

Cu  părere de rău vă anunţ că azi nu cred că voi posta prea mult pe blog, deoarece nu mă simt prea bine şi am avut dis-de-dimineaţă un eveniment cât se poate de neplăcut. În loc de ceas deşteptător am avut parte la trezire de un sunet de cascada Niagara şi când m-am dus la baie am fost întâmpinat de o fântână arteziană care mi-a picat direct în cap.

Se spărsese o ţeavă de apă rece de la bazinul de WC, care era legată direct la coloana principală. În mai puţin de 5 minute, la mine în casă era deja lacul Herăstrău, cu covoarele pe post de vaporaşe.

Pentru că vecinii nu prea erau pe acasă, nici şeful de scară, iar administratorul nu locuieşte în bloc, a trebuit să cobor singur în gaura de la subsol şi să închid apa, dar pe bâjbâite, pentru că, din mulţimea de robinete nu puteam să-mi dau seama care este cel general pentru apa rece. Am avut noroc că nu era pus lacătul la chepeng, că altfel cred că acum mă plimbam cu barca prin sufragerie.

După o oră, în care am adunat apa cu făraşul, ligheanul şi mopul (m-au mai ajutat şi vecinii de dedesubt, speriaţi că li se strică zugrăvreala) am chemat şi un instalator care a venit după încă o oră şi m-a taxat prompt de nişte bani, pe care nu-i aveam iniţial pe lista de cheltuieli. M-a asigurat că nu voi mai avea surprize. Să sperăm că nu…