„Cartea Verde” a lui Gaddafi

Dacă aş ieşi pe stradă şi aş întreba pe primul om ieşit în cale, cine este Muammar al-Gaddafi, răspunsul ar fi, categoric, acela că este un dictator, un terorist şi un tiran care îşi ucide propriul popor. Asta pentru că aşa am fost îndoctrinaţi cu toţii de mass-media.

În ceea ce priveşte faza cu teroristul, nu mă pronunţ acum, dar legat de faptul că şi-ar ucide propriul popor am mari rezerve. În primul rând, nu prea am văzut imagini cu mormane de cadavre sau civili în care se trage. Pe urmă nu îmi este tocmai clar cum o revoltă populară „spontană” – similară cu cele din Tunisia, Egipt, Algeria, Yemen, Siria şi alte state arabe unde în prezent lucrează din greu „agenturili străine”, ca să producă haos – se poate transforma în război civil. Mai precis, cum au putut acei cetăţeni simpli să pună mâna pe arme, inclusiv tancuri şi avioane, cine îi conduce, cine îi organizează, cine le furnizează logistica şi finanţarea de care au nevoie? Oare nu necesită mult timp o astfel de punere în scenă, mult efort financiar şi de planificare? Şi cum ar putea fi realizate toate acestea într-un stat în care este instaurată dictatura de mai bine de 40 de ani?

Pe urmă, ce înseamnă să îndrepţi armele împotriva propriului popor? Cine este de fapt poporul? Închipuiţi-vă că USL-ul se înarmează şi îl atacă pe Băsescu. În replică marinarul îşi adună pedeleii, le dă toată dotarea armatei pe mână, sprijinul serviciilor secrete etc. şi începe să îi vâneze pe usl-işti. Asta înseamnă că Băsescu trage în popor?! Nu, este vorba de un război între două clanuri rivale! Deci poporul nu are niciun amestec în toată povestea asta. Cam aşa cred că stau lucrurile şi în Libia…

Dar să revenim la subiect… Ceea ce lumea nu prea ştie despre Libia şi Gaddafi este că în această ţară există o formă de organizare socială unică în lume, care, conform liderului libian, se bazează pe o doctrină care ar constitui „a treia teorie universală”, o alternativă la capitalism şi socialism. După cum se ştie, Libia nu este nici republică, nici regat, nici emirat sau altceva, ci se numeşte Jamahirya Arabă Libiană. Termenul „jamahirya” este inventat chiar de Gaddafi şi înseamnă „puterea poporului”.

Doctrina acestui sistem de organizare socială este expus în tratatul „Cartea Verde”  scrisă, aţi ghicit, de Gaddafi şi considerată de el un fel de carte sacră. Sistemul se adaptează structurii specifice societăţii libiene, organizată în triburi. La baza sa se află „comitetele populare”, care ar permite participarea directă a cetăţenilor la guvernare.

Dacă problema democraţiei este rezolvată prin acest sistem al comitetelor populare, cea a economiei este soluţionată printr-un model de producţie socialist în care nu există patron şi angajat ci „parteneri” cu drepturi egale.

Am citit prima oară „Cartea Verde”, chiar în limba română prin anii ’90 şi încă de atunci mi-au rămas în minte câteva din ideile acestui sistem, ce se doreşte a fi unul absolut original. Cred că merită studiat, pentru că sunt acolo o serie de idei interesante, care se potrivesc destul de bine cu realitatea democraţiei noastre, adoptată după modelul tradiţional.

Iată în continuare câteva citate din această carte, care mi s-au părut mai relevante.

Despre Parlament:

Parlamentele reprezintă coloana vertebrală a democraţiei tradiţionale care există în prezent. Parlamentul este însă o falsă reprezentare a poporului iar guvernele parlamentare constituie o soluţie eronată a problemei democraţiei. Iniţial parlamentul se întemeiază pentru a reprezenta poporul, dar parlamentul în sine este nedemocratic, deoarece democraţia înseamnă autoritatea poporului şi nu o autoritate acţionând în numele său.

Simpla existenţă a unui parlament înseamnă absenţa poporului; însă adevărata democraţie nu există decât prin participarea poporului însuşi şi nu prin activitatea reprezentanţilor săi. Parlamentele au constituit întotdeauna o barieră cu aspect legal între popoare şi exercitarea autorităţii, deoarece au exclus masele de la putere şi au uzurpat suveranitatea acestora substituindu-se lor.

Despre partide:

Partidul reprezintă dictatura contemporană. El este instrumentul dictatorial modern de guvernare. Partidul este stăpânirea unei părţi asupra întregului. El este cel mai recent instrument dictatorial. Deoarece partidul nu este un individ, el exercită o pretinsă democraţie constituind parlamente şi comitete şi este sprijinit de propaganda pe care i-o fac membrii săi. Partidul nu este câtuşi de puţin un instrument democratic fiindcă este alcătuit din persoane care au interese comune, concepţii comune sau o cultură comună; sau oameni care aparţin aceleiaşi localităţi geografice sau au aceeaşi credinţă. Ei constituie un partid pentru a-şi realiza scopurile, a-şi impune concepţiile sau a extinde dominaţia credinţei lor asupra întregii societăţi.

Despre referendum:

Plebiscitele (referendum-uri n.r.) constituie o înşelătorie în privinţa democraţiei. Aceia care spun „da” şi aceia care spun „nu”, de fapt, nu îşi exprimă voinţa lor. Ei au fost reduşi la tăcere datorită concepţiei privind democraţia modernă. Li se permite să spună un singur cuvânt: fie „da”, fie „nu”. Acest fapt constituie cel mai crud şi mai apăsător sistem dictatorial. Cine spune „nu” ar trebui să-şi motiveze răspunsul. Ar trebui să explice motivele pentru care nu a spus „da”. Iar acela care spune „da” ar trebui să arate motivele pentru care aprobă şi pentru care nu a spus „nu”. Fiecare cetăţean ar trebui să arate clar ce vrea şi motivele pentru aprobarea sau refuzul său.

Puteţi descărca de aici partea I, partea II şi partea III ale cărţii, în limba engleză.